Archive

Posts Tagged ‘Revista Polis’

Exerciții de „inginerie constituțională”: problema drepturilor

aprilie 1st, 2013

Punerea în discuție a textului constituțional aflat în vigoare astăzi, în ideea revizuirii sale, nu poate ocoli problema drepturilor. Lectura Titlului II al Constituției României, referitor la „Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale” (articolele 22-53, cuprinse în Capitolul II) este de natură să releve, pe de o parte, importanța luării în considerare a fundamentului filosofico-politic pe care-l implică problema drepturilor și, pe de altă parte, necesitatea unei clarificări prin diferențierea între tipurile de drepturi.

Despre proceduri și aspirații

În veacul al XVIII-lea, atunci când termenul de „constituție” își capătă semnificația modernă, aceea cu care operăm și în prezent, proiecția unei legi fundamentale avea un caracter eminamente procedural. O constituție viza, practic, „cum ar trebui să fie create normele” (Sartori), și nu conținutul acestor norme. Dimpotrivă, există, din a doua jumătate a secolului trecut încoace, o tendință de a configura „constituții aspiraționale”, care „sfârșesc prin a fi o supraîncărcare a «capacității constituționale», ceea ce duce la incapacitate de funcționare” (același Sartori).

Cel puțin două chestiuni ar trebui să ne facă atenți la pericolul implicat de o „constituție aspirațională”: personalizarea instituțională și deficitul democratic, aspecte ce dau seamă de starea actuală a sistemului politic românesc.

Din această perspectivă, problema drepturilor poate reprezenta unul dintre punctele esențiale în care funcționalitatea constituției să fie afectată. Spre exemplu, o excesivă detaliere a rolului statului în privința modului în care acesta trebuie să asigure drepturile pozitive (social-economice), suprapusă unei insuficiente accentuări a importanței drepturilor negative („naturale”) este de natură să aducă prejudicii funcționalității constituționale.

Din punctul meu de vedere, ambele tipuri de drepturi pot și trebuie să fie stipulate, minimalist, în cadrul arhitecturii constituționale. Eventual, este posibil ca drepturilor negative și celor pozitive să li se alăture și cele numite „de a treia generație” sau „democratice” (deși, spre exemplu, „dreptul la mediu sănătos” este prevăzut și de actualul text constituțional, la articolul 35). Asta chiar dacă, încă din „constituționalul” veac al XVIII-lea, Madison și Hamilton, doi dintre „părinții fondatori” ai Constituției americane, susțineau că problema drepturilor nu reprezintă o condiție necesară a unei legi fundamentale.

Filosofia drepturilor și problema limitării puterii

De ce este importantă, totuși, problema drepturilor? Aș spune că, dincolo de aspectul tehnic, de natură juridică, dacă vreți, această problemă are, în special în ceea ce privește drepturile negative, o profundă fundamentare filosofico-politică. Aceasta privește problema limitării puterii și pe aceea a deconstrucției „mitului statului paternalist”, prin recunoașterea primatului pe care indivizii îl dețin în raport cu autoritatea publică.

Sunt de acord, urmându-l pe Giovanni Sartori, că „o constituție fără o declarație a drepturilor este tot o constituție, în timp ce o constituție al cărei nucleu central nu determină schema guvernării nu este o constituție”. Cred însă că, așa defazat cum încă este față de modernitatea politică occidentală, sistemul politic românesc are nevoie de o clară asumare, în textul constituțional, a unei „intenții protectoare”. Cu alte cuvinte, a unei protecții și, implicit, garantări a drepturilor fundamentale ale indivizilor. Cred că această chestiune constituie încă o ratio constituțională, chiar dacă ea poate părea un exercițiu admis ad abundantiam. E bine să fim redundanţi, mai ales când ştim că politicienii noştri se lasă repede prinşi de mirajul puterii și că instituțiile noastre sunt gata să răspundă unor comandamente personale.

Ca atare, pe lângă prioritatea acordată arhitecturii instituţionale necesare funcţionării statului de drept (o caracteristică a textelor constituționale europene, după cum subliniază Cătălin Avramescu în unul dintre comentariile sale la Constituția SUA), este nevoie ca stipularea drepturilor negative să constituie un „certificat” de non-intruziune a autorității de stat în sfera demarcată de acestea.

Drepturile: clarificare prin diferențiere

Diferențierea între tipurile de drepturi nu înseamnă ierarhizare. Aceasta poate, însă, să confere o clarificare textului constituțional. În actuala formă a Constituției României, există un amestec ce poate induce în eroare, mai ales din perspectiva „aspriațională” de care aminteam mai sus. Cele mai importante documente despre „drepturile omului” elaborate în secolul al XVIII-lea, așa cum ar fi Declarația de Independență a SUA (1776) și Declarația Drepturilor Omului și ale Cetățeanului (1789), amintesc despre viață, libertate și căutarea fericirii, respectiv despre libertate, proprietate, siguranță și rezistența la oprimare.

În 1793, în al său Projet de déclaration des droits, Condorcet introduce, alături de „drepturile negative”, și unul dintre acelea care, ulterior, vor primi eticheta de „drepturi pozitive” (protecția socială), atunci când spune că „drepturile naturale ale omului (…) sunt libertatea, egalitatea, siguranța, proprietatea, protecția socială și rezistența la oprimare”. Alăturarea drepturilor pozitive/afirmative celor negative într-un document de maximă importanță se va realiza în secolul XX, când, în condițiile postbelice și la presiunea Uniunii Sovietice, Adunarea Generală a ONU va adopta Declarația Universală a Drepturilor Omului (1948).

În acest din urmă document, actul de lectură permite o diferențiere și, prin urmare, o clară înțelegere a tipurilor de drepturi. Sunt redate, imediat după „Preambul”, drepturile negative, urmate apoi de cele pozitive. Oricine încearcă un exercițiu de lectură comparativă între Declarație și „carta drepturilor” inclusă în actuala Constituție a României poate sesiza diferența în ceea ce privește claritatea.

Să institui claritatea în documentul fundamental al unei societăți pentru care statutul democratic rămâne, în continuare, un obiectiv de atins nu este un efort considerabil. Dar este unul  necesar.

P.S. Reînnoiesc invitația de a participa, prin comentariile dumneavoastră, la Dezbaterea „Constituția 2013”, găzduită pe platforma Revistei Polis, în cadrul proiectului Constituția României. Opinii esențiale pentru legea fundamentală.

Acest text a apărut pe adevărul.ro.

Articole, Publicistica , , , , , , , , , , , ,

Exerciții de „inginerie constituțională”: ce fel de regim politic?

aprilie 1st, 2013

Una dintre temele considerate a fi importante în contextul dezbaterii referitoare la revizuirea Constituției, așa cum este aceasta din urmă configurată pe platforma revistei Polis, e cea a tipului de regim politic. Luând în discuţie această chestiune, nu vreau să plec, aici, de la problema formei de guvernământ (monarhie sau republică?), o problemă ce poate fi – și chiar probabil este – una încărcată emoțional. Aș spune doar (pe urmele lui Sartori) că aspectele critice ale republicanismului trebuie puse sub lupă, dar că o asemenea analiză trebuie să fie însoțită de o corectă evaluare a alternativei.

Preliminarii

În teoria politică a ultimelor decenii, clasificarea și analiza tipurilor de regim se plasează fie în zona „vechiului”, fie în cea a „noului constituționalism”. Cred că avem de-a face cu un aspect pe care și dezbaterea privind revizuirea legii fundamentale din România de astăzi trebuie să îl includă. Asta, desigur, dacă suntem interesați să delimităm cu claritate cadrul acestei dezbateri.

Un al doilea aspect ce merită articulat în perspectiva dezbaterii constituționale, inclusiv din punctul de vedere al tipului de regim politic pentru care s-ar putea opta, este acela de a asuma că România nu a definitivat procesul de democratizare. În acest context, o opțiune nefericită pentru un anumit tip de regim, ca și, în general, o proiecție constituțională eronată ar putea să dăuneze fragilei democrații românești, în loc s-o întărească.

Între „vechiul” și „noul” constituționalism

Cadrul dezbaterii constituționale, ce ar avea drept efect revizuirea legii fundamentale, trebuie să evite, înainte de toate, limitările impuse de personalizarea instituțională. Cu alte cuvinte, fără a eluda importanța contextuală și istorică a evoluțiilor politice trecute ori recente, nu trebuie să ne proiectăm tipul de regim politic (și instituțiile ce stau la baza acestuia) prin raportare la combinațiile partidiste actuale sau la liderii acestora.

În mod evident, partidele și liderii își au importanța lor în context democratic. A configura, însă, instituțiile în funcție de X sau Y, din perspectiva unei discutabile „drepte” și a unei la fel de discutabile „stângi” ar fi o eroare cu niște consecințe imprevizibile pe parcursul ciclului constituțional ce va urma.

Dacă „vechiul” constituționalism insistă pe o proiecție rațională a instituțiilor politice (iar limita sa e vizibilă tocmai în faptul de a ignora contextul socio-istoric și cultural), „noul” constituționalism se bazează tocmai pe „spontaneitatea” proprie jocului social (și fix în asta constă limita sa).

Consider că alegerea tipului de regim politic trebuie să țină cont de context, desigur. Pe de altă parte, cred că încrederea liberală în „mâna invizibilă” a „spontaneității” este, în acest punct, exagerată. Mizez, deci, pe o situare între limitele implicate de „vechiul” și de „noul” constituționalism, coroborată cu accentuarea importanței relației dintre tipul de regim politic și procesul democratizării.

Regimul politic și democratizarea

Dacă Giovanni Sartori apreciază că proiectarea unei constituții trebuie să ia în calcul calitatea de „instrument de guvernare” a legii fundamentale în context democratic, Robert Dahl reține importanța condițiilor structurale ce pot afecta democrația, până la a o face de-a dreptul inexistentă.

Oricare ar fi modelul constituțional, condițiile nefavorabile fac imposibilă menținerea democrației. Dimpotrivă, când condițiile sunt favorabile democrației, aceasta rezistă indiferent (din nou!) de modelul constituțional.

Există însă și situații de natură mixtă, așa cum îmi pare a fi cea a României. Ce se întâmplă în acest caz, dacă tot e vorba să ținem seama de context? „Dacă într-o țară există condiții de fond mixte, unele favorabile iar altele nu, o constituție bine concepută ar putea contribui la menținerea instituțiilor democratice, în timp ce o constituție de concepție deficitară ar putea duce la prăbușirea instituțiilor democratice”, susține Robert Dahl.

Opțiunea pentru semi-prezidențialism, între avantaje și limite

Ce tip de regim politic ar trebui să prevadă „o constituție bine concepută”? Dacă regimul prezidențial presupune separarea puterii, cel parlamentar, ca și cel semi-prezidențial mizează pe o împărțire a acesteia. Evident, argumentele pentru unul sau altul dintre aceste tipuri de regim politic pot veni din toate părțile. Cred totuși că e important să avem în atenție aspectele semnalate mai sus: cel al personalizării instituționale și cel al democratizării.

Din punctul meu de vedere, un regim parlamentar, care ar înlătura posibilitatea alegerii directe a președintelui republicii, nu se poate „plia”, tocmai dat fiind contextul, pe „cultura voievodală” existentă în spațiul public românesc. Vizualizată în optica democratizării, funcționarea acestui tip de regim politic ar putea fi alterată așadar, la nivelul legitimității, în condițiile în care încrederea în partide și în parlament staționează în subsolul capitalului pe care îl dețin instituțiile statului.

Rezultat al constituționalismului american, după cum specifică Sartori, prezidențialismul constituie, din unghiul funcționalității sale, mai curând o excepție democratică (americană, după cum lesne se poate înțelege!) decât o bază instituțională a democrațiilor. Din nou dat fiind contextul, opțiunea pentru un regim politic de factură prezidențială ar putea altera fragila democrație românească și ar agrava tendința personalizării instituționale.

Rămâne, ca atare, regimul politic semi-prezidențial, pe care politologi importanți îl consideră operațional pentru democrațiile incipiente. Înainte de toate, acesta oferă posibilitatea de a-i roda pe politicieni în exercițiul alternanței prezidențial-parlamentare (în funcție de suprapunerea majorității ce alege președintele cu majoritatea parlamentară sau de lipsa acesteia).

Există, evident, discuții cu privire la limitele semi-prezidențialismului, iar acestea nu trebuie eludate. Una dintre limitele invocate este cea implicată de fenomenul „coabitării” ce poate apărea în acest regim care se fundamentează pe o structură de putere duală. În acest caz concret – vizibil și în România de azi – eu aș vedea avantajul transparenței instituționale și al posibilității de control reciproc, în condițiile unei mai clare delimitări a atribuțiilor prezidențiale și prim-ministeriale. Repet: dincolo de X sau Y.

În condițiile în care acceptăm faptul că democrația nu înseamnă exclusiv „majoritate”, „vot” ori „popor” și că ea include și aspectul „vertical” al reprezentării, ca și chestiuni precum „negocierea”, „târguiala democratică” și „compromisul rezonabil”, o discuție despre tipul de regim politic cel mai potrivit României contemporane poate pleca de la identificarea soluțiilor pentru o mai bună „așezare” a semi-prezidențialismului pe care deja îl avem.

Acest text a fost publicat pe adevărul.ro.

Articole, Publicistica , , , , , , , ,

Exerciții de „inginerie constituțională”. O invitație din partea revistei POLIS

aprilie 1st, 2013

În teoria democratică, o zicere care îi aparține lui Giovanni Sartori spune așa: „pe măsură ce democrațiile se dezvoltă, tot mai mulți oameni discută tot mai mult”. Acceptând că e un lucru bun, politologul italian se grăbește să adauge că e foarte important ca discuțiile despre problemele importante ale unei societăți să fie și corecte. Plecând de aici, cred că o discuție corectă despre direcțiile pe care ar trebui să le vizeze revizuirea constituției ar putea avea ca punct de start o întrebare de tipul celei care dă titlul unui text recent semnat de Ioan Stanomir: „pentru cine se scrie o constituție?”.

Deși, în mod evident, îi vizează direct, dezbaterea nu poate și nu trebuie să fie monopolul politicienilor. Mai mult, pe lângă specialiștii care, din perspectivă „tehnică”, se pot implica în dezbatere, aceasta trebuie să includă cât mai mulți cetățeni. Este ideea ce stă la baza unui demers inițiat de Revista POLIS, acela de a găzdui o platformă de dezbatere pe problema aspectelor ce ar putea fi implicate de revizuirea legii fundamentale.

 Proiectul inițiat de revistă, intitulat Constituția României. Opinii esențiale despre legea fundamentală, are două componente. Este vorba, în primul rând, despre lansarea platformei on-line, funcțională chiar de astăzi, ca forum unde se pot întâlni, precum într-o agora, opiniile referitoare la modificările ce urmează a fi aduse Constituției. Temele propuse de redacție sunt următoarele:

-         România – „stat național unitar”

-         Tipul de regim politic

-         Tipul de parlament

-         Imunitatea parlamentarilor

-         Utilizarea ordonanțelor de urgență

-         Noua organizare adminsitrativ-teritorială

-         Statutul Curții Constituționale

-         Rolul referendumului în procesul legislativ

-         Rolul Consiliului Superior al Magistraturii

-         Definirea drepturilor cetățenești

Cea de-a doua dimensiune a proiectului vizează editarea unui volum, într-un tiraj de 1.000 de exemplare, care să includă atât perspectivele specialiștilor în drept și în științe sociale, cât și pe acelea ale participanților la dezbaterea de pe forum. Volumul va fi distribuit tuturor parlamentarilor, reprezentanților instituțiilor administrației publice naționale și locale, precum și instituțiilor media.

Ca atare, textul de față este o invitație la niște exerciții de „inginerie constituțională”. Autorul acestei sintagme, același Sartori, spunea, în discursul susținut la momentul decernării titlului de Doctor Honoris Causa al Universității din București (20 iunie 2001), discurs intitulat Despre sistemul constituțional românesc, că „centrul prezidențial al semi-prezidențialismului românesc nu permite o structură de putere duală, un sistem bicefal, cu două capete, și, așadar, un autentic sistem semi-prezidențial”.

Iată, aș spune, măcar un argument ce merită discutat într-un cadru precum cel oferit de platforma revistei Polis, într-o încercare de recuperare a democrației orizontale, aceea „în care – arată Sartori – dimensiunea egalitară a politicii, importanța participării și a opiniei publice este prevalentă”.

Acest text a fost publicat pe adevărul.ro.

Articole, Publicistica , , , ,