Archive

Posts Tagged ‘Emil Cioran’

Despre tradiția capitulării intelectuale în România

decembrie 31st, 2012

Finalul de an poate aduce un moment al reflecției. Inclusiv cu privire la exaltările intelectuale în fața politicului și în politică, aspect despre care, în ultimii doi ani, au apărut câteva cărți excelente. Am în vedere, pentru 2011, Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 și 1950 (Lucian Boia, Humanitas) și De la Junimea la Noica. Studii de cultură românească (Marta Petreu, Polirom), iar pentru 2012 foarte bine documentatul studiu al lui Antonio Momoc, Capcanele politice ale sociologiei interbelice. Școala gustiană între carlism și legionarism (Curtea Veche).

Se pot desprinde de aici, așa cum am încercat să dau seama într-un articol din „Sociologie Românească”, o perspectivă ce urmărește reevaluarea interbelicului, dar și un posibil itinerar urmat de tradiția capitulării intelectuale în România, capitulare perfect vizibilă atunci, apoi în comunism, dar și în vremea din urmă. Să ne înțelegem: nu pun în discuție pragmatismul cinic al politicienilor; el există, la noi și aiurea, astfel că nu e cazul să avem așteptări foarte mari de la politicieni.

Ce mă frapează este însă naivitatea unor intelectuali de prim rang, mereu gata să devină mijloace (mulțumesc pentru discuție, Antonio Patraș!) ale unui libido dominandi. Ce este interesant e faptul că, în cele mai multe cazuri, dacă nu a fost să urmărească strict anumite avantaje – așa cum s-a întâmplat, mai cu seamă, în comunism, când figurile publice care întrețineau cultul personalității lui Ceaușescu vizau recompense directe – intelectualii așezați cuminte, în rând, la îndemâna politicienilor manifestă o deosebită apetență pentru un soi de unio mystica (apud Eric Voegelin).

Cu alte cuvinte, chiar și atunci când nu le-o cere nimeni, în niciun fel, ei simt că trebuie să fie – așa cum stipula un „Apel al intelectualilor” de prin 2007 – în deplin acord cu „mersul istoriei”. Nu e de judecat, aici, dacă e bine sau rău. Constat doar un fapt, îndemnând, cum spuneam, la un moment de reflecție. Și, pentru a creiona un astfel de cadru, redau mai jos două asemenea manifestări „intelectuale” ale adorației politice, întâmplate în „paradisul interbelic”, momentul din care, cred eu, putem trasa evoluția tradiției capitulării rațiunii critice în România:

Căpitanul surprindea. A fost una din cele mai mari victorii asupra adversarilor săi – căci nu erau puțini, nici proști – de a face exact lucrul la care nu se așteptau. Cine ar fi crezut că, după alegerile din 1937, Legiunea nu va lupta? Căpitanul n-a grăbit-o, simțea, poate, că în România aceasta care înțelege cu întârziere, lumea păstrează un rest de încredere în ceilalți și o rezervă față de Legiune. A izbutit ca ceilalți, cu Rege cu tot, să le arate până la capăt ce pot și nu pot. A trebuit ca Legiunea să le arate că poate îndura totul… Dacă lumea românească ar cunoaște mai bine mișcarea legionară, dacă ar citi cărțile căpeteniilor, circulărilor din trecut și, mai ales, acea extraordinară Cărticică a șefului de cuib, ar înțelege mai mult din ce se întâmplă azi. S-ar mira, încă, uneori. Dar ar sfârși prin a înțelege… Unde a reușit ea până acum? În crearea unui alt tip de om. Ce e fiecare să întreprindă acum, când are mijloacele legale s-o facă? Să adâncească și apoi să extindă, potrivit cu mijloacele ce-i stăteau la îndemână, tipul de om creat. Dar oricât de fierbinte ar fi gândul conducătorilor de a vedea toată România legionarizată, aceasta nu se poate întâmpla de la o zi la alta. Iar pentru că înăuntrul Legiunii educația s-a făcut prin elite, lumea românească urmează și ea a fi transformată prin influența elitelor legionare existente sau în curs de constituire înăuntrul ei… Și mă gândesc la acea, fără seamăn în viața noastră publică, școală de elite care trebuie să fie și probabil va fi «Corpul Moța-Marin». Elitele care urmează a se ridica înăuntrul ei vor trebui să fie atât de pure, încât Căpitanul a ordonat ca numărul membrilor să nu treacă de 10 000. Și să ne închipuim al zece mii unulea, într-o țară unde cel mai bun dintre noi a nădăjduit să numere numai zece mii”.

(Constantin Noica, 10 001, Buna Vestire, I (Serie nouă), nr. 11 din 20 septembrie 1940, apud Zigu Ornea, Anii treizeci. Extrema dreaptă românească, Editura Fundației Culturale Române, București, 1995, pp. 381-382)

 

Fiecare credea a-l înțelege (pe Căpitan, n.n.). El, totuși, scăpa fiecăruia. Depășise limitele României. Însăși mișcării i-a propus un mod de viață care întărea rezistența românească. A fost prea mare. Înclin, uneori, a crede că el n-a căzut din conflictul cu un bezmetec, ci din conflictul mărimii lui cu micimea noastră… Într-o nație de slugi, el a introdus onoarea și într-o turmă fără vertebre, orgoliul… Credința unui om a dat naștere unei lumi ce lasă-n urmă tragedia antică și Shakespeare, Și aceasta în Balcani! Pe un plan absolut, dacă ar trebui să aleg între România și Căpitan, n-aș fi ezitat o clipă. După moartea lui ne-am simțit fiecare mai singur… Cu excepția lui Iisus, nici un mort n-a fost mai prezent între vii… «De-aici încolo, țara va fi condusă de un mort», îmi spunea un prieten pe malurile Senei. Acest mort a răspândit un parfum de veșnicie peste pleava noastră umană, și-a readus cerul deasupra României”.

(Emil Cioran, Profilul interior al Căpitanului, conferință rostită la Radio București pe 27 noiembrie 1940, apud Zigu Ornea, Anii treizeci. Extrema dreaptă românească, Editura Fundației Culturale Române, București, 1995, pp. 385-386)

La final, doar atât: identificarea similitudinilor cu atmosfera în care se petrece relația intelectualilor cu politica în zilele noastre o las, deocamdată, în seama cititorului.

Comentarii, Publicistica , , , , , , , ,