Archive

Posts Tagged ‘daniel sandru’

Cum ne-am petrecut Centenarul

ianuarie 17th, 2019

„Anul Centenarului” a devenit o sintagmă cu rol de mantră de-a lungul lui 2018. După cum remarca, într-un interviu recent, scriitorul Radu Paraschivescu, nici măcar trecerea străzii nu s-a mai putut face altfel decât invocând Centenarul[i]. Derizoriul în care am știut, ca societate, să ducem împlinirea a 100 de ani de la Marea Unire va rămâne, peste ani, un semn concludent al ratării acestei aniversări. Centenarul s-a „volatilizat” tocmai pentru că prim-planul nu a fost ocupat de necesarele teme de reflecție, care să inducă și necesare acțiuni, ci de un discurs public ale cărui resorturi s-au înscris – de la raportarea la moment a politicienilor și până la aceea a majorității istoricilor, de la ampla majoritate a proiectelor de manifestări puse în practică și până la reclamele idioate promovate de variate companii comerciale – pe aliniamentul populisto-festivist al „Cântării României”. Retorica Centenarului s-a remarcat prin vehicularea acelorași poncife ale naționalismului narcisiac de secol XIX: triumfalism, excepționalism, izolaționism. În urma ei nu a rămas, însă, nimic. Sau, poate, doar senzația că am pierdut o sută de ani degeaba, fără a înțelege ce este în neregulă cu noi. Tocmai din acest motiv, societatea românească pășește în următorul secol nevindecată.

 

Am avut un privilegiu. Ce-am făcut cu el?

 Privilegiul a fost, pentru toate generațiile trăitoare în 2018, să fim contemporani cu împlinirea unui veac de când România, devenită stat modern la 1859, unea toate provinciile locuite de români între aceleași hotare. Acest privilegiu putea fi valorificat, înainte de toate, prin a ne îngădui, nouă înșine, un necesar prilej de reflecție cu privire la ce s-a întâmplat cu națiunea română în această sută de ani, cu privire la ceea ce suntem în prezent și relativ la cum ar putea fi proiectată România următorului secol. Cu foarte mici excepții, privirile și interesul s-au orientat exclusiv către trecut. Fără îndoială, reverența față de ceea ce s-a întâmplat la 1918 trebuia făcută dar, în același timp, aceasta merita să fie dublată de o asumare onestă a istoriei. La nivel de informații, istoriografia românească privitoare la participarea României la Marele Război și referitoare la Unirile din 1918 a făcut pași importanți în perioada postcomunistă. Pe de altă parte, tratarea acestei perioade – și aici o spun ca simplu cititor, nefiind specialist în domeniul istoric – a reiterat abordarea mitic-entuziastă a școlii istorice național-comuniste, încă reprezentativă în sistemul nostru educațional. Un singur exemplu în această direcție, evidențiat și în cel mai recent volum semnat de istoricul Lucian Boia[ii]: am fi putut vorbi despre 1918 ca fiind anul celor trei Mari Uniri, pentru că Unirea Basarabiei, respectiv Bucovinei cu România au, în context, fix aceeași importanță ca Unirea Banatului, Crișanei, Maramureșului și Transilvaniei cu Vechiul Regat. Nu e spațiu, aici, pentru a dezbate motivațiile unui discurs istoric puternic amprentat ideologic și care indică o traumă a conștiinței colective, teribila și recurenta frică  a „pierderii Ardealului”. Dar, în mod cert, am ratat posibilitatea unei dezbateri autentice la nivel intelectual și am rămas, pe mai departe, cu o temă menită să producă tensiuni cu efecte imprevizibile[iii]. Un exemplu, și aici, menit să indice maniera în care o astfel de abordare a fost „valorificată” în registrul discursului public: în vara-toamna anului 2017, în loc să ne întrebăm de ce total incompetentul ministru Lucian Romașcanu impunea desființarea Departamentului Centenar (instituit în iulie 2016 de Guvernul Cioloș la nivelul Cancelariei Prim-ministrului) și transformarea sa într-o direcție insignifiantă din cadrul Ministerului Culturii, ne-am grăbit să ne panicăm față de intenția Guvernului maghiar de a institui un Departament Trianon. Cu alte cuvinte, în loc să ne întrebăm ce facem noi, „românii verzi”, la nivel etatic-instituțional, pentru a celebra Centenarul, am fost și am rămas preocupați de ce vor face ungurii în 2020! Nu vi se pare că, realmente, suntem comici? În loc de a solicita explicații despre cum a fost posibil ca, după 1 februarie 2017, Departamentul Centenar să fie condus, până la desființare, de un fost agent de pază de prin Arad (aflat acum, din câte înțeleg, la locul potrivit, consilier la Ministerul Apărării!) și, după transformarea sa în direcție de către ministrul Romașcanu, de un fotbalist ratat de prin Moinești, ne-am dat, academic, cu fundul de pământ întrucât autoritățile maghiare au anunțat că pun la dispoziția Departamentului Trianon 60 de milioane de euro! După care, iarăși, nu am mai fost deloc interesați de modul total netransparent în care Comitettul Interministerial pentru Centenar, prezidat de la începutul lui 2018 de Prim-ministrul Dăncilă, a selectat proiectele dedicate Centenarului Marii Uniri. Ce a rezultat a fost, în mare parte, o „Cântare a României” lipsită de orice vizibilitate internațională, fapt care-mi amintește de titlul unui interviu apărut prin 1999 într-o publicație studențească: „Izolați în cercul nostru strâmt, putem crede despre noi că suntem genii”.

 Despre un altfel de Centenar

 Poate că ingredientul care ne-a lipsit este cel pe care politologul Ioan Stanomir îl identifică prin sintagma „luciditate patriotică”[iv]. Și poate că, dacă am fi avut-o, Centenarul nostru ar fi arătat cu totul altfel, întrucât premise pentru asta au existat. În scurta perioadă în care am coordonat activitatea Departamentului Centenar din Cancelaria Prim-ministrului României (din 9 august 2016 și până la momentul depunerii demisiei de onoare, pe 1 februarie 2017, din cauza adoptării de către Guvernul Grindeanu a OUG 13), dincolo de construcția de la zero a acestei structuri am elaborat, alături de colegii mei, un document programatic ce ar fi permis să avem definitivat un program național în primăvara anului 2017, după consultări directe, în cadrul unui Forum Național, cu toate instituțiile reprezentative ale statului, de la nivel central și local, cu mediul academic și cu societatea civilă. Ideea fundamentală a acestuia era conectarea României la rețeaua europeană a celebărilor centenare, date fiind vizibilitatea asigurată Departamentului de subordonarea sa directă premierului țării și, respectiv, excelenta conclucrare pe care o aveam cu Departamentul pentru Cultură, Culte și Centenar al Administrației Prezidențiale. În context, aveam în vedere câteva culoare europene grație accesării cărora Centenarul Marii Uniri putea să își contureze dimensiunea internațională: Anul European al Patrimonului, în 2018; Sezonul Cultural România-Franța, desfășurat între decembrie 2018 și iulie 2019; preluarea Președinției Consiliului Uniunii Europene, de către țara noastră, începând cu 1 ianuarie 2019; statutul de țară invitată special al României, în 2019, la Festivalul Europalia. Pe de altă parte, vizam, în plan strict național – ceea ce am și adus în atenția Guvernului României în două ședințe succesive din decembrie 2016 – o dimensiune patrimonială și una investițională, creionate în 34 de proiecte de amploare, care mergeau de la reabilitarea unor monumente și imobile până la editarea unei „Enciclopedii a României” (pe care nu o avem nici în prezent, deși suntem în secolul XXI!), de la extinderea programului de învățământ dual și până la accelerarea construcției de școli, spitale și autostrăzi pentru România următorului secol. La acestea se adăugau, firește, manifestări socio-culturale în plan internațional, național, regional și local, dar instituite prin asigurarea unor criterii transparente, ca urmare a unor dezbateri publice, prin activarea unei formule de jurizare extra-guvernamentală și prin adoparea unui proiect de Lege a Centenarului, în favoarea căreia am prezentat, în noiembrie 2016, punctul de vedere al Guvernului în fața comisiilor de specialitate ale Senatului și Camerei Deputaților. Între altele, această lege viza ca orașelor București, Iași și Alba-Iulia să li se confere statutul de „Orașe ale Memoriei”, astfel încât în ultimele două să funcționeze câte un comisariat guvernamental al Departamentului Centenar, pentru implementarea proiectelor dedicate aniversării a 100 de ani de la momentele importante ale anului 1918. Sigur, era 2016, nu eram în „Anul Centenarului”, iar pâinea populistă numai bună de molfăit cu ocazia diferitelor „praznice sub steaguri”, făcute pentru a se peria pe ei, de către politicienii de toate soiurile, nu se copsese încă.

 La Centenar: bilanț cultural și civilizațional

 Dureros nu este atât faptul că am ratat „aniversarea”. În stilul „tradițional”, ne-am umflat cumva piepturile pe ultima sută de metri, cât să marcăm o zi națională puțin mai gonflată față de celelalte. Din punctul de vedere al politicienilor, „s-a bifat”. Ce am ratat cu adevărat este însă cu mult mai grav. Pe palier cultural, nici măcar nu am reușit să creăm cadrul pentru ceea ce Mircea Martin numea „reconstrucție identitară”[v]. Mai mult decât atât, în planul larg al opiniei publice, poate mai puțin interesate de avatarurile ideologice ale problemei identității, am ratat recuperarea sentimentului solidarității societale pe care, printr-o firească emoție colectivă de atunci, ni l-a lăsat moștenire momentul 1918, în ciuda tuturor divergențelor existente și în epocă. Iarăși, ca și altădată, naționalismul găunos a luat fața anamnezei moderate specifice patriotismului. Tot ceea ce ar fi putut fi valorizat acum și, eventual, în anii imediat următori, dacă ar fi fost să reflectăm lucid, s-a pierdut într-o „zeamă” populistă care îi încântă, deopotrivă, pe dacopați și pe tribunii iliberalismului. Excepționalismului mioritic i se adaugă, din nou, izolaționismul anti-european, și nu doar discursiv, ci și acțional. Și poate că această realitate ar fi putut fi evitată dacă am fi înțeles, cu prilejul Centenarului, de ce a fost posibil ca, de-a lungul secolului scurs, societatea românească să trăiască 52 de ani în variate forme de dictatură (1938-1989) și 48 de ani în formule de democrație deficitară (1918-1938 și 1990-2018). Drept urmare, refuzând să se privească în oglindă și fiind preocupată, mai curând, să instituie identitatea prin „directorat” (doar avem un Minister al Culturii și – bombastic populist – al Identității Naționale!), societatea românească pășește nevindecată, mentalitar, într-un nou secol: nevindecată de exaltații și „vitaliștii” până la crimă ani interbelici, nevindecată de „habitusurile” proprii personalității autoritare consolidate în anii comunismului, nevindecată de trauma generată de imposibila atingere a standardelor democratice. Pare, cumva, sisific, și dacă e așa, salvarea nu e alta decât cea sugerată de Camus: „în cercul nostru strâmt” putem să ne imaginăm că suntem o societate, totuși, fericită, vânturându-ne în continuare iile, admirându-ne extaziați călușarii și tropăind voios-folcloric către viitor. Civilizațional, starea de fapt se observă și atunci când ținem ochii „larg închiși”, iar această stare a depins și depinde exclusiv de noi, nu de „bubuli” și de alte specii extraterestre: avem un din ce în ce mai accelerat ritm al emigrărilor, 2.400 de școli cu toaletele în afara clădirilor, nicio autostradă care să lege, la nivel de infrastructură, provinciile unite în urmă cu 100 de ani, spitale riscante și insuficiente, singura capitală din Uniunea Europeană care nu e legată rutier de celelalte.

 Ce ne e îngăduit să sperăm?

 Pentru a invoca o zicere aparținându-i lui Norman Manea, trăim, din nou, „vremuri huliganice”[vi]. Efectul de imitație specific populismului ce funcționează nu doar în imediata vecinătate a României, ci și din Americi până în Asia produce efecte și la noi. Poreclit „iliberalism”, populismul desparte, necum să unească. Și, în fond, cât de uniți suntem noi, românii, când peste liniile de falie culturală și civilizațională dintre provinciile istorice, rămase conservate în stadiu recesiv, s-a așezat „frontiera internă” dintre „noi” și ei” pe care au impus-o politicienii de astăzi? Cred, ca atare, că putem spera ca aceste „vremuri huliganice” să nu se adâncească, că vom avea tăria de a ne recupera spiritul critic și puterea de a reveni, ca societate, la „virtutea moderației”[vii], după ce, în prealabil, ne vom fi împăcat, eventual, cu propria noastră istorie, asumând-o în mod onest. Și îmi îngădui să sper că toate acestea se vor întâmpla cu mult mai devreme de viitorul Centenar, încât și generația mea să poată trăi într-o societate definită de normalitate.

 

 Note:


[i] Radu Paraschivescu, „Parastas în Anul Centenarului: Vestea bună e că va fi greu să depășești în impostură Guvernul Dăncilă. Cum ar fi însă cu Șerban Nicolae premier?”, interviu realizat de Magda Grădinaru, http://m.ziare.com/liviu-dragnea/parastas-in-anul-centenarului-vestea-buna-e-ca-va-fi-greu-sa-depasesti-in-impostura-guvernul-dancila-cum-ar-fi-insa-cu-serban-nicolae-premier-interviu-cu-radu-paraschivescu-1537004,  6.11.2018 (accesat la 11.11.2018).

[ii] Lucian Boia, De la Dacia antică la Marea Unire. De la Marea Unire la România de azi, Editura Humanitas, București, 2018, p. 88.

[iii] Paul Lendvai, „Cea mai pregnantă caracteristică a personalității lui Órban este cinismul”, interviu realizat de Daniel Șandru, în Polis, revistă de științe politice, Volum V, Nr. 4 (18), serie nouă, septembrie-noiembrie 2017, http://revistapolis.ro/interviu-paul-lendvai-cea-mai-pregnanta-caracteristica-personalitatii-lui-orban-este-cinismul/ (accesat la 11.11.2018).

[iv] Ioan Stanomir, La Centenar. Recitind secolul României Mari, Editura Humanitas, București, 2018, p. 6.

[v] Mircea Martin, Mircea Martin, „Pentru o reconstrucție identitară”, în Observator Cultural, nr. 856/18.01.2017, https://www.observatorcultural.ro/articol/pentru-o-reconstructie-identitara/ (accesat la 11.11.2018).

 [vi] Norman Manea, Întoarcerea huliganului, Editura Polirom, Iași, 2011, p. 68.

[vii] Aurelian Crăiuțu, Elogiul moderației, Editura Polirom, Iași, 2006.

 

(Acest articol a apărut în Sinteza, revistă de cultură și gândire strategică, numărul din noiembrie-decembrie 2018)

Publicistica ,

Exerciții de „inginerie constituțională”: problema referendumului

aprilie 6th, 2013

Luând în calcul întreaga perioadă postcomunistă, în România au avut loc, în total, 6 manifestări referendare: două referendumuri constituționale (unul pe 8 decembrie 1991 și altul pe 18-19 octombrie 2003), două referendumuri pentru demiterea președintelui (pe 19 mai 2007 și pe 29 iulie 2012), unul pentru schimbarea sistemului de vot (pe 25 noiembrie 2007) și unul pentru trecerea la parlament unicameral și reducerea numărului de parlamentari (pe 22 noiembrie 2009).

La o primă evaluare, s-ar părea că, dată fiind consultarea demos-ului pe chestiuni de maxim interes general, sistemul politic românesc poate fi înscris, cu succes, în seria democrațiilor funcționale, cu o autentică fibră participativă.

O evaluare tehnică minimală ne arată însă că, din totalul manifestărilor referendare redate mai sus, două au fost invalidate din cauza participării insuficiente (referendumul pentru schimbarea sistemului de vot din 2007 și cel pentru demiterea președintelui din 2012), iar în cazul altuia perioada votului a trebuit să fie prelungită cu încă o zi, din același motiv (referendumul constituțional din 2003).

În contextul dezbaterii despre posibilele modificări ce ar putea fi aduse actualei Constituții a României, aș aduce în discuție încă cel puțin două tipuri de evaluare, ținând cont, ca și în cazul anterioarelor exerciții de „inginerie constituțională”, de problemele observabile la nivelul sistemului nostru politic, așa cum sunt personalizarea instituțională și deficitul democratic.

 

Referendumul și personalizarea politicii: o evaluare procedurală

Într-un eseu admirabil despre „guvernarea oamenilor sau guvernarea legilor”, politologul italian Norberto Bobbio sublinia primatul cadrului procedural specific statului de drept: actul de guvernare se realizează prin respectarea strictă a legilor, indiferent de oamenii care ocupă vremelnic funcții în aparatul guvernamental. O proiecție normativă ce nu-și găsește corespondent în realitatea politică românească, dar care joacă măcar rolul unui ideal regulativ în democrațiile consolidate.

În România, guvernarea este a oamenilor, dincolo de și peste legi. Procedurile sunt modificate sau pur și simplu nerespectate, ceea ce face ca democrația, fragilă cum e, să fie „suspendată” într-o stare agonică. Ca procedură, referendumul însuși a fost personalizat. Primul președinte postcomunist al republicii, Ion Iliescu, a lucrat în acest sens o dată și bine, în 1991, ceea ce i-a adus peste două mandate în funcție. La referendumul din 2003, presiunea integrării europene l-a determinat ca, împreună cu premierul Adrian Năstase să prelungească, sub coordonarea lui Octav Cozmâncă, timpul alocat votului cu încă o zi.

Nici actualul președinte nu s-a lăsat mai prejos, utilizarea instrumentului referendar (în noiembrie 2007 și în noiembrie 2009) având străvezii scopuri electorale. Pe de altă parte, Traian Băsescu a fost subiectul celor două referendumuri de suspendare, din mai 2007 și din iulie 2012. Amândouă au fost puternic personalizate (chiar dacă „pe negativ”, de această dată), de ambele a trecut cu bine. Și în ceea ce privește previzibilul nou referendum pentru modificarea Constituției, există amprenta unei personalizări în funcție de conjunctura politică a zilelor noastre.

Avem de-a face, așadar, prin această personalizare, cu o „guvernare a oamenilor” care orientează și utilizează procedurile democratice în definite scopuri politicianiste. Nu e deloc întâmplător faptul că, într-un răstimp foarte scurt, de numai cinci ani (2007-2012), au avut loc patru dintre cele șase acțiuni referendare ale sistemului postcomunist românesc.

Evaluarea procedurală pe care o propun aici nu vrea să spună că referendumul ar fi, dată fiind coloratura autohtonă pe care a primit-o, un instrument mai puțin democratic. Știm cu toții exemplul Elveției, stat mic și foarte bogat, în care frecvența utilizării referendumului este ridicată. Dar există și exemplul SUA, pe care îl prezintă Robert Dahl: „(…) constituția Statelor Unite nu include nicio prevedere în privința referendumurilor (niciun astfel de referendum nu a avut loc vreodată la nivel național) cu toate că se desfășoară în mod obișnuit în multe state” (Despre democrație, p. 118).

În cazul României, întrebarea este dacă nu cumva excesul de personalizare a instituțiilor și procedurilor democratice (care, cel puțin formal, există) poate reprezenta un pericol la adresa democrației însăși (încă îndeajuns de fragilă). Și poate că, punând această întrebare, vom vedea de ce este necesară menținerea cvorumului de 50% plus unu la referendum, făcând abstracție de cauzele conjuctural-personale ale politicienilor.

 

Referendumul și deficitul democratic: o evaluare calitativă

Un alt aspect demn de luat în seamă în discuția relativă la problema referendumului este cel al deficitului democratic pe care îl are sistemul nostru politic. E un aspect ce trimite, practic, spre chestiunea calităţii democraţiei româneşti. Criteriile de analiză a calității unui sistem democratic sunt mai multe, însă iau în discuție aici, plecând de la contextul politic actual, doar problema actorului principal căruia orice referendum i se deschide spre arbitraj: poporul.

Am ca punct de start o presupoziție, nu o certitudine: aceea că spațiul social-politic românesc este cel caracteristic unei societăți populiste. În ultimii ani, tenta populistă a devenit accentuată nu doar în mediul politic, ci și în cel jurnalistic ori în acela specific intelectualilor publici. De curând, se adaugă acesteia un reviriment al naționalismului etnic, o bună vreme aflat „în carantină” la nivelul unor partide anti-sistem, al instituților media dependente de acestea și la cel al protocroniștilor care n-au divorțat de național-comunismul ce le-a conferit identitate.

Întrucât acest tip de discurs a reușit să producă un efect de imitație asupra actorilor politici ce păreau să parieze, până în prezent, pe cartea europeană, efect întreținut de instituțiile media influente, populismul dublat de un naționalism primitiv acționează și asupra arbitrului electoral, poporul, îndemnat din toate părțile să se exprime, oriunde și oricum.

Participarea politică a cetățenilor este, evident, un ingredient important al democrației. Problema e că definirea cetățenilor în termeni „administrativi” tinde să obnubileze importanța calității politice a acestora. Din nou, mass-media joacă, și aici, un rol deosebit. Făcând abstracție de cartelizarea presei românești și de discursul maniheist, profund non-jurnalistic, ce a câștigat teren în spațiul nostru public, nu putem trece peste faptul că un cetățean presupus „informat” nu este, automat, și un cetățean „competent” sub aspect politic. Totuși, instrumentul referendar se adresează acestor cetățeni, care au, cu toții, acces la informație, dar ale căror competențe politice sunt discutabile.

Nici nu încape îndoială: chiar și în această situație, alegerile cetățenilor trebuie respectate. Pe de altă parte, trimițând din nou spre fragila democrație românească, aș lua în seamă un avertisment al lui Giovanni Sartori: „Când își exercită influența, poporul este la rândul său influențat. Înainte de a vrea ceva, adeseori îi este indusă o dorință. Când ni se spune că oamenii înșiși guvernează, trebuie să ne asigurăm că nu este vorba de o democrație de fațadă, de o simplă falsificare a democrației” (Teoria democrației reinterpretată, p. 128).

Dacă avem în vedere cel puțin ultimele patru referendumuri desfășurate în România, vom putea constata avansul „democrației aclamative”, aceea în care politicienii, indiferent de culoare, au invocat „poporul” și au utilizat, pentru ei înșiși, eticheta de „reprezentanți ai suveranității populare”.

Instrumentele democratice, precum referendumul, își au importanța lor în arhitectura constituțională a unui sistem politic. Uitilizarea lor excesivă poate totuși să dăuneze calității democrației, la fel cum invocarea maximalistă a rolului poporului poate să erodeze funcționalitatea acesteia. E încă un motiv pentru a considera că problema referendumului este una ce trebuie reglată cu maximă finețe în ansamblul nostru constituțional.

P.S. Reînnoiesc invitația de a participa, prin comentariile dumneavoastră, la Dezbaterea „Constituția 2013”, găzduită pe platforma Revistei Polis, în cadrul proiectului Constituția României. Opinii esențiale pentru legea fundamentală.

Acest text a fost publicat pe Adevărul.ro.

Articole, Publicistica , , , , , , , , , , , , ,

Exerciții de „inginerie constituțională”: problema drepturilor

aprilie 1st, 2013

Punerea în discuție a textului constituțional aflat în vigoare astăzi, în ideea revizuirii sale, nu poate ocoli problema drepturilor. Lectura Titlului II al Constituției României, referitor la „Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale” (articolele 22-53, cuprinse în Capitolul II) este de natură să releve, pe de o parte, importanța luării în considerare a fundamentului filosofico-politic pe care-l implică problema drepturilor și, pe de altă parte, necesitatea unei clarificări prin diferențierea între tipurile de drepturi.

Despre proceduri și aspirații

În veacul al XVIII-lea, atunci când termenul de „constituție” își capătă semnificația modernă, aceea cu care operăm și în prezent, proiecția unei legi fundamentale avea un caracter eminamente procedural. O constituție viza, practic, „cum ar trebui să fie create normele” (Sartori), și nu conținutul acestor norme. Dimpotrivă, există, din a doua jumătate a secolului trecut încoace, o tendință de a configura „constituții aspiraționale”, care „sfârșesc prin a fi o supraîncărcare a «capacității constituționale», ceea ce duce la incapacitate de funcționare” (același Sartori).

Cel puțin două chestiuni ar trebui să ne facă atenți la pericolul implicat de o „constituție aspirațională”: personalizarea instituțională și deficitul democratic, aspecte ce dau seamă de starea actuală a sistemului politic românesc.

Din această perspectivă, problema drepturilor poate reprezenta unul dintre punctele esențiale în care funcționalitatea constituției să fie afectată. Spre exemplu, o excesivă detaliere a rolului statului în privința modului în care acesta trebuie să asigure drepturile pozitive (social-economice), suprapusă unei insuficiente accentuări a importanței drepturilor negative („naturale”) este de natură să aducă prejudicii funcționalității constituționale.

Din punctul meu de vedere, ambele tipuri de drepturi pot și trebuie să fie stipulate, minimalist, în cadrul arhitecturii constituționale. Eventual, este posibil ca drepturilor negative și celor pozitive să li se alăture și cele numite „de a treia generație” sau „democratice” (deși, spre exemplu, „dreptul la mediu sănătos” este prevăzut și de actualul text constituțional, la articolul 35). Asta chiar dacă, încă din „constituționalul” veac al XVIII-lea, Madison și Hamilton, doi dintre „părinții fondatori” ai Constituției americane, susțineau că problema drepturilor nu reprezintă o condiție necesară a unei legi fundamentale.

Filosofia drepturilor și problema limitării puterii

De ce este importantă, totuși, problema drepturilor? Aș spune că, dincolo de aspectul tehnic, de natură juridică, dacă vreți, această problemă are, în special în ceea ce privește drepturile negative, o profundă fundamentare filosofico-politică. Aceasta privește problema limitării puterii și pe aceea a deconstrucției „mitului statului paternalist”, prin recunoașterea primatului pe care indivizii îl dețin în raport cu autoritatea publică.

Sunt de acord, urmându-l pe Giovanni Sartori, că „o constituție fără o declarație a drepturilor este tot o constituție, în timp ce o constituție al cărei nucleu central nu determină schema guvernării nu este o constituție”. Cred însă că, așa defazat cum încă este față de modernitatea politică occidentală, sistemul politic românesc are nevoie de o clară asumare, în textul constituțional, a unei „intenții protectoare”. Cu alte cuvinte, a unei protecții și, implicit, garantări a drepturilor fundamentale ale indivizilor. Cred că această chestiune constituie încă o ratio constituțională, chiar dacă ea poate părea un exercițiu admis ad abundantiam. E bine să fim redundanţi, mai ales când ştim că politicienii noştri se lasă repede prinşi de mirajul puterii și că instituțiile noastre sunt gata să răspundă unor comandamente personale.

Ca atare, pe lângă prioritatea acordată arhitecturii instituţionale necesare funcţionării statului de drept (o caracteristică a textelor constituționale europene, după cum subliniază Cătălin Avramescu în unul dintre comentariile sale la Constituția SUA), este nevoie ca stipularea drepturilor negative să constituie un „certificat” de non-intruziune a autorității de stat în sfera demarcată de acestea.

Drepturile: clarificare prin diferențiere

Diferențierea între tipurile de drepturi nu înseamnă ierarhizare. Aceasta poate, însă, să confere o clarificare textului constituțional. În actuala formă a Constituției României, există un amestec ce poate induce în eroare, mai ales din perspectiva „aspriațională” de care aminteam mai sus. Cele mai importante documente despre „drepturile omului” elaborate în secolul al XVIII-lea, așa cum ar fi Declarația de Independență a SUA (1776) și Declarația Drepturilor Omului și ale Cetățeanului (1789), amintesc despre viață, libertate și căutarea fericirii, respectiv despre libertate, proprietate, siguranță și rezistența la oprimare.

În 1793, în al său Projet de déclaration des droits, Condorcet introduce, alături de „drepturile negative”, și unul dintre acelea care, ulterior, vor primi eticheta de „drepturi pozitive” (protecția socială), atunci când spune că „drepturile naturale ale omului (…) sunt libertatea, egalitatea, siguranța, proprietatea, protecția socială și rezistența la oprimare”. Alăturarea drepturilor pozitive/afirmative celor negative într-un document de maximă importanță se va realiza în secolul XX, când, în condițiile postbelice și la presiunea Uniunii Sovietice, Adunarea Generală a ONU va adopta Declarația Universală a Drepturilor Omului (1948).

În acest din urmă document, actul de lectură permite o diferențiere și, prin urmare, o clară înțelegere a tipurilor de drepturi. Sunt redate, imediat după „Preambul”, drepturile negative, urmate apoi de cele pozitive. Oricine încearcă un exercițiu de lectură comparativă între Declarație și „carta drepturilor” inclusă în actuala Constituție a României poate sesiza diferența în ceea ce privește claritatea.

Să institui claritatea în documentul fundamental al unei societăți pentru care statutul democratic rămâne, în continuare, un obiectiv de atins nu este un efort considerabil. Dar este unul  necesar.

P.S. Reînnoiesc invitația de a participa, prin comentariile dumneavoastră, la Dezbaterea „Constituția 2013”, găzduită pe platforma Revistei Polis, în cadrul proiectului Constituția României. Opinii esențiale pentru legea fundamentală.

Acest text a apărut pe adevărul.ro.

Articole, Publicistica , , , , , , , , , , , ,

Exerciții de „inginerie constituțională”: ce fel de regim politic?

aprilie 1st, 2013

Una dintre temele considerate a fi importante în contextul dezbaterii referitoare la revizuirea Constituției, așa cum este aceasta din urmă configurată pe platforma revistei Polis, e cea a tipului de regim politic. Luând în discuţie această chestiune, nu vreau să plec, aici, de la problema formei de guvernământ (monarhie sau republică?), o problemă ce poate fi – și chiar probabil este – una încărcată emoțional. Aș spune doar (pe urmele lui Sartori) că aspectele critice ale republicanismului trebuie puse sub lupă, dar că o asemenea analiză trebuie să fie însoțită de o corectă evaluare a alternativei.

Preliminarii

În teoria politică a ultimelor decenii, clasificarea și analiza tipurilor de regim se plasează fie în zona „vechiului”, fie în cea a „noului constituționalism”. Cred că avem de-a face cu un aspect pe care și dezbaterea privind revizuirea legii fundamentale din România de astăzi trebuie să îl includă. Asta, desigur, dacă suntem interesați să delimităm cu claritate cadrul acestei dezbateri.

Un al doilea aspect ce merită articulat în perspectiva dezbaterii constituționale, inclusiv din punctul de vedere al tipului de regim politic pentru care s-ar putea opta, este acela de a asuma că România nu a definitivat procesul de democratizare. În acest context, o opțiune nefericită pentru un anumit tip de regim, ca și, în general, o proiecție constituțională eronată ar putea să dăuneze fragilei democrații românești, în loc s-o întărească.

Între „vechiul” și „noul” constituționalism

Cadrul dezbaterii constituționale, ce ar avea drept efect revizuirea legii fundamentale, trebuie să evite, înainte de toate, limitările impuse de personalizarea instituțională. Cu alte cuvinte, fără a eluda importanța contextuală și istorică a evoluțiilor politice trecute ori recente, nu trebuie să ne proiectăm tipul de regim politic (și instituțiile ce stau la baza acestuia) prin raportare la combinațiile partidiste actuale sau la liderii acestora.

În mod evident, partidele și liderii își au importanța lor în context democratic. A configura, însă, instituțiile în funcție de X sau Y, din perspectiva unei discutabile „drepte” și a unei la fel de discutabile „stângi” ar fi o eroare cu niște consecințe imprevizibile pe parcursul ciclului constituțional ce va urma.

Dacă „vechiul” constituționalism insistă pe o proiecție rațională a instituțiilor politice (iar limita sa e vizibilă tocmai în faptul de a ignora contextul socio-istoric și cultural), „noul” constituționalism se bazează tocmai pe „spontaneitatea” proprie jocului social (și fix în asta constă limita sa).

Consider că alegerea tipului de regim politic trebuie să țină cont de context, desigur. Pe de altă parte, cred că încrederea liberală în „mâna invizibilă” a „spontaneității” este, în acest punct, exagerată. Mizez, deci, pe o situare între limitele implicate de „vechiul” și de „noul” constituționalism, coroborată cu accentuarea importanței relației dintre tipul de regim politic și procesul democratizării.

Regimul politic și democratizarea

Dacă Giovanni Sartori apreciază că proiectarea unei constituții trebuie să ia în calcul calitatea de „instrument de guvernare” a legii fundamentale în context democratic, Robert Dahl reține importanța condițiilor structurale ce pot afecta democrația, până la a o face de-a dreptul inexistentă.

Oricare ar fi modelul constituțional, condițiile nefavorabile fac imposibilă menținerea democrației. Dimpotrivă, când condițiile sunt favorabile democrației, aceasta rezistă indiferent (din nou!) de modelul constituțional.

Există însă și situații de natură mixtă, așa cum îmi pare a fi cea a României. Ce se întâmplă în acest caz, dacă tot e vorba să ținem seama de context? „Dacă într-o țară există condiții de fond mixte, unele favorabile iar altele nu, o constituție bine concepută ar putea contribui la menținerea instituțiilor democratice, în timp ce o constituție de concepție deficitară ar putea duce la prăbușirea instituțiilor democratice”, susține Robert Dahl.

Opțiunea pentru semi-prezidențialism, între avantaje și limite

Ce tip de regim politic ar trebui să prevadă „o constituție bine concepută”? Dacă regimul prezidențial presupune separarea puterii, cel parlamentar, ca și cel semi-prezidențial mizează pe o împărțire a acesteia. Evident, argumentele pentru unul sau altul dintre aceste tipuri de regim politic pot veni din toate părțile. Cred totuși că e important să avem în atenție aspectele semnalate mai sus: cel al personalizării instituționale și cel al democratizării.

Din punctul meu de vedere, un regim parlamentar, care ar înlătura posibilitatea alegerii directe a președintelui republicii, nu se poate „plia”, tocmai dat fiind contextul, pe „cultura voievodală” existentă în spațiul public românesc. Vizualizată în optica democratizării, funcționarea acestui tip de regim politic ar putea fi alterată așadar, la nivelul legitimității, în condițiile în care încrederea în partide și în parlament staționează în subsolul capitalului pe care îl dețin instituțiile statului.

Rezultat al constituționalismului american, după cum specifică Sartori, prezidențialismul constituie, din unghiul funcționalității sale, mai curând o excepție democratică (americană, după cum lesne se poate înțelege!) decât o bază instituțională a democrațiilor. Din nou dat fiind contextul, opțiunea pentru un regim politic de factură prezidențială ar putea altera fragila democrație românească și ar agrava tendința personalizării instituționale.

Rămâne, ca atare, regimul politic semi-prezidențial, pe care politologi importanți îl consideră operațional pentru democrațiile incipiente. Înainte de toate, acesta oferă posibilitatea de a-i roda pe politicieni în exercițiul alternanței prezidențial-parlamentare (în funcție de suprapunerea majorității ce alege președintele cu majoritatea parlamentară sau de lipsa acesteia).

Există, evident, discuții cu privire la limitele semi-prezidențialismului, iar acestea nu trebuie eludate. Una dintre limitele invocate este cea implicată de fenomenul „coabitării” ce poate apărea în acest regim care se fundamentează pe o structură de putere duală. În acest caz concret – vizibil și în România de azi – eu aș vedea avantajul transparenței instituționale și al posibilității de control reciproc, în condițiile unei mai clare delimitări a atribuțiilor prezidențiale și prim-ministeriale. Repet: dincolo de X sau Y.

În condițiile în care acceptăm faptul că democrația nu înseamnă exclusiv „majoritate”, „vot” ori „popor” și că ea include și aspectul „vertical” al reprezentării, ca și chestiuni precum „negocierea”, „târguiala democratică” și „compromisul rezonabil”, o discuție despre tipul de regim politic cel mai potrivit României contemporane poate pleca de la identificarea soluțiilor pentru o mai bună „așezare” a semi-prezidențialismului pe care deja îl avem.

Acest text a fost publicat pe adevărul.ro.

Articole, Publicistica , , , , , , , ,

Exerciții de „inginerie constituțională”. O invitație din partea revistei POLIS

aprilie 1st, 2013

În teoria democratică, o zicere care îi aparține lui Giovanni Sartori spune așa: „pe măsură ce democrațiile se dezvoltă, tot mai mulți oameni discută tot mai mult”. Acceptând că e un lucru bun, politologul italian se grăbește să adauge că e foarte important ca discuțiile despre problemele importante ale unei societăți să fie și corecte. Plecând de aici, cred că o discuție corectă despre direcțiile pe care ar trebui să le vizeze revizuirea constituției ar putea avea ca punct de start o întrebare de tipul celei care dă titlul unui text recent semnat de Ioan Stanomir: „pentru cine se scrie o constituție?”.

Deși, în mod evident, îi vizează direct, dezbaterea nu poate și nu trebuie să fie monopolul politicienilor. Mai mult, pe lângă specialiștii care, din perspectivă „tehnică”, se pot implica în dezbatere, aceasta trebuie să includă cât mai mulți cetățeni. Este ideea ce stă la baza unui demers inițiat de Revista POLIS, acela de a găzdui o platformă de dezbatere pe problema aspectelor ce ar putea fi implicate de revizuirea legii fundamentale.

 Proiectul inițiat de revistă, intitulat Constituția României. Opinii esențiale despre legea fundamentală, are două componente. Este vorba, în primul rând, despre lansarea platformei on-line, funcțională chiar de astăzi, ca forum unde se pot întâlni, precum într-o agora, opiniile referitoare la modificările ce urmează a fi aduse Constituției. Temele propuse de redacție sunt următoarele:

-         România – „stat național unitar”

-         Tipul de regim politic

-         Tipul de parlament

-         Imunitatea parlamentarilor

-         Utilizarea ordonanțelor de urgență

-         Noua organizare adminsitrativ-teritorială

-         Statutul Curții Constituționale

-         Rolul referendumului în procesul legislativ

-         Rolul Consiliului Superior al Magistraturii

-         Definirea drepturilor cetățenești

Cea de-a doua dimensiune a proiectului vizează editarea unui volum, într-un tiraj de 1.000 de exemplare, care să includă atât perspectivele specialiștilor în drept și în științe sociale, cât și pe acelea ale participanților la dezbaterea de pe forum. Volumul va fi distribuit tuturor parlamentarilor, reprezentanților instituțiilor administrației publice naționale și locale, precum și instituțiilor media.

Ca atare, textul de față este o invitație la niște exerciții de „inginerie constituțională”. Autorul acestei sintagme, același Sartori, spunea, în discursul susținut la momentul decernării titlului de Doctor Honoris Causa al Universității din București (20 iunie 2001), discurs intitulat Despre sistemul constituțional românesc, că „centrul prezidențial al semi-prezidențialismului românesc nu permite o structură de putere duală, un sistem bicefal, cu două capete, și, așadar, un autentic sistem semi-prezidențial”.

Iată, aș spune, măcar un argument ce merită discutat într-un cadru precum cel oferit de platforma revistei Polis, într-o încercare de recuperare a democrației orizontale, aceea „în care – arată Sartori – dimensiunea egalitară a politicii, importanța participării și a opiniei publice este prevalentă”.

Acest text a fost publicat pe adevărul.ro.

Articole, Publicistica , , , ,

Trăiască presa și poporul! Jos conspirația european-americană!

februarie 1st, 2013

E foarte clar: există, împotriva României, așa cum arată ea astăzi, o conspirație european-americană. Ca atare, este timpul să ne umflăm bojocii: Trăiască presa și poporul!

Acum știm, măcar, cum stăm, de când cu cele trei rapoarte (al Comisiei de la Veneția, al OSCE și al Comisiei Europene privind justiția) făcute publice în ultimele două luni și ale căror idei principale sunt foarte bine sintetizate de Grigore Cartianu, la care se adaugă ecourile ultimului de la nivelul Ambasadei SUA la București.

Acest comentariu a fost publicat pe adevărul.ro. Mai multe detalii puteți afla aici.

Comentarii, Publicistica , , , , , ,

România pe contrasens: de ce obiectivul democratizării s-a transformat în populism

ianuarie 27th, 2013

Entuziasmul tranzitologilor deveniți, mai cu seamă după disoluția URSS, în ’91, un soi de „apostoli” ai democratizării a dat naștere, în știința politică, la variate instrumente de modelare a drumului spre „cel mai prost regim de guvernare, cu excepția tuturor celorlalte”. Rând pe rând, iluziile s-au destrămat, pe măsură ce s-a constatat că nici „plagierea” experienței occidentale (acolo unde aceasta s-a încercat), nici alegerile libere și corecte, nici existența unor surse alternative de informare și nici măcar celebrul „test al dublei alternanțe” nu garantează accesul la o democrație consolidată. Sunt, toate acestea, desigur, condiții necesare, nu însă și suficiente.

Acest articol a fost publicat pe adevarul.ro. Mai multe detalii puteți afla aici.

Comentarii, Publicistica , , , , , ,

Despre tradiția capitulării intelectuale în România

decembrie 31st, 2012

Finalul de an poate aduce un moment al reflecției. Inclusiv cu privire la exaltările intelectuale în fața politicului și în politică, aspect despre care, în ultimii doi ani, au apărut câteva cărți excelente. Am în vedere, pentru 2011, Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 și 1950 (Lucian Boia, Humanitas) și De la Junimea la Noica. Studii de cultură românească (Marta Petreu, Polirom), iar pentru 2012 foarte bine documentatul studiu al lui Antonio Momoc, Capcanele politice ale sociologiei interbelice. Școala gustiană între carlism și legionarism (Curtea Veche).

Se pot desprinde de aici, așa cum am încercat să dau seama într-un articol din „Sociologie Românească”, o perspectivă ce urmărește reevaluarea interbelicului, dar și un posibil itinerar urmat de tradiția capitulării intelectuale în România, capitulare perfect vizibilă atunci, apoi în comunism, dar și în vremea din urmă. Să ne înțelegem: nu pun în discuție pragmatismul cinic al politicienilor; el există, la noi și aiurea, astfel că nu e cazul să avem așteptări foarte mari de la politicieni.

Ce mă frapează este însă naivitatea unor intelectuali de prim rang, mereu gata să devină mijloace (mulțumesc pentru discuție, Antonio Patraș!) ale unui libido dominandi. Ce este interesant e faptul că, în cele mai multe cazuri, dacă nu a fost să urmărească strict anumite avantaje – așa cum s-a întâmplat, mai cu seamă, în comunism, când figurile publice care întrețineau cultul personalității lui Ceaușescu vizau recompense directe – intelectualii așezați cuminte, în rând, la îndemâna politicienilor manifestă o deosebită apetență pentru un soi de unio mystica (apud Eric Voegelin).

Cu alte cuvinte, chiar și atunci când nu le-o cere nimeni, în niciun fel, ei simt că trebuie să fie – așa cum stipula un „Apel al intelectualilor” de prin 2007 – în deplin acord cu „mersul istoriei”. Nu e de judecat, aici, dacă e bine sau rău. Constat doar un fapt, îndemnând, cum spuneam, la un moment de reflecție. Și, pentru a creiona un astfel de cadru, redau mai jos două asemenea manifestări „intelectuale” ale adorației politice, întâmplate în „paradisul interbelic”, momentul din care, cred eu, putem trasa evoluția tradiției capitulării rațiunii critice în România:

Căpitanul surprindea. A fost una din cele mai mari victorii asupra adversarilor săi – căci nu erau puțini, nici proști – de a face exact lucrul la care nu se așteptau. Cine ar fi crezut că, după alegerile din 1937, Legiunea nu va lupta? Căpitanul n-a grăbit-o, simțea, poate, că în România aceasta care înțelege cu întârziere, lumea păstrează un rest de încredere în ceilalți și o rezervă față de Legiune. A izbutit ca ceilalți, cu Rege cu tot, să le arate până la capăt ce pot și nu pot. A trebuit ca Legiunea să le arate că poate îndura totul… Dacă lumea românească ar cunoaște mai bine mișcarea legionară, dacă ar citi cărțile căpeteniilor, circulărilor din trecut și, mai ales, acea extraordinară Cărticică a șefului de cuib, ar înțelege mai mult din ce se întâmplă azi. S-ar mira, încă, uneori. Dar ar sfârși prin a înțelege… Unde a reușit ea până acum? În crearea unui alt tip de om. Ce e fiecare să întreprindă acum, când are mijloacele legale s-o facă? Să adâncească și apoi să extindă, potrivit cu mijloacele ce-i stăteau la îndemână, tipul de om creat. Dar oricât de fierbinte ar fi gândul conducătorilor de a vedea toată România legionarizată, aceasta nu se poate întâmpla de la o zi la alta. Iar pentru că înăuntrul Legiunii educația s-a făcut prin elite, lumea românească urmează și ea a fi transformată prin influența elitelor legionare existente sau în curs de constituire înăuntrul ei… Și mă gândesc la acea, fără seamăn în viața noastră publică, școală de elite care trebuie să fie și probabil va fi «Corpul Moța-Marin». Elitele care urmează a se ridica înăuntrul ei vor trebui să fie atât de pure, încât Căpitanul a ordonat ca numărul membrilor să nu treacă de 10 000. Și să ne închipuim al zece mii unulea, într-o țară unde cel mai bun dintre noi a nădăjduit să numere numai zece mii”.

(Constantin Noica, 10 001, Buna Vestire, I (Serie nouă), nr. 11 din 20 septembrie 1940, apud Zigu Ornea, Anii treizeci. Extrema dreaptă românească, Editura Fundației Culturale Române, București, 1995, pp. 381-382)

 

Fiecare credea a-l înțelege (pe Căpitan, n.n.). El, totuși, scăpa fiecăruia. Depășise limitele României. Însăși mișcării i-a propus un mod de viață care întărea rezistența românească. A fost prea mare. Înclin, uneori, a crede că el n-a căzut din conflictul cu un bezmetec, ci din conflictul mărimii lui cu micimea noastră… Într-o nație de slugi, el a introdus onoarea și într-o turmă fără vertebre, orgoliul… Credința unui om a dat naștere unei lumi ce lasă-n urmă tragedia antică și Shakespeare, Și aceasta în Balcani! Pe un plan absolut, dacă ar trebui să aleg între România și Căpitan, n-aș fi ezitat o clipă. După moartea lui ne-am simțit fiecare mai singur… Cu excepția lui Iisus, nici un mort n-a fost mai prezent între vii… «De-aici încolo, țara va fi condusă de un mort», îmi spunea un prieten pe malurile Senei. Acest mort a răspândit un parfum de veșnicie peste pleava noastră umană, și-a readus cerul deasupra României”.

(Emil Cioran, Profilul interior al Căpitanului, conferință rostită la Radio București pe 27 noiembrie 1940, apud Zigu Ornea, Anii treizeci. Extrema dreaptă românească, Editura Fundației Culturale Române, București, 1995, pp. 385-386)

La final, doar atât: identificarea similitudinilor cu atmosfera în care se petrece relația intelectualilor cu politica în zilele noastre o las, deocamdată, în seama cititorului.

Comentarii, Publicistica , , , , , , , ,

Recomand: Sergiu Mișcoiu & Sergiu Gherghina (editori), „Miturile politice în România contemporană”

decembrie 23rd, 2012

În remarcabila colecție de științe politice a Editurii Institutul European din Iași a apărut, de curând, un nou volum, editat de politologii clujeni Sergiu Mișcoiu și Sergiu Gherghina, intitulat Miturile politice în România contemporană (412 pagini), pe care îl recomand călduros, date fiind analizele – deopotrivă normative și empirice – pe care le conține. Iată temele abordate:

Statutul mitului politic dincolo de realitatea și ficțiune (Paul Kun, Universitatea de Vest Timișoara)

Demitizarea sau mitologizarea postcomunismului? (Codrin Tăut, Universitatea București)

Ideologie și mituri politice în România contemporană (Daniel Șandru, Universitatea „Petre Andrei” din Iași)

Dihotomii și antinomii în imaginarul politic românesc (Gabriela Goudenhooft, Universitatea din Oradea)

Miturile politice ale Binelui și Răului în România post-decembristă (Doru Pop, Universitatea „Babeș-Bolyai” Cluj-Napoca)

Comuniști „nativi” versus comuniști „moscoviți”. Strategii de reconstruire identitară a național-comunismului în România postcomunistă (Emanuel Copilaș, Universitatea de Vest Timișoara)

Mitul purificării în România postcomunistă (Adrian-Paul Iliescu, Universitatea București)

Intelectualii între cunoaștere și putere în viața politică românească (Sorina Soare, Université Libre de Bruxelles)

Lupta pentru legitimare. Mituri politice în campaniile electorale (Alexandra Ionașcu, Universitatea București)

Mitul poporului român ca popor născut creștin. Consecințele în spațiul public al unei liturghii politice (Adriana Marinescu, Université Paris Est)

Istorie, memorie și mit în martirologia competitivă Holocaust-Gulag (Michael Shafir, Universitatea „Babeș-Bolyai” Cluj-Napoca)

Mituri politice, mitologizări, demitizări și demistificări în tranziția postcomunistă (Ovidiu Pecican, Universitatea „Babeș-Bolyai” Cluj-Napoca)

Mai multe detalii despre această carte puteți găsi aici.

Academic, Carti , , , ,