Archive

Posts Tagged ‘Constituția României’

Exerciții de „inginerie constituțională”: problema referendumului

aprilie 6th, 2013

Luând în calcul întreaga perioadă postcomunistă, în România au avut loc, în total, 6 manifestări referendare: două referendumuri constituționale (unul pe 8 decembrie 1991 și altul pe 18-19 octombrie 2003), două referendumuri pentru demiterea președintelui (pe 19 mai 2007 și pe 29 iulie 2012), unul pentru schimbarea sistemului de vot (pe 25 noiembrie 2007) și unul pentru trecerea la parlament unicameral și reducerea numărului de parlamentari (pe 22 noiembrie 2009).

La o primă evaluare, s-ar părea că, dată fiind consultarea demos-ului pe chestiuni de maxim interes general, sistemul politic românesc poate fi înscris, cu succes, în seria democrațiilor funcționale, cu o autentică fibră participativă.

O evaluare tehnică minimală ne arată însă că, din totalul manifestărilor referendare redate mai sus, două au fost invalidate din cauza participării insuficiente (referendumul pentru schimbarea sistemului de vot din 2007 și cel pentru demiterea președintelui din 2012), iar în cazul altuia perioada votului a trebuit să fie prelungită cu încă o zi, din același motiv (referendumul constituțional din 2003).

În contextul dezbaterii despre posibilele modificări ce ar putea fi aduse actualei Constituții a României, aș aduce în discuție încă cel puțin două tipuri de evaluare, ținând cont, ca și în cazul anterioarelor exerciții de „inginerie constituțională”, de problemele observabile la nivelul sistemului nostru politic, așa cum sunt personalizarea instituțională și deficitul democratic.

 

Referendumul și personalizarea politicii: o evaluare procedurală

Într-un eseu admirabil despre „guvernarea oamenilor sau guvernarea legilor”, politologul italian Norberto Bobbio sublinia primatul cadrului procedural specific statului de drept: actul de guvernare se realizează prin respectarea strictă a legilor, indiferent de oamenii care ocupă vremelnic funcții în aparatul guvernamental. O proiecție normativă ce nu-și găsește corespondent în realitatea politică românească, dar care joacă măcar rolul unui ideal regulativ în democrațiile consolidate.

În România, guvernarea este a oamenilor, dincolo de și peste legi. Procedurile sunt modificate sau pur și simplu nerespectate, ceea ce face ca democrația, fragilă cum e, să fie „suspendată” într-o stare agonică. Ca procedură, referendumul însuși a fost personalizat. Primul președinte postcomunist al republicii, Ion Iliescu, a lucrat în acest sens o dată și bine, în 1991, ceea ce i-a adus peste două mandate în funcție. La referendumul din 2003, presiunea integrării europene l-a determinat ca, împreună cu premierul Adrian Năstase să prelungească, sub coordonarea lui Octav Cozmâncă, timpul alocat votului cu încă o zi.

Nici actualul președinte nu s-a lăsat mai prejos, utilizarea instrumentului referendar (în noiembrie 2007 și în noiembrie 2009) având străvezii scopuri electorale. Pe de altă parte, Traian Băsescu a fost subiectul celor două referendumuri de suspendare, din mai 2007 și din iulie 2012. Amândouă au fost puternic personalizate (chiar dacă „pe negativ”, de această dată), de ambele a trecut cu bine. Și în ceea ce privește previzibilul nou referendum pentru modificarea Constituției, există amprenta unei personalizări în funcție de conjunctura politică a zilelor noastre.

Avem de-a face, așadar, prin această personalizare, cu o „guvernare a oamenilor” care orientează și utilizează procedurile democratice în definite scopuri politicianiste. Nu e deloc întâmplător faptul că, într-un răstimp foarte scurt, de numai cinci ani (2007-2012), au avut loc patru dintre cele șase acțiuni referendare ale sistemului postcomunist românesc.

Evaluarea procedurală pe care o propun aici nu vrea să spună că referendumul ar fi, dată fiind coloratura autohtonă pe care a primit-o, un instrument mai puțin democratic. Știm cu toții exemplul Elveției, stat mic și foarte bogat, în care frecvența utilizării referendumului este ridicată. Dar există și exemplul SUA, pe care îl prezintă Robert Dahl: „(…) constituția Statelor Unite nu include nicio prevedere în privința referendumurilor (niciun astfel de referendum nu a avut loc vreodată la nivel național) cu toate că se desfășoară în mod obișnuit în multe state” (Despre democrație, p. 118).

În cazul României, întrebarea este dacă nu cumva excesul de personalizare a instituțiilor și procedurilor democratice (care, cel puțin formal, există) poate reprezenta un pericol la adresa democrației însăși (încă îndeajuns de fragilă). Și poate că, punând această întrebare, vom vedea de ce este necesară menținerea cvorumului de 50% plus unu la referendum, făcând abstracție de cauzele conjuctural-personale ale politicienilor.

 

Referendumul și deficitul democratic: o evaluare calitativă

Un alt aspect demn de luat în seamă în discuția relativă la problema referendumului este cel al deficitului democratic pe care îl are sistemul nostru politic. E un aspect ce trimite, practic, spre chestiunea calităţii democraţiei româneşti. Criteriile de analiză a calității unui sistem democratic sunt mai multe, însă iau în discuție aici, plecând de la contextul politic actual, doar problema actorului principal căruia orice referendum i se deschide spre arbitraj: poporul.

Am ca punct de start o presupoziție, nu o certitudine: aceea că spațiul social-politic românesc este cel caracteristic unei societăți populiste. În ultimii ani, tenta populistă a devenit accentuată nu doar în mediul politic, ci și în cel jurnalistic ori în acela specific intelectualilor publici. De curând, se adaugă acesteia un reviriment al naționalismului etnic, o bună vreme aflat „în carantină” la nivelul unor partide anti-sistem, al instituților media dependente de acestea și la cel al protocroniștilor care n-au divorțat de național-comunismul ce le-a conferit identitate.

Întrucât acest tip de discurs a reușit să producă un efect de imitație asupra actorilor politici ce păreau să parieze, până în prezent, pe cartea europeană, efect întreținut de instituțiile media influente, populismul dublat de un naționalism primitiv acționează și asupra arbitrului electoral, poporul, îndemnat din toate părțile să se exprime, oriunde și oricum.

Participarea politică a cetățenilor este, evident, un ingredient important al democrației. Problema e că definirea cetățenilor în termeni „administrativi” tinde să obnubileze importanța calității politice a acestora. Din nou, mass-media joacă, și aici, un rol deosebit. Făcând abstracție de cartelizarea presei românești și de discursul maniheist, profund non-jurnalistic, ce a câștigat teren în spațiul nostru public, nu putem trece peste faptul că un cetățean presupus „informat” nu este, automat, și un cetățean „competent” sub aspect politic. Totuși, instrumentul referendar se adresează acestor cetățeni, care au, cu toții, acces la informație, dar ale căror competențe politice sunt discutabile.

Nici nu încape îndoială: chiar și în această situație, alegerile cetățenilor trebuie respectate. Pe de altă parte, trimițând din nou spre fragila democrație românească, aș lua în seamă un avertisment al lui Giovanni Sartori: „Când își exercită influența, poporul este la rândul său influențat. Înainte de a vrea ceva, adeseori îi este indusă o dorință. Când ni se spune că oamenii înșiși guvernează, trebuie să ne asigurăm că nu este vorba de o democrație de fațadă, de o simplă falsificare a democrației” (Teoria democrației reinterpretată, p. 128).

Dacă avem în vedere cel puțin ultimele patru referendumuri desfășurate în România, vom putea constata avansul „democrației aclamative”, aceea în care politicienii, indiferent de culoare, au invocat „poporul” și au utilizat, pentru ei înșiși, eticheta de „reprezentanți ai suveranității populare”.

Instrumentele democratice, precum referendumul, își au importanța lor în arhitectura constituțională a unui sistem politic. Uitilizarea lor excesivă poate totuși să dăuneze calității democrației, la fel cum invocarea maximalistă a rolului poporului poate să erodeze funcționalitatea acesteia. E încă un motiv pentru a considera că problema referendumului este una ce trebuie reglată cu maximă finețe în ansamblul nostru constituțional.

P.S. Reînnoiesc invitația de a participa, prin comentariile dumneavoastră, la Dezbaterea „Constituția 2013”, găzduită pe platforma Revistei Polis, în cadrul proiectului Constituția României. Opinii esențiale pentru legea fundamentală.

Acest text a fost publicat pe Adevărul.ro.

Articole, Publicistica , , , , , , , , , , , , ,

Exerciții de „inginerie constituțională”: problema drepturilor

aprilie 1st, 2013

Punerea în discuție a textului constituțional aflat în vigoare astăzi, în ideea revizuirii sale, nu poate ocoli problema drepturilor. Lectura Titlului II al Constituției României, referitor la „Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale” (articolele 22-53, cuprinse în Capitolul II) este de natură să releve, pe de o parte, importanța luării în considerare a fundamentului filosofico-politic pe care-l implică problema drepturilor și, pe de altă parte, necesitatea unei clarificări prin diferențierea între tipurile de drepturi.

Despre proceduri și aspirații

În veacul al XVIII-lea, atunci când termenul de „constituție” își capătă semnificația modernă, aceea cu care operăm și în prezent, proiecția unei legi fundamentale avea un caracter eminamente procedural. O constituție viza, practic, „cum ar trebui să fie create normele” (Sartori), și nu conținutul acestor norme. Dimpotrivă, există, din a doua jumătate a secolului trecut încoace, o tendință de a configura „constituții aspiraționale”, care „sfârșesc prin a fi o supraîncărcare a «capacității constituționale», ceea ce duce la incapacitate de funcționare” (același Sartori).

Cel puțin două chestiuni ar trebui să ne facă atenți la pericolul implicat de o „constituție aspirațională”: personalizarea instituțională și deficitul democratic, aspecte ce dau seamă de starea actuală a sistemului politic românesc.

Din această perspectivă, problema drepturilor poate reprezenta unul dintre punctele esențiale în care funcționalitatea constituției să fie afectată. Spre exemplu, o excesivă detaliere a rolului statului în privința modului în care acesta trebuie să asigure drepturile pozitive (social-economice), suprapusă unei insuficiente accentuări a importanței drepturilor negative („naturale”) este de natură să aducă prejudicii funcționalității constituționale.

Din punctul meu de vedere, ambele tipuri de drepturi pot și trebuie să fie stipulate, minimalist, în cadrul arhitecturii constituționale. Eventual, este posibil ca drepturilor negative și celor pozitive să li se alăture și cele numite „de a treia generație” sau „democratice” (deși, spre exemplu, „dreptul la mediu sănătos” este prevăzut și de actualul text constituțional, la articolul 35). Asta chiar dacă, încă din „constituționalul” veac al XVIII-lea, Madison și Hamilton, doi dintre „părinții fondatori” ai Constituției americane, susțineau că problema drepturilor nu reprezintă o condiție necesară a unei legi fundamentale.

Filosofia drepturilor și problema limitării puterii

De ce este importantă, totuși, problema drepturilor? Aș spune că, dincolo de aspectul tehnic, de natură juridică, dacă vreți, această problemă are, în special în ceea ce privește drepturile negative, o profundă fundamentare filosofico-politică. Aceasta privește problema limitării puterii și pe aceea a deconstrucției „mitului statului paternalist”, prin recunoașterea primatului pe care indivizii îl dețin în raport cu autoritatea publică.

Sunt de acord, urmându-l pe Giovanni Sartori, că „o constituție fără o declarație a drepturilor este tot o constituție, în timp ce o constituție al cărei nucleu central nu determină schema guvernării nu este o constituție”. Cred însă că, așa defazat cum încă este față de modernitatea politică occidentală, sistemul politic românesc are nevoie de o clară asumare, în textul constituțional, a unei „intenții protectoare”. Cu alte cuvinte, a unei protecții și, implicit, garantări a drepturilor fundamentale ale indivizilor. Cred că această chestiune constituie încă o ratio constituțională, chiar dacă ea poate părea un exercițiu admis ad abundantiam. E bine să fim redundanţi, mai ales când ştim că politicienii noştri se lasă repede prinşi de mirajul puterii și că instituțiile noastre sunt gata să răspundă unor comandamente personale.

Ca atare, pe lângă prioritatea acordată arhitecturii instituţionale necesare funcţionării statului de drept (o caracteristică a textelor constituționale europene, după cum subliniază Cătălin Avramescu în unul dintre comentariile sale la Constituția SUA), este nevoie ca stipularea drepturilor negative să constituie un „certificat” de non-intruziune a autorității de stat în sfera demarcată de acestea.

Drepturile: clarificare prin diferențiere

Diferențierea între tipurile de drepturi nu înseamnă ierarhizare. Aceasta poate, însă, să confere o clarificare textului constituțional. În actuala formă a Constituției României, există un amestec ce poate induce în eroare, mai ales din perspectiva „aspriațională” de care aminteam mai sus. Cele mai importante documente despre „drepturile omului” elaborate în secolul al XVIII-lea, așa cum ar fi Declarația de Independență a SUA (1776) și Declarația Drepturilor Omului și ale Cetățeanului (1789), amintesc despre viață, libertate și căutarea fericirii, respectiv despre libertate, proprietate, siguranță și rezistența la oprimare.

În 1793, în al său Projet de déclaration des droits, Condorcet introduce, alături de „drepturile negative”, și unul dintre acelea care, ulterior, vor primi eticheta de „drepturi pozitive” (protecția socială), atunci când spune că „drepturile naturale ale omului (…) sunt libertatea, egalitatea, siguranța, proprietatea, protecția socială și rezistența la oprimare”. Alăturarea drepturilor pozitive/afirmative celor negative într-un document de maximă importanță se va realiza în secolul XX, când, în condițiile postbelice și la presiunea Uniunii Sovietice, Adunarea Generală a ONU va adopta Declarația Universală a Drepturilor Omului (1948).

În acest din urmă document, actul de lectură permite o diferențiere și, prin urmare, o clară înțelegere a tipurilor de drepturi. Sunt redate, imediat după „Preambul”, drepturile negative, urmate apoi de cele pozitive. Oricine încearcă un exercițiu de lectură comparativă între Declarație și „carta drepturilor” inclusă în actuala Constituție a României poate sesiza diferența în ceea ce privește claritatea.

Să institui claritatea în documentul fundamental al unei societăți pentru care statutul democratic rămâne, în continuare, un obiectiv de atins nu este un efort considerabil. Dar este unul  necesar.

P.S. Reînnoiesc invitația de a participa, prin comentariile dumneavoastră, la Dezbaterea „Constituția 2013”, găzduită pe platforma Revistei Polis, în cadrul proiectului Constituția României. Opinii esențiale pentru legea fundamentală.

Acest text a apărut pe adevărul.ro.

Articole, Publicistica , , , , , , , , , , , ,