Home > Articole, Publicistica > România interstițială: între libertate și întuneric

România interstițială: între libertate și întuneric

martie 14th, 2019

Ne aflăm în faza în care întunericul se întrevede, e un orizont apropiat. „Frontiera internă”, configurată asiduu, chiar dacă fragmentat, la începutul anilor ’90, de „emanații Revoluției” s-a consolidat și ne desparte mai acut ca niciodată: de o parte artizanii răului, falsificatorii care transformă, cu asupra de măsură din 2017 încoace, principiul majorității într-o tiranie a mediocrității ce a confiscat statul, de cealaltă pâlpâirile încă pline de speranță ale idealului, niciodată atins altfel decât formal, europenității noastre. România a ajuns în interstițiu chiar la vremea împlinirii unui secol de la întregirea pierdută după puțin mai bine de două decenii și după ce-a trecut prin întunericul autoritarist-totalitar al extremelor politice dintre 1938 și 1989. Ceea ce a produs mai prost politica postdecembristă a învățat pe deplin răul istoric, l-a preluat, ni l-a instilat în viața socială și, odată cu toxica guvernare PSD-ALDE, a creat condițiile pentru ca acesta să metastazeze.

Justiția e în metastază și pare că, acum, în ciuda tuturor avertismentelor externe și interne, venite dinspre instituțiile europene, dinspre organismele abilitate să se pronunțe în virtutea tratatelor pe care le-am semnat când am împlinit proiectul aderării la UE, dinspre corpul magistraților, dinspre opoziție și dinspre societatea civilă, vindecarea nu va mai fi posibilă. Soluția nu poate fi decât una politică, în sensul în care politica implică și demersurile civice ale cetățenilor și cu precizarea că „cetățeanul” nu înseamnă doar o etichetă administrativă, ci și un actant politic. Politica opoziției democratice și a cetățenilor pare și ea, însă, minoritară prin raportare la politica statului acaparat și îndreptat împotriva societății, pe multiple paliere, de către majoritatea parlamentară și aparatul său guvernamental. Iar acest din urmă tip de politică e unul al violenței fără menajamente, instituită prin transformarea „monopolului violenței fizice legitime” (Weber) într-unul al violenței ilegitime în folosul partidului și al liderului său. Nu altceva a fost ziua de 10 august 2018, cu nimic mai prejos sunt declarații precum cele ale lui Liviu Dragnea cu privire la întocmirea „listelor” cu dușmanii PSD-ALDE sau cele ale lui Sebastian Ghiță referitoare la grupuri ale PRU care să-i atace pe protestatari în numele „ordinii”.

Arhitecții de azi ai răului politic ce au adus România în faza de interstițiu au învățat din istoria predecesorilor lor, fasciștii lui Mussolini, național-socialiștii lui Hitler și comuniștii bolșevici ai lui Lenin și Stalin cum se impune acest tip de ordine: pentru fiecare nume de pe o listă există o bâtă „ordonatoare”. Într-un sens invers, de neasumare și nerepetare a unor astfel de „modele” societale, și noi am învățat, sper, că nu trebuie să cedăm, că nu trebuie să tăcem și că solidaritatea nesupunerii civile poate răsturna și cele mai cumplite dictaturi. Dar am învățat, oare?

Să revenim la niște cuvinte simbol, poate mai cunoscute generațiilor de ieri și mai puțin cunoscute generațiilor de azi care reprezintă însă, cum e și firesc, parte a pâlpâirii noastre de speranță că nu ne vom întoarce înapoi. Ele îi aparțin pastorului luteran Martin Niemöller, supraviețuitor al unui lagăr de concentrare nazist, unde a fost „internat” între 1938 și 1945: „Când naziştii au venit să îi ia pe comunişti, n-am scos o vorbă. Nu eram comunist. Când i-au arestat pe social-democraţi, am tăcut. Nu eram social-democrat. Când au venit să îi ia pe sindicalişti, nu am protestat. Nu eram sindicalist. Când au venit să îi ia pe evrei, nu m-am revoltat. Nu eram evreu. Când au venit să mă ia pe mine, nu mai rămăsese nimeni care să-mi ia apărarea. Mă grăbesc să adaug că, pentru o bună asimilare a acestui exercițiu paideutic, el nu trebuie citit într-o grilă ideologică. Aici nu este atât vorba despre ideologie, cât despre solidaritatea în fața tăvălugului totalitar. Solidaritatea unor oameni care se află în situația de a alege conștient între libertate și întuneric și care au reprezentat și atunci, ar putea reprezenta și acum, infinit mai mult decât niște etichete ideologice aruncate pe „listele negre” proiectate de mințile absorbite de răul politic.

 Deși încă liberi, în față avem întunericul. Și nu cred că mai e vreme să ținem ochii „larg închiși”.



Articole, Publicistica

  1. No comments yet.
  1. No trackbacks yet.