Puţin Hayek la vremuri de criză
Pentru că am o senzaţie de repetiţie când văd iarăşi greve şi demonstraţii, când sunt telespectator al unor arestări de importanţă capitală şi al ştirilor privind creşterea şomajului, când aud refrenul discursiv al raportării numărului de pensionari la cel al salariaţilor şi când urmăresc politicieni replicaţi de la o generaţie la alta, am ajuns să cred că noi, în România, nu avem de-a face, la modul fundamental, cu o criză economică.
Desigur, ea există, însă pe plaiul mioritic criza fundamentală e, de două decenii încoace, aceea politică. Din acest motiv prefer ca, pentru a-mi explica de ce este încă posibilă o astfel de situare a societăţii româneşti, să mă raportez la scrierea de acum mai bine de 60 de ani a economistului şi teoreticianului politic austriac Friedrich von Hayek.
E vorba despre „Drumul către servitute”, carte publicată în Marea Britanie a anului 1943 şi a cărei lectură face inutilă, pe loc, orice analiză politică actuală. Iar asta pentru că actualitatea analitică ne menţine într-o comoditate discursivă, abil întreţinută cu niţel marketing politic. Vorba celui invocat, „suntem gata să acceptăm aproape orice explicaţie a crizei actuale a civilizaţiei noastre, cu o singură excepţie: nu suntem dispuşi să admitem că starea actuală a lumii ar fi rezultatul unei veritabile erori comise de către noi şi că urmărirea unora dintre idealurile cele mai dragi nouă a produs rezultate complet opuse celor la care ne aşteptam” (p. 24 a ediţiei româneşti, apărută la Editura Humanitas în 1993).
Translând acum, e o realitate a lumii noastre, româneşti, faptul că, deşi, a tot clamat necesitatea libertăţii şi a democraţiei, mult-invocatul „popor” (format, la grămadă sau în funcţie de situaţie, din intelectuali publici şi oameni obişnuiţi) se raportează cu evlavie la puterea executivă (Guvern şi Preşedinţie, ori invers), dispreţuind legislativul şi puterea judecătorească.
Spunea Hayek, spre finalul primei jumătăţi a secolului trecut, când lumea întreagă gusta produsul seducţiei totalitare: „Dacă legea spune că un anume comitet sau agenţie guvernamentală poate face ce pofteşte, orice fac respectivul comitet sau agenţia este legal, dar, în mod cert, acţiunile lor nu ţin cont de supremaţia dreptului. Acordând guvernului puteri nelimitate, regula cea mai arbitrară poate fi legalizată: şi, în acest fel, o democraţie poate instaura cel mai deplin dintre despotismele imaginabile” (p. 99).
Ceea ce avem azi în România, aşa cum am mai avut şi altădată, e rezultatul comodităţii unui „popor” ce a confundat fantasma libertăţii cu „drumul către servitute”. Un drum care este, raportat la contextul socio-istoric, unul „mai soft”, „european”. Că celor mai vocali intelectuali în vehicularea „valorilor democratice” le-a pierit glasul deodată cu raţiunea critică nu e de mirare. Ei se îmbrăţişează cu „poporul”, pentru că „simt” trendul unui „destin măreţ” ce la aduce un trai comod, lipsit de dileme. Ei devin, astfel, însuşi „poporul”, autoadulându-se şi adulând, cu ochii spre altarul puterii.