Mopezii
Recunosc, am inventat un plural, că tot e la modă. Am plecat de la o realitate de pe şoselele de vară ale patriei, aceea a „mopedului”, un vehicul care nu-i nici bicicletă, nici motoretă (sau o fi?) şi nici motocicletă, al cărui sinonim denominativ e „ciclomotor” şi al cărui plural e dat de termenul „mopeduri”. Nu vorbesc de vehiculul ca atare, ci de cei care-l conduc, cei pe care, pentru a nu-i numi „ciclomotorişti”, îi numesc „mopezi”. Ei bine, ca să anunţ teza de la început, voi spune că mopezii sunt cu mult mai periculoşi mai nesimţiţi decât motocicliştii. Şi fac acest lucru din poziţia de conducător auto, că tot spunea Ernest Gellner că noi, oamenii de astăzi, suntem „modulari”. Trăim în module, adică, în funcţie de rolurile pe care – după cum spunea sociologul Erving Goffman – le performăm. Pentru mine, ca şi pentru mulţi alţii, performarea rolului de şofer (şi prin asta, situarea în „modulul” de conducător auto) e, realmente, o necesitate. Întrucât fac cel puţin de două ori pe săptămână drumuri lungi în afara Iaşului, am reuşit, de vreo lună încoace, să analizez comportamentul mopezilor. Aceştia s-au înmulţit peste poate şi, lucru care nu mă nedumereşte de mă gândesc la talentul mioritic de a da unor instrumente (acesta fiind unul de deplasare) alte atribuţii decât cele pe care ar trebui să le aibă, au invadat arterele externe ale oraşelor. În mod normal, pe-afară, acolo unde a fost inventat, mopedul e un vehicul ce e utilizat pentru deplasarea intravilană. Mopezii noştri n-au însă o problemă în a încurca, prin comportamentul lor, circulaţia din extravilan. Iar comportamentul mopezilor e unul specific. Cum spuneam, unul periculos şi nesimţit. Periculos, pentru că mopezii răsar de unde nu te-aştepţi. E un comportament mai periculos decât cel al motocicliştilor pentru că, de mic ce-i vehiculul, rişti să nu-l vezi în retrovizoare. Mopezii sunt, pe deasupra, şi nesimţiţi, pentru că nu merg, precum bicicliştii, mai spre dreapta benzii din dreapta, astfel încât să-i poţi depăşi în siguranţă, ci sunt traşi ca de aţă înspre axul drumului. Cum ar veni, toată şoseaua e-a lor. Cum vă imaginaţi, deşi îşi proiectează, prin acest comportament, o imagine de regi ai şoselelor, mopezii nu pot avea viteză în deplasare, pentru că, firesc, vehiculul pe care-l călăresc nu duce. Din acest motiv, în urma lor se creează coloane, aşa cum am avut ocazia să văd pe undeva, între Botoşani şi Suceava. Mai sunt nesimţiţi mopezii şi pentru că nu reacţionează la semnalele de avertizare. Mă refer, evident, la claxoane. Care, aşa cum lesne vă puteţi imagina, au răsunat din plin dinspre coloana de care pomenesc. Nimic. De regulă, mopezii tratează problema potrivit principiului „I do it my way” (pe româneşte ar sune, desigur, altfel). Mopezii sunt, aş spune, un fel de haită motorizată, liberă să acţioneze într-o ţară în care, cum ştim, infrastructura e sublimă, iar reglementarea circulaţiei pe drumurile publice a devenit, de-a dreptul, un moft, similar, desigur, celui al autostrăzilor.
Comentariu publicat în ediţia de luni, 15 iunie 2009, a cotidianului „Flacăra Iaşului”