În breviarul unei istorii intelectuale
Pentru oricine s-ar întreba, în România de astăzi – care oferă din plin condiţiile de posibilitate pentru o astfel de întrebare – ce anume îi fascinează pe intelectuali astfel încât îi determină să se predea pe altarul puterii politice, devine evident, încetul cu încetul, că avem de-a face, la nivelul spaţiului public, cu „parazitarea” unui deja-întâmplat istoric.
Văzute de sus, tranşeele săpate de intelectualii publici – aceştia din urmă fiind şi de mare, dar şi de mic, ba chiar şi de îndoielnic calibru – captivi ai propriilor fantasme (luate însă cu titlul de „poziţionări ideologice”, fie „de dreapta”, fie „de stânga”) amintesc de ceea ce s-a întâmplat, şi în prima parte a secolului trecut, dar mai cu seamă după cel de-al doilea război mondial, în Europa Occidentală.
Să plecăm de la o imagine oferită, în 2004, de prima pagină din cartea lui Jean Sévillia, „Terorismul intelectual din 1945 până în prezent” (tradusă la Humanitas în 2007): „De cincizeci de ani ţine povestea asta. La Paris, câteva zeci de oameni dau tonul. Bat apa-n piuă la televizor. Publică articole. Scriu cărţi. Predau de la catedră. Fac intervenţii la colocvii. Semnează petiţii. Iau prânzul împreună. Lucrurile nu stau ca în şansoneta lui Brel: oamenii ăştia, domnule, gândesc. Gândesc pentru alţii”. Nu vi se pare că, dacă am înlocui, în acest fragment, Parisul cu Bucureştii (sau, de ce nu, cu Iaşul), am găsi că această imagine se potriveşte perfectamente spaţiului public românesc de astăzi?
Eu cred că da, că ne aflăm în breviarul unei istorii care ne arată că, implicându-se în relaţii fie şi transparente cu puterea politică, intelectualii, indiferent că sunt „de dreapta” ori „de stânga”, trec de la seducţia utopică de regăsit în ambele orientări politice la pasiunea oarbă, ceea ce reclamă anihilarea spiritului critic. Exemplele din spaţiul românesc se găsesc, har Domnului, de la „metafizicianul verde” Nae Ionescu şi până la culturnicul comunistoid Adrian Păunescu, ori chiar şi mai sus pe scara excelenţei intelectuale. Acestea pălesc, desigur, atunci când sunt comparate cu cele ale unor mari nume din spaţiul occidental, nume ale unor gânditori recunoscuţi ce au devenit, la rândul lor, victime ale mirajului puterii, producând, la rândul lor, victime, graţie „cuvintelor care ucid”.
Cu toate acestea, şi într-un caz, şi în altul, putem spune că avem de-a face cu ceea ce, în cartea sa numită „Spiritul nesăbuit. Intelectualii în politică” (Polirom, 2005), Mark Lilla numea, cu un dens înţeles platonician, „seducţia Siracuzei”. Aici trebuie să fie, organizat nucleic, entuziasmul vorbirii şi cel al tăcerii. Al vorbirii pentru puterea ce înregimentează intelectualii (chiar şi când aceasta e întruchipată de un singur om, aşa cum e cazul „omului recent” Traian Băsescu). Al tăcerii care îi face pe aceiaşi intelectuali să nu sufle o vorbă atunci când puterea greşeşte şi să se tolănească, mai comod, pe altarul ei.
Poate părea exagerat – şi poate chiar este, pentru România europeană a anului 2009 – dar tăcerea intelectualilor, în interesul puterii pe care o îmbrăţişează, o transformă pe aceasta în autoritate ultimă. Şi se poate întâmpla ca, după aceea, vorbirea liberă să nu mai fie posibilă o vreme.
Comentariu publicat în ediţia de luni, 17 august 2009, a cotidianului „Flacăra Iaşului”