Guvernul fără lună de miere
Una dintre marotele care au traversat, odată cu noi, tranziţia românească, este aceea că fiecare cabinet nou instalat beneficiază de “o lună de miere” care durează, dincolo de cuvinte, cam jumătate de an. Pare că, după prezidenţialele din anul trecut, nu mai avem nici tranziţia de altădată, căci de democraţie consolidată, orice am vrea să credem, nici nu poate fi vorba.
Avem primul preşedinte reales consecutiv (dacă exceptăm “mandatul scurt” al “emanatului” Ion Iliescu, de la începutul anilor ’90), avem un partid care deţine frâiele guvernamentale pe considerentul că are cele mai multe mandate şi, în virtutea acestui fapt, poate atrage oportuniştii-independenţi şi, în mod legitim, reprezentanţii minorităţilor, avem un premier care a căzut, cu tot cu miniştrii săi – pentru prima dată – la o moţiune de cenzură şi care, iată, a fost reînvestit.
Cine poate spune dacă tranziţia românească a evoluat ori a involuat în raport cu idealul democratic? (Desigur, oricine poate spune, încă, orice, şi poate tocmai de-aia bugetele “ascultătorilor” nu vor fi degeaba majorate). Ce s-ar putea spune cu un minimum de certitudine este faptul că acest nou executiv condus de Emil Boc este, de asemenea, primul cabinet care nu beneficiază de “luna de miere”, ci este luat “de odihnit”. Motivele care pot fi vizualizate la prima mână constau în “repetiţia” unor figuri în fruntea ministerelor restrânse ca număr, dar şi în criza economică ale cărei efecte abia acum stau să izbucnească în plan social. Îi mai stă, deci, cuiva capul la a fi tolerant cu guvernanţii? Cred că până şi susţinătorii radicali ai aripii “de dreapta” a fostului FSN au aşteptarea ca idolii lor, ipostaziaţi în numele de rezonanţă ale cutiei de sunete numite PD-L, să producă soluţii. Măcar aşa, de-un orgoliu mic, dar care să scadă stima de sine a susţinătorilor radicali aparţinând “coaliţiei anti”.
Problema este că ce se-ntâmplă cu România pe parcursul acestui nou an nu este o chestiune de orgoliu de partid, şi nici măcar de orgoliu electoral. E, mai curând, una de orgoliu profesional, adică acel tip de orgoliu care nu se confundă, în niciun caz, cu suficienţa de sine sau, simplu spus, cu îngâmfarea fără temei. Şi poate că, tocmai întrucât se află în fruntea unui guvern fără “lună de miere”, Emil Boc ar putea pune pe primul plan atitudinea de manager profesionist. Dacă o are, desigur.