Fantasmele intelectului şi politica
Deşi nu ţine atât de contemplaţie, cât de praxis, politica este, din momentul apariţiei sale ca formă în care relaţiile de dominaţie sunt ordonate, un produs al intelectului. Este, îmi spun, efectul a ceea ce intelectul pune în practică şi instituţionalizează, reuşind să formeze, cu timpul, un anumit tip de cultură socială, uşor de identificat la nivelul unor tipare mentale, al unor profiluri psihologice, al unor habitudini şi comportamente. Inutil de spus că acestea se aseamănă, după cum se pot şi să difere de la un spaţiu geografic la altul.
Aşa poate fi explicată, spre exemplu, existenţa unor structuri politice specifice în lumea european-nord-americană, diferite însă de cele din statele Americii de Sud ori din Orient. Chiar dacă, în formă, pot exista asemănări (graţie unor influenţe constituţional-instituţionaliste), pe fond există reale deosebiri între, să spunem, regimul democratic de tip european şi cel sud-american ori între cel din SUA şi prima (deocamdată, şi singura, apud politologul Robert Dahl) ţară democratizată sub ocupaţie militară, adică Japonia. Toate acestea deţin însă numitorul comun că au reprezentat, ab initio, nişte proiecţii intelectuale, fiind preluate ulterior, prin imitaţie, sau adaptate, după caz.
Intelectul nu produce însă, în relaţie cu politica, doar fapte instituţionalizate, sub forma unor convenţii care să garanteze – precum ideologia, de exemplu – un sistem integrat al continuităţii dintre generaţii. Intelectul produce, atunci când “politizează”, şi teribile ori chiar periculoase fantasme. Formal, acestea re regăsesc în chipul mitologiilor şi al utopiilor politice, prezente, din punct de vedere doctrinar, în contextul oricărei orientări politice. Mitul “proprietăţii furate” şi utopia comunistă sunt, din acest punct de vedere, la fel de periculoase pentru organizarea socială ca şi mitul unei “libertăţi absolute” şi utopia libertariană a dispariţiei statului, pentru a se ajunge la “cea mai bună stare de anarhie”.
Dacă, în cazul maselor, e relativ uşor de înţeles – prin prisma psihologiei colective – de ce s-au lăsat şi încă se lasă orbite de astfel de fantasme, cu totul altfel stau lucrurile în cazul elitelor intelectuale, cele care, fie că s-au plasat la “dreapta” ori la “stânga” ca orientare politică, atunci când s-au predat pe altarele mitului ori utopiei şi au forţat limitele ideologiei au renunţat, automat, la exerciţiul critic propriu individualităţii ce transformă omul simplu într-o persoană. Cazuri sunt, suficiente, şi în România actuală, cu toate că – revin la o idee mai veche – aici nu putem vorbi de o “dreaptă” şi o “stângă” ideologice. Ceea ce nu scade, desigur, din riscul ca, tocmai pe acest fundal al lipsei unei clare identităţi ideologice, inclusiv dezbaterile intelectuale – şi nu doar cele guturale din zona media – să se piardă într-o nebuloasă utopico-mitologică.
Comentariu publicat în ediţia de miercuri, 12 august 2009, a cotidianului “Bună Ziua Iaşi”