Home > Articole, Publicistica > Despre manipulare (sau cum devine idiotul comun element al masei de manevră)

Despre manipulare (sau cum devine idiotul comun element al masei de manevră)

Plec de la o întâmplare recentă. În contextul unei conferințe pe care am susținut-o la începutul acestui an, despre „populismul intelectual” și formele sale de manifestare în România contemporană, o întrebare ce mi-a fost adresată în partea de dezbateri de către o foarte inteligentă colegă de la București a vizat aspectul metodologic al „obiectivității” în analiza politică. În subtext, sugestia colegei mele era una cu o puternică încărcătură etică și se constituie, din câte am înțeles, într-un principiu didactic în studiul propriu științei politice de la Universitatea bucureșteană. Mai exact, susținea colega mea, atunci când operăm analitic asupra politicii, a fi „obiectivi” înseamnă a interpreta faptele ori fenomenele prin raportare la anumite valori etice considerate a avea o dimensiune universală. Am fost și atunci, sunt și acum de o cu totul altă părere, având drept premisă personală ideea că, în științele umaniste în general, în cele sociale și politice în particular, poziția ideologică a analistului implică prezența necesară a subiectivității. Consider, desigur, că această subiectivitate poate avea un rol euristic, condițiile ce trebuie respectate pentru asta fiind onestitatea și responsabilitatea intelectuală. În acest cadru încerc să desfășor argumentele prin care îmi propun să demonstrez că fenomenul manipulării este un ingredient permanent al politicii. Nu judec, însă, problema în termeni de „bine” ori „rău”. Spun, totuși, că manipularea poate fi evitată, dar niciodată eliminată.

Când idiotul se transformă în bucătăreasă

Ar fi o eroare să cădem pradă iluziei că fenomenul manipulării este apanajul exclusiv al regimurilor autoritare sau totalitare. Această idee poate fi, cel mult, o marotă didactică. Deși e adevărat că totalitarismele veacului trecut au excelat în convertirea manipulării în politică de stat, punându-i la dispoziție mașinăria birocratică necesară, practica politică a convingerii prin apel la artificii simbolico-discursive poate fi regăsită, in nuce, la sofiștii greci ori la retorii romani. În perioada Contrareformei, ea e de asemenea prezentă, odată cu formarea aparatului propagandistic al Bisericii Catolice. Din perspectiva gândirii politice, Machiavelli anunță, la început de veac XVI, că supușii principelui pot fi controlați prin apel la forță ori la viclenie și insistă că ultima cale este preferabilă primeia. Extinderea democratizării în spațiul occidental, în acord cu principiile modernității, aduce în prim-plan „politica de masă”, analizată de Gustave Le Bon, de José Ortega y Gasset ori, mai aproape de noi, de Serge Moscovici, „inventatorul” psihologiei sociale contemporane. Or, acest tip de politică, a cărei origine se regăsește, dintr-un anumit punct de vedere, în democrația ateniană, este inseparabilă de manipulare. Când nu există un „suveran care să decidă asupra excepției” (Carl Schmitt), „religiile politice” de care vorbește Eric Voegelin pun la lucru dispozitivele manipulării, ceea ce permite înțelegerea realității că „politica este o cale rațională de a controla iraționalitatea fundamentală a maselor” (Moscovici). Într-o interpretare ce-i aparține lui Chantal Delsol, idiotul (în sensul de „individ” al grecescului idiotès) se transformă în „imbecil”, animat de credința – adaug eu – că o societate „dreaptă și echitabilă” este aceea că în care, potrivit lui Lenin, „bucătăreasa poate deveni prim-ministru”. Efectul manipulării politice este vizibil peste tot acolo unde există o distorsiune care sugerează că „supramundanul” e posibil în „intramundan”, când aceasta se transfromă în credință și când individul își predă raționalitatea politicii de masă. Bucătăreasa poate fi prim-ministru doar într-o lume „răsturnată”. Dar renunțarea la statutul de idiotès în vederea împlinirii acestei credințe poate răsturna o stare politică, fără ca, ulterior, bucătăreasa să ajungă la cârma guvernului. Idiotul devenit imbecil cu aspirații de bucătăreasă rămâne doar un element al masei pe care o controlează „mâncătorul de oameni”, prezentat, în goliciunea sa, de André Glucksmann.

Democrația-spectacol și mirajul populismului

Imaginea exprimată de cuvintele redate mai sus este, desigur, una situată la extreme. Ea e valabilă atât în cazul totalitarismului fascist, cât și în cazul celui bolșevic. Politica democrației contemporane nu evadează, însă, nici ea din mrejele manipulării, chiar dacă, aici, poartă elegantele haine ale „strategiilor de comunicare”. Dimpotrivă, democrația-spectacol o aduce în prim-plan, pe considerentul că, atunci când e să facă alegeri, individul nu e pe deplin rațional, ci operează în virtutea unui efect de imitație îmbogățit mediatic. Simbolica discursului politic, fie că acesta se produce în texte ori imagini, apelează la elementele imaginarului social, produce mituri, construiește utopii, articulează proiecții eroice și stârnește pasiuni. E prezent, și aici, întreg repertoriul violenței simbolice, doar că e unul plural și nu monolitic. Politica se face în termeni pragmatici, nicidecum etici, excepțiile fiind, cum se știe, confirmări ale regulei. Un om, un vot. Cu siguranță, mai mulți „mâncători de oameni”, fiecare stabilindu-și meniul ideologic cu ochii în sondaje. Ceea ce se constată recent este că această „larghețe” a regimurilor democratice în utilizarea cetățenilor ca mase de manevră desenate pe hărțile „marketerilor” politici – sau ale „comunicatorilor”, dacă vreți – pare a se întoarce, încetul cu încetul, împotriva democrației însăși. Privind spre accelerarea ritmului de manifestare a populismului pe continentul european – iar evoluțiile recente ale scenei politice românești atestă că nu putem fi imuni – devine evident că substanța calitativă a democrației este erodată, din moment ce „poporul” votant înseamnă cantitate. Paradoxal, creșterea nivelului de educație și a accesului la informare a creat, pe de o parte, o masă de cetățeni pasivi, „cartofii de canapea” (couch potatoes, în limbajul antropologiei urbane americane) care urmăresc politica de la distanță, fără a se implica și, pe de altă parte, o masă de cetățeni uniți printr-un „lanț al echivalențelor” (Ernesto Laclau) de factură revendicativă, care cred că a face politică este la îndemâna oricui și că deciziile trebuie luate fie de un „tătuc” protector, fie în stil „revoluționar”, sub presiunea „poporului” ieșit în stradă. Pe acest fond, manipularea – fie ca distorsiune, fie ca diversiune, două dintre formele sale cele mai curente – rămâne un element central al politicii din epoca noastră. Iar pericolul imediat – un déjà-vu, la scara istoriei recente – e acela că, privindu-se în oglindă, democrația actuală va vedea cum a devenit pur populism.

(Articol publicat în ALECART, revistă de atitudine culturală, Nr. 8/mai 2012)



Articole, Publicistica

  1. No comments yet.
  1. No trackbacks yet.