Home > Articole, Publicistica > Despre câteva mituri ale politicii de azi

Despre câteva mituri ale politicii de azi

decembrie 6th, 2012

Ceea ce vreau să spun în aceste rânduri nu o să placă dependenților de manualul de educație civică. Și nici adepților necritici ai democrației, admițând că, în spațiul românesc, am putea vorbi de existența unui autentic regim democratic. Tocmai pentru că predau, de un deceniu și mai bine, cursuri de cultură politică și de teoria și practica democrației, îmi propun să demantelez, prin acest text, câteva mituri vehiculate în spațiul public din România de azi, fiecare având o directă relație cu viața politică, ajunsă, iată, chiar zilele acestea, într-un nou ciclu electoral.

Nu atac democrația – din nou, admițând că am avea așa ceva – și nici nu îndemn la boicot. Propun doar o încercare de privire limpede în jur, cu un soi de amară decuplare de la realitatea cotidiană care – sunt perfect conștient – oricum îmi și ne angajează propria existență socială. Ceea ce pun în discuție sunt, însă, niște sloganuri care, pe parcursul ultimelor două decenii de „construcție glorioasă a democrației”, și-au pierdut, din punctul meu de vedere, consistența, dacă au avut-o vreodată. Avantajul lor simbolic (ca și intrarea în discursul public de fiecare zi) a fost și este încă dat de vehicularea lor de către politicieni cu notorietate, de intelectualii publici, de variatele specii de „oengiști” și de atoatecunoscătorii jurnaliști.

Identific, mai exact, următoarele mituri, pe care vreau să le deconstruiesc în rândurile de mai jos: al „interesului public”, al „importanței fiecărui vot”, al „celui mai mic rău”, al „obiectivității / echidistanței / imparțialității presei” și al „distincției ideologice stânga-dreapta”. Nu epuizez, prin punerea sub lupă a acestor mituri, subiectul, ci spun doar că ele îmi par a fi cele mai relevante în contextul apropiatelor alegeri parlamentare.

De ce nu există, de fapt, interes public

Niciodată, politica nu s-a făcut în termeni abstracţi. Politicienii nu au porniri normative, nu îi interesează ceea ce „ar trebui” să fie. Interesându-i, de fapt, doar ceea ce „este”, fac mereu ca „a fi” să însemne, hic et nunc, în imediat, doar „a avea”. În spatele oricărei decizii politice se află interesul direct (privat, electoral, relațional etc) al liderului care-i este autor. Poate mai pregnant în regimurile autoritare, dar fapt perfect sesizabil și în cele democratice (fie acestea consolidate ori fragile), politica este o competiție al cărei rezultat ciclic este înlocuirea unei cleptocrații cu o altă cleptocrație. În acest cadru, „interesul public” este doar o etichetă justificativă pentru luarea unor decizii ce privesc, în realitate, doar interesul al „câțiva”. Să nu ne amăgim, deci, atunci când politicienii, oricum s-ar numi și oriunde ar guverna, utilizează această expresie „măreață”. Nimeni nu face politică de dragul „interesului public”. Un individ poate, cel mult, să intre în politică amăgit de o asemenea iluzie.

De ce votul, de fapt, nu contează

Marota de bază a proiectatei politici democratice este că „fiecare vot contează”. Dacă dăm crezare „teoriei selectoratului” din știința politică (vezi Bruce Bueno de Mesquita și Alastair Smith, Manualul dictatorului, Polirom, 2012), orice decident politic știe că, în planul electoral al cuceririi și menținerii puterii, există doar trei clase de indivizi: „interșanjabilii” (masa totală a votanților), „influenții” (cei de care, realmente, depinde cucerirea efectivă a puterii – artizanii jocului electoral) și „esențialii” (cei cărora, fie că sunt mai mulți sau mai puțini, liderii trebuie să le compenseze loialitatea). Inutil să mai spun că, în „pragmatica” jocului politic, doar ultimele două categorii contează cu adevărat. Restul intră la „numărătoare”. Atât și nimic mai mult, de dragul spectacolului.

De ce răul nu are grad de comparație în politică

Mai ales în zona elitei intelectuale e vehiculată – și preluată grațios de politicienii care se consideră de partea „bună” a lucrurilor – marota necesarei opțiuni pentru „cel mai mic rău”. Cinic spus, nu există așa ceva. În politică, la noi ori aiurea, răul nu are grad de comparație, pentru că o eventuală evaluare fondată pe argumente se poate realiza abia post factum. Orice pretenție de evaluare comparativă ante factum este pură ficţiune, oricine ar realiza-o. Problema se leagă de ceea ce am amintit mai sus, relativ la schimbul ciclic al componenței cleptocratice. Nu există politicieni „buni” și politicieni „răi”, ci doar politicieni ale căror interese private sunt de domeniul evidenței și politicieni cu „harul” netransparenței.

De ce e depășită „paradigma inginerească” din presă

Actor foarte important în spațiul politic, presa se prezintă a fi, la modul generic, o instanță „obiectivă / imparțială / echidistantă”. Or, nu există presă „generică”, ci oameni care lucrează în diferite instituții de presă și care depind, în mod direct, de piața publicității și de interesele patronatului. Acestea din urmă depind, la rândul lor în mod direct, de politic. Aspectul deontologic – de curând s-a văzut și la BBC, ce să spunem în România? – este o poveste numai bună de predat prin școlile de jurnalism. Vorbind despre oameni și de valorile lor, vorbim automat despre subiectivitate, mai ales azi, când și în filosofia fizicii ori a matematicii „obiectivitatea” este serios pusă sub semnul întrebării. Foarte pe scurt, cu referire specifică la presa din România și la oamenii ei, aceasta a fost configurată, în ultimele două decade, sub directa influență a unei „paradigme inginerești” care a transferat acest mit al obiectivității dinspre științele tehnice înspre un demers care implică, în mod direct, interpretarea realității printr-o grilă individuală, deci subiectivă.

De ce nu putem face un „decupaj” ideologic

E hilar cu câtă nonșalanță se vorbește, în spațiul românesc, despre „dreapta” și despre „stânga”. Avem de-a face, spus în mod direct, cu o prostie colportată dinspre mediul intelectual înspre cel politic. Ne aflăm, astfel, în situația în care „dreapta intelectuală” își proiectează iluziile înspre o inexistentă „dreaptă politică”, iar o anemică „stângă intelectuală” încearcă să-i calce pe urme, fără a regăsi, în realitate, o „stângă politică”. Dacă idei de „dreapta” și, respectiv, de „stânga” există în mediul intelectual, ele sunt inexistente în politica actuală, unde dominant se dovedește a fi – inclusiv în spațiul european – discursul ideologic populist, care este, din punctul meu de vedere, unul trans-doctrinar. Fapt pentru care are succes în raport cu ideologiile particulare consacrate, ceea ce le face pe acestea din urmă să fie afectate de „efectul” de imitație a populismului. Cu privire la cazul românesc, e simplu: analizați-i pe principalii combatanți din actuala campanie electorală.

(Articol ce urmează să apară în Alecart, revistă de atitudine culturală, Nr.9/2012)

Articole, Publicistica