Home > Academic, Studii > DEMOCRATIZARE ŞI VALORI POLITICE ÎN ROMÂNIA POSTCOMUNISTĂ

DEMOCRATIZARE ŞI VALORI POLITICE ÎN ROMÂNIA POSTCOMUNISTĂ

martie 16th, 2009

Argument

 

            Dincolo de problemele de ordin istoric, instituţional şi economic, analiza evoluţiei sistemului politic din România postcomunistă implică şi luarea în considerare a provocărilor care survin din zona foarte mişcătoare a atitudinilor şi comportamentelor actorilor politici. De la simplul cetăţean şi până la liderul politic cu influenţă, de la poziţia adoptată într-un context sau altul de către asociaţiile societăţii civile şi până la aceea a organizaţiilor politice, atitudinile sunt configurate în funcţie de anumite valori politice, subsumate conceptului mai larg de cultură politică. În mod indubitabil, aceste valori politice au fost supuse unui proces de schimbare, caracteristic, de altfel, întregii societăţi româneşti în perioada de după 1989. Ce s-a schimbat însă şi ce a rămas la fel? Care este influenţa pe care valorile politice o exercită în planul aranjamentelor instituţionale specifice tinerei democraţii româneşti? Care este rolul pe care îl deţine cultura politică în cadrul procesului de democratizare? Sunt valorile politice predominante o cauză sau un produs al tipului de democraţie pe care astăzi îl avem? Sunt, toate acestea, întrebări legitime pentru orice analist preocupat de stadiul de evoluţie a sistemului politic al României postcomuniste. În mod firesc, analiza politică aflată în căutarea răspunsurilor la aceste întrebări pleacă de la datele istorice, pentru a le combina apoi cu realitatea prezentă, şi regăsim aici o tentă a determinismului cultural pe care teoria culturii politice îl conţine implicit. În această înţelegere, dezvoltarea instituţiilor politice depinde de tipul de cultură politică predominantă într-o anumită societate, aceasta incluzând atât valorile politice împărtăşite şi manifestate în atitudini de către liderii politici, cât şi cele specifice – folosind din nou un termen foarte larg – opiniei publice. Fără îndoială, România postcomunistă se află în proces de democratizare, iar această asumpţie presupune asumarea unei viziuni teleologice, potrivit căreia punctul terminus al evoluţiei este instaurarea democraţiei. În acest context, se poate accepta că valorile politice joacă un rol major în evoluţia pozitivă a procesului de democratizare. Pe de altă parte, însă, se pune problema dacă nu cumva însăşi evoluţia spre democraţie a sistemului politic influenţează, la rândul său, dezvoltarea unei culturi politice specifice. Această evoluţie spre democraţie trebuie să ia în seamă, susţin anumiţi teoreticieni, mai întâi dezvoltarea socială – ce include, ca pe o componentă deosebit de importantă, problema dezvoltării economice – şi abia într-o fază secundă problema culturii politice. Cu alte cuvinte, acolo unde există un tipar de dezvoltare economică suficient pentru a garanta bunăstarea socială, valorile politice vor fi şi ele favorabile unui sistem politic democratic. De aici decurge, deopotrivă, şi stabilitatea politică a sistemului. Acolo unde, dimpotrivă, instituţiile se dovedesc neperformante din punct de vedere economic, atitudinile politice tind să se reorienteze dinspre democraţie înspre alternativele acesteia. O astfel de interpretare pare să întărească ideea că „democraţia este un lux” şi că, bunăoară, numai ţările bogate îşi permit să valorizeze valori politice pe măsura unui astfel de sistem politic.

            Deşi, în teoria democratică clasică, multă vreme a fost preferată o astfel de perspectivă1, reevaluările ulterioare tind să acorde mai multă importanţă factorilor culturali în contextul consolidării democraţiei: „Este adevărat că multe trăsături sistemice ale unei economii şi ale unei societăţi de piaţă avansate sunt favorabile dezvoltării unei culturi democratice. Printre aceste trăsături putem include un sistem legal stabil; descentralizarea deciziilor economice; folosirea pe scară largă a informaţiei, persuasiunii şi stimulentelor sau a recompenselor în locul coerciţiei directe, pentru a influenţa comportamentul actorilor economici; accesul la informaţii suficient de credibile, şi lista ar putea continua. Cu toate acestea, consider că ar fi greşit să presupunem că o economie de piaţă avansată ar fi fie indispensabilă, fie suficientă pentru a crea o cultură democratică solidă”2. Dacă, în lumina unei astfel de aprecieri, ne referim la cazul României, putem observa că trecerea de la un sistem politic totalitar la unul care a luat drumul democratizării s-a realizat în condiţiile în care „arhetipul” culturii politice era aflat departe de democraţie, iar mecanismul economic, puternic centralizat în comunism, era departe de a fi unul dezvoltat. În aceste condiţii, supoziţia pe care o aduc în atenţie, în încercarea de a analiza rolul valorilor politice în contextul procesului de democratizare din România postcomunistă, este aceea a parcursului incremental spre democraţie, atât în ceea ce priveşte evoluţia culturii politice, cât şi cu privire la mecanismul economic. Ambii factori au influenţat, în opinia mea, construcţia sistemului politic românesc din ultimii 15 ani, contribuind în măsuri diferite la depăşirea etapelor pe care le presupune drumul spre consolidarea democraţiei. Pe parcursul acestei lucrări, mă voi concentra însă asupra problemei culturii politice, din perspectiva valorilor politice vehiculate în spaţiul politic românesc, încercând să ofer o perspectivă de ansamblu asupra perioadei postotalitare, dar accentuând totodată asupra ultimelor evoluţii politice. Din acest punct de vedere, admit că demersul pe care îl propun conţine, în breviar, o prejudecată în sens gadamerian, şi anume aceea că România se îndreaptă inevitabil spre democraţie. Originea acesteia se află într-o apreciere de ordin subiectiv, cauzată, la rândul său, de importanţa anului electoral 2004. Cu atât mai mult este necesar, de aceea, să precizez că această apreciere subiectivă nu este şi una încărcată ideologic, şi să îmi exprim speranţa că influenţa sa în redactarea acestui studiu se va disipa pe măsură ce voi explica modul în care înţeleg problema democratizării, a culturii politice şi a consolidării democratice în cazul României postcomuniste.

 

 

  1. Semnificaţiile conceptelor sau „cuvinte despre cuvinte”

 

Faptul că operez, pe parcursul acestui text, cu termeni precum democratizare, cultură politică şi consolidare democratică revendică necesitatea unor delimitări conceptuale. Îi voi analiza pe rând, pentru a căuta să înlătur orice echivoc, şi voi încerca apoi să îi aplic spaţiului românesc. Astfel, conceptul de democratizare câştigă influenţă în analizele de ştiinţă politică o dată cu lucrarea lui Robert Dahl referitoare la poliarhie3, în care teoreticianul american realizează o tratare a procesului de democratizare prin care au trecut ţările occidentale din punct de vedere socio-istoric, luând în seamă două coordonate: contestarea publică a deciziilor guvernamentale şi dreptul cetăţenilor de a participa la viaţa politică. În funcţie de aceste două coordonate, regimurile politice sunt fie hegemonii închise (nu există nici posibilitatea contestării, nici aceea a participării), fie hegemonii cuprinzătoare (există dreptul de participare, dar nu şi cel de opoziţie publică), fie oligarhii concurenţiale (există posibilitatea contestării, dar nu şi dreptul de participare), fie poliarhii (în care cetăţenii au atât dreptul de a contesta deciziile guvernamentale, cât şi posibilitatea participării la viaţa politică)4. Sintetizând, clasificarea regimurilor politice, în funcţie de cele două coordonate proprii procesului socio-istoric al democratizării, poate fi prefigurată precum în tabelul următor:

 

Tabelul 1.1

TIP DE REGIM POLITIC

CONTESTARE

PARTICIPARE

Hegemonie închisă

-

-

Hegemonie cuprinzătoare

-

+

Oligarhie concurenţială

+

-

Poliarhie

+

+

 

În accepţiunea lui Dahl, „poliarhiile pot fi concepute ca fiind nişte regimuri relativ (dar incomplet) democratizate; cu alte cuvinte, sunt regimuri care au fost substanţial popularizate şi liberalizate, adică au devenit cuprinzătoare şi pe deplin deschise contestării publice”5. Poliarhia face deci trimitere la practica democratică, îndepărtându-se de perspectiva teoretică asupra democraţiei. În practică, instaurarea poliarhiilor în spaţiul occidental, ca urmare a procesului de democratizare, a avut loc, sub aspect socio-istoric, în trei modalităţi principale. În cazul Marii Britanii şi Suediei, spre exemplu, democratizarea a presupus trecerea de la hegemonie totală spre oligarhie concurenţială, iar ulterior, prin acordarea posibilităţii de participare a cetăţenilor la viaţa politică, spre poliarhie. Pe de altă parte, în Germania, democraţia Republicii de la Weimar a survenit ca urmare a trecerii de la la o hegemonie închisă la o hegemonie cuprinzătoare, prin acordarea dreptului de participare, ulterior apărând şi dreptul de contestare publică a deciziilor guvernamentale. Cazul democratizării în Franţa indică o trecere bruscă, prin intermediul Revoluţiei din 1789, de la un regim de hegemonie închisă la un regim poliarhic. Nu e mai puţin adevărat că prima fază a democraţiei franceze, în fapt o cvasi-poliarhie (datorită restricţiilor privind dreptul de vot şi slaba organizare asociativă a cetăţenilor) a avut o viaţă extrem de scurtă (1789-1792). La aceste trei căi principale pe care le-a cunoscut democratizarea în lumea occidentală, Dahl adaugă alte două: cea specifică Statelor Unite ale Americii, care a evoluat spre poliarhie în urma războiului de independenţă, şi cea proprie Germaniei şi Japoniei în epoca postbelică, care s-au democratizat sub ocupaţie militară6. În viziunea politologului american, în aceste ultime două situaţii avem de-a face cu cazuri excepţionale, fiind foarte puţin probabil ca ele să se repete şi pentru alte ţări (deşi încercările de democratizare a Afghanistanului şi Irakului sub ocupaţie militară, survenite la începutul acestui secol, lasă să se întrevadă posibilitatea unor astfel de repetiţii, e drept că în altă parte decât în Occident).

            Acceptând această perspectivă asupra democratizării şi ţinând, desigur, cont de decalajul istoric care intervine, putem totuşi să ne întrebăm asupra modelului în care se înscrie România din acest punct de vedere. Răspunsul nu întârzie să apară, întrucât e lesne observabilă similitudinea cu cazul Franţei: Revoluţia din 1989 a statuat atât dreptul de participare reală a cetăţenilor la viaţa publică (întrucât un astfel de drept, formal şi ineficient, exista şi în regimul totalitar comunist), cât şi posibilitatea ca aceştia să conteste deciziile guvernamentale. În acest cadru, o altă întrebare pusă de Robert Dahl devine legitimă: care dintre căile democratizării determină instaurarea unei poliarhii stabile şi eficiente? Abordarea socio-istorică ne arată că, în afara cazurilor excepţionale menţionate, democratizarea în cazul Franţei postrevoluţionare şi în cel al Germaniei Republicii de la Weimar au însemnat eşecuri din punctul de vedere al stabilităţii democratice. Prin urmare, nu putem spune că, în cazul României postcomuniste, un astfel de risc ar putea fi trecut cu vederea. Ne aflăm, desigur, într-un cu totul alt context istoric, iar Dahl însuşi, ca analist al democratizării, este de acord că „fiind cunoscute instituţiile necesare democraţiilor moderne, procesul tranziţiei şi al consolidării democratice ar trebui să fie mai rapid comparativ cu perioada mult mai lungă care a fost necesară ţărilor occidentale pentru a descoperi aceste instituţii”7. În plus, trebuie luaţi în considerare şi alţi factori contextuali care au determinat prăbuşirea regimului totalitar din România şi iniţierea procesului de democratizare, dincolo de condiţiile socio-istorice care, cu siguranţă, rămân importante. Din acest punct de vedere, este necesară sublinierea ideii că România se înscrie în cel de-al treilea val al democratizării, această poziţionare fiind realizată, printre alţii, de politologul american Samuel Huntington8. În viziunea sa, „un val al democratizării e reprezentat de un set de tranziţii de la regimuri nedemocratice la regimuri democratice, care au loc în perioade specifice de timp şi care sunt superioare numeric tranziţiilor în direcţia opusă pe durata respectivelor perioade de timp”9. Dacă primul val al democratizării a avut loc între 1828 şi 1926 (fiind urmat de un val de revers între 1922 şi 1942), iar cel de-al doilea s-a petrecut între 1943 şi 1962 (urmat, la rândul său, de un al doilea val de revers, în perioada 1958-1975), al treilea val al democratizării a început în 1974 în Portugalia, ajungând în 1990, o dată cu organizarea primelor alegeri libere, şi în România. Cum aminteam mai sus, condiţiile sunt cu totul diferite, iar în acest proces au intervenit şi alţi factori, care şi-au pus amprenta cel puţin asupra începutului procesului de democratizare, dacă nu şi asupra evoluţiei ulterioare a acestuia. Doi astfel de factori mi se par, în acest context, demni de luat în seamă: presiunea internaţională şi efectul bulgărelui de zăpadă. În ceea ce priveşte primul factor, istoria recentă a consemnat deja rolul jucat de politicile gorbacioviste privind „glasnost” şi „perestroika” în contextul schimbărilor de regim survenite în Europa Centrală şi de Est şi, din 1991, şi în spaţiul fostei Uniuni Sovietice. La acestea se adaugă, desigur, presiunile venite dinspre lumea occidentală, deja cunoscute şi analizate la rândul lor. Cel de-al doilea factor se află în directă legătură cu primul, dacă avem în vedere că regimurile totalitare şi autoritare din Europa Centrală şi de Est s-au prăbuşit pe rând, precum un castel din cărţi de joc. Totuşi, în cazul României, a fost fundamentală şi mişcarea din interior, confirmând o ipoteză emisă tot de Huntington: „Dacă unei ţări îi lipsesc condiţii favorabile în plan intern este totuşi puţin probabil ca ea să se democratizeze prin efectul bulgărelui de zăpadă”10. Aşadar, putem admite că a existat o combinaţie de mai mulţi factori, care a determinat în cele din urmă startul procesului de democratizare, o dată cu opţiunea pentru democraţie, care nu reprezenta o certitudine în primele zile ale Revoluţiei din 1989. Dificultăţile care, ulterior, au survenit în cadrul acestui proces, au apărut atât ca urmare a moştenirii comuniste, cât şi ca urmare a lipsei unei tradiţii democratice. Cu privire la acest ultim aspect, există autori care subliniază că, în spaţiul Europei Centrale şi de Est, „Cehoslovacia a fost singura ţară (…) care şi-a menţinut instituţii politice democratice în perioada dintre cele două războaie”11. Şi, chiar dacă României i se recunoaşte existenţa instituţiilor politice democratice în perioada de dinaintea instaurării dictaturii regale a lui Carol al II-lea, în privinţa tradiţiei democratice lucrurile sunt discutate mult mai tranşant. Nu întâmplător Huntington poziţionează România în cel de-al treilea val al democratizării, considerând că abia o dată cu 1990 începe procesul de construcţie a tradiţiei democratice. Idealizata „democraţie” interbelică nu intră în canoanele cu care operează teoria democratică. Nici măcar definiţia minimală, procedurală a democraţiei, elaborată de Jospeh Schumpeter în 1942 („democraţia este acel aranjament instituţional prin care politicienii ajung să deţină puterea de a lua decizii politice în urma unei lupte competitive pentru voturile alegătorilor”12), nu pare să se regăsească în realitatea românească a trecutului, de vreme ce, în regimul monarhic constituţional românesc, regele numea un premier, care avea rolul de a organiza alegerile, iar acestea erau astfel organizate încât la putere ajungea partidul din rândurile căruia provenea însuşi premierul desemnat de rege. Acest cerc vicios a făcut, pe de o parte, ca instituţiile să nu funcţioneze democratic şi, pe de altă parte, a influenţat profund negativ posibilitatea formării unei tradiţii democratice. Din acest punct de vedere, prin comparaţie cu alte state, unele chiar din Europa de Est, România cunoaşte următoarea situare:

 

            Tabelul 1.2

VALURI ALE DEMOCRATIZĂRII / VALURI DE REVERS

ŢĂRI

Primul val al democratizării

Australia, Canada, Finlanda, Islanda, Irlanda, Noua Zeelandă, Suedia, Elveţia, Marea Britanie, SUA, Chile, Austria, Belgia, Columbia, Danemarca, Franţa, Germania Federală, Italia, Japonia, Olanda, Norvegia, Argentina, Cehoslovacia, Grecia, Ungaria, Uruguay, Germania de Est, Polonia, Portugalia, Spania, Estonia, Letonia, Lituania.

Primul val de revers

Austria, Belgia, Columbia, Danemarca, Franţa, Germania Federală, Italia, Japonia, Olanda, Norvegia, Argentina, Cehoslovacia, Grecia, Ungaria, Uruguay, Germania de Est, Polonia, Portugalia, Spania, Estonia, Letonia, Lituania.

Al doilea val al democratizării

Australia, Canada, Finlanda, Islanda, Irlanda, Noua Zeelandă, Suedia, Elveţia, Marea Britanie, SUA, Chile, Austria, Belgia, Columbia, Danemarca, Franţa, Germania Federală, Italia, Japonia, Olanda, Norvegia, Argentina, Cehoslovacia, Grecia, Ungaria, Uruguay, Botswana, Gambia, Israel, Jamaica, Malaiezia, Malta, Sri Lanka, Trinidad-Tobago, Venezuela, Bolivia, Brazilia, Ecuador, India, Coreea de Sud, Pakistan, Peru, Filipine, Turcia, Nigeria, Burma, Fiji, Ghana, Indonezia, Liban

Al doilea val de revers

Chile, Argentina, Cehoslovacia, Grecia, Ungaria, Uruguay, Germania de Est, Polonia, Portugalia, Spania, Estonia, Letonia, Lituania, Bolivia, Brazilia, Ecuador, India, Coreea de Sud, Pakistan, Peru, Filipine, Turcia, Nigeria, Burma, Fiji, Ghana, Indonezia, Liban.

Al treilea val al democratizării

Australia, Canada, Finlanda, Islanda, Irlanda, Noua Zeelandă, Suedia, Elveţia, Marea Britanie, SUA, Chile, Austria, Belgia, Columbia, Danemarca, Franţa, Germania Federală, Italia, Japonia, Olanda, Norvegia, Argentina, Cehoslovacia, Grecia, Ungaria, Uruguay, Germania de Est, Polonia, Portugalia, Spania, Botswana, Gambia, Israel, Jamaica, Malaiezia, Malta, Sri Lanka, Trinidad-Tobago, Venezuela, Bolivia, Brazilia, Ecuador, India, Coreea de Sud, Pakistan, Peru, Filipine, Turcia, Bulgaria, El Salvador, Guatemala, Haiti, Honduras, Mongolia, Namibia, Nicaragua, Panama, ROMÂNIA, Senegal, Sudan şi Surinam

 

Sursa: Samuel Huntington, The Third Wave. Democratization in the Late Twentieth Century, University of Oklahoma Press: Norman and London, 1991, pp. 14-15. Notă: Aceste date sunt valabile la nivelul anului 1991, când autorul american îşi publică lucrarea. Între timp, o parte dintre statele aflate atunci în cel de-al treilea val al democratizării s-a reorientat spre alternative semidemocratice sau chiar nedemocratice, ceea ce a determinat discuţii privind posibilitatea unui al treilea val de revers al democratizării.

 

Chestiunea lispei de tradiţie democratică apare cu atât mai importantă, în opinia mea, în condiţiile în care suntem interesaţi de rolul valorilor politice în contextul procesului de democratizare din perioada postcomunistă. Robert Dahl subliniază şi el această problemă, arătând că „într-o ţară în care experienţa democratică fie este minimă, fie lipseşte în totalitate, procesul [democratizării, n.m.D.Ş.] necesită timp”13.

Problema anunţată ne duce înspre celălalt concept care intervine în analiza de faţă, şi anume cel de cultură politică, care nu poate fi una democratică decât în măsura în care există anumite valori compatibile cu spiritul democraţiei, care să orienteze atitudinile şi comportamentele cetăţenilor la un nivel cât mai larg. Plecând de aici, înţeleg cultura politică în sensul unei dimensiuni psihologice a atitudinilor şi comportamentelor politice, dintr-o societate dată, întrucât aceasta subsumează o serie largă de convingeri, sentimente şi orientări evaluative la care fiecare individ ajunge în urma procesului de socializare. Într-o înţelegere clasică a conceptului, cultura politică a unei societăţi influenţează atitudinile, credinţele şi regulile care orientează un anumit sistem politic, toate aceste aspecte fiind determinate prin intermediul relaţiilor instituite între experienţa istorică a sistemului şi cea a membrilor pe care acesta îi include. Definirea clasică a culturii politice datorează foarte mult politologilor Gabriel Almond şi Sidney Verba, care o circumscriu unei de zone de subiectivitate individuală ce se află la originea acţiunilor politice şi care presupune trei tipuri de orientări: cognitive, emoţionale şi evaluative14. În funcţie de acestea, cei doi teoreticieni au făcut diferenţa dintre cultura politică parohială, cultura politică de supunere şi cultura politică participativă, întrebându-se cum anume pot fi integrate valorile şi comportamentele politice, cele care formează cultura politică a unui anumit individ, în reţeaua generală a culturii politice de la nivelul întregii societăţi. Almond şi Verba consideră că acest lucru este posibil graţie unui agent operaţional, care este cultura civică şi care implică următoarele caracteristici:

  • este un tip de cultură socială care aparţine fiecărui cetăţean în parte;
  • poate fi recunoscută în atitudinile şi comportamentul manifestat de aceştia în abordarea şi rezolvarea unei serii de probleme colective şi individuale;
  • este exteriorizată prin intermediul unui conglomerat de cunoştinţe, percepţii, mentalităţi cu privire la drepturile şi îndatoririle cetăţenilor, regulile de comportare socială, mecanismul de luare a deciziilor politice, precum şi relaţiile instituite între guvernanţi şi guvernaţi;
  • presupune un proces de formare, la care contribuie tradiţia unei comunităţi, experienţa cotidiană a membrilor acesteia, gradul în care este difuzată cultura politică şi nivelul de educaţie existent;
  • poate fi măsurată cu ajutorul competenţei politice pe care o deţine un subiect anume, maniera personală în care acesta percepe fenomenele politice, gradul de participare politică;
  • este un concept care se află într-o relaţie directă cu cel de cultură politică.

Toate aceste caracteristici întrunite de cultura civică ne demonstrează că ea reprezintă, de fapt, un tip de cultură mixtă. Aceasta deoarece ea introduce o măsură a echilibrului între cultura politică parohială, cea de supunere şi cea participativă, făcând posibilă cooperarea politică şi socială dintre diferitele elemente ale unei societăţi. Desigur că, dincolo de acest concept operaţional cu sens general, în orice societate există subculturi şi contraculturi care pot conţine fie elemente de parohialism, fie de dependenţă/supunere, fie de participativitate. Dacă ne referim la situaţia din România postcomunistă, consider că, dincolo de absenţa unei tradiţii democratice şi de influenţa covârşitoare pe care o mai joacă încă socializarea specifică regimului totalitar comunist, trebuie să avem în vedere şi elemente care ţin de mult invocatul „specific naţional”, cum ar fi excepţionalismul asumat al elitelor intelectuale, dar şi pesimismul/fatalismul istoric manifestat în rândul maselor, mai ales atunci când societatea trece prin situaţii de criză15. Aceste ultime aspecte ale culturii politice româneşti se regăsesc şi în perioada postcomunistă, determinând, pe de o parte, inexistenţa unui sentiment stabil în ceea ce priveşte identitatea culturală (chestiune mai prezentă poate în prima parte a anilor 1990) şi, pe de altă parte, o acută neîncredere în instituţii democratice precum partidele politice sau parlamentul. În sens larg însă, cultura politică românească este încă una de dependenţă, cetăţenii manifestând mai curât un afect de output atunci când se raportează la instituţiile sistemului politic, iar nu unul de input, care ar putea determina creşterea gradului de participativitate civică. Se manifestă, totodată, în cadrul acestei culturi politice, şi o doză importantă de naţionalism, ca şi una de rasism difuz16, care îşi găsesc expresie încă în planul opţiunilor politice. Urmează să evaluez, în cea de a doua secţiune a acestui studiu, importanţa unor astfel de valori politice din perspectiva necesităţii consolidării democraţiei în România postcomunistă.

Punctul de plecare al analizelor de „consolidologie” democratică poate fi considerat ceea ce aş numi „avertismentul Huntington”: „Sistemele democratice şi nedemocratice pot fi create, dar ele pot sau nu să dureze. Stabilitatea unui sistem diferă de natura sistemului”16. Combinată cu „ipoteza Churchill”, potrivit căreia democraţia este cel mai rău regim de guvernare, cu excepţia tuturor celorlalte, se poate admite că tocmai perfectibilitatea sistemului democratic îl face pe acesta mai puţin vulnerabil din punctul de vedere al stabilităţii politice. Nimic mai adevărat, mă grăbesc să spun, în cazul democraţiilor occidentale consolidate. Ce se întâmplă însă atunci când avem de-a face cu sistem politic aflat în plin proces de democratizare, în care valorile politice împărtăşite de opinia publică şi de o bună parte din clasa politică sunt în dezacord cu cultura politică de tip democratic? Plec de la premisa că, deşi nu este un obstacol insurmontabil în calea consolidării democraţiei, lipsa culturii politice democratice este o provocare în plus. Pentru a vedea în ce constă această provocare, trebuie mai întâi să circumscriem conceptul de consolidare democratică. Aminteam în partea de început a acestei lucrări că discuţia legată de procesul de democratizare conţine, în subsidiar, un principiu teleologic: acela potrivit căruia scopul final al acestui proces este democraţia stabilă, consolidată. Pentru foarte multe state din cel de-al treilea val al democratizării scopul s-a dovedit a fi mult prea îndepărat, încât au preferat să renunţe la lungul drum al democratizării, oprindu-se fie în zona semidemocraţiilor, fie făcând drumul invers, înspre autoritarism. Aceasta înseamnă că democratizarea nu se finalizează în mod inevitabil prin consolidarea democraţiei, că aceasta din urmă nu reprezintă în mod necesar finish-ul democratizării. În analizele din a doua jumătate a anilor 1990, consolidarea este o certitudine atunci când democraţia devine „singurul joc acceptat”17, sau, într-o altă exprimare, atunci când politicienii acţionează în condiţii de cooperare şi „nesiguranţă limitată”18. Detaliind, politologii Linz şi Stepan consideră că existenţa unei democraţii consolidate poate fi analizată pe baza a trei dimensiuni: comportamentală, atitudinală şi constituţională, ceea ce ne apropie din nou de problema culturii politice democratice. În acest ultim sens, se poate considera că, în alţi termeni, un regim democratic consolidat depinde de trei factori: 1) gradul de instituţionalizare politică, care, atunci când este ridicat, determină stabilitatea politică, ceea ce înseamnă că nu există grupuri politice (sau politizate) importante care au tendinţa de a transforma democraţia într-o non-democraţie; 2) nivelul de cultură politică democratică, de care depinde împărtăşirea unor valori comunitare specifice democraţiei, deci implicit a regulilor şi practicilor democratice; 3) gradul de consens politic, care, dacă este unul ridicat, presupune rezolvarea conflictelor politice pe baza unor norme acceptate de toate grupurile politice şi sociale. În analizele ulterioare, problema consolidării democratice devine însă una mai complexă. Astfel, analizând diferitele definiţii oferite conceptului, Andreas Schedler identifică cinci coordonate ale consolidării democratice: prevenirea colapsului democraţiei, prevenirea eroziunii democratice, organizarea democraţiei, dezvoltarea democraţiei şi fundamentarea democraţiei19. Discutând fiecare coordonată în parte, Schedler ajunge la concluzia că semnificaţia sintagmei de consolidare democratică ar trebui restrânsă la aspectele „negative”, adică acelea care privesc dezvoltarea acelor mecanisme şi aranjamente instituţionale care să nu permită o revenire de la democraţie la autoritarism în cazul unei anumite societăţi care a început procesul de democratizare: „Cred că ar trebui să ne întoarcem la preocuparea iniţială a conceptului pentru supravieţuirea democraţiei. Ar trebui să-i redăm sensul clasic, care este acela de a pune în siguranţă nivelurile la care a ajuns guvernarea democratică împotriva întoarcerii la autoritarism. Aceasta înseamnă că ar trebui să restrângem folosirea conceptului la cele două sensuri «negative» (…): evitarea colapsului democraţiei şi evitarea erodării democratice. Termenul «consolidare democratică» ar trebui să se refere la perspectivele continuităţii, şi nimic mai mult”20. Depăşirea celor două etape asigură, la un nivel minimal, supravieţuirea democraţiei şi posibilitatea continuităţii sale în timp. Revenind la sistemul politic românesc postcomunist, este legitim să ne întrebăm dacă acesta a depăşit cele două etape şi dacă, chiar în condiţiile în care a realizat acest lucru, nu se află încă în zona nisipurilor mişcătoare. Punând această întrebare, sugerez în fapt că există încă provocări la adresa suficient de fragilei democraţii româneşti. Chiar dacă am reuşit să „comprimăm” evoluţia temporală spre democraţie, chiar dacă am elaborat aranjamente instituţionale care, la nivel formal, sunt democratice, există încă numeroase probleme pe care nu le putem sau nu ar trebui să le trecem cu vederea. Îmi propun ca, în secţiunea următoare, să discut tocmai această chestiune.

 

 

2. Valorile politice democratice pe lungul drum al consolidării

 

            Iniţiatorii studiilor de cultură politică, Gabriel Almond şi Sidney Verba, sugerau că există o anumită dificultate în încercarea de a construi o cultură civică în ţările care, intrate în proces de democratizare, nu se caracterizează prin existenţa unei tradiţii democratice. Această dificultate ar fi redată de cererea extinsă de participativitate ce survine imediat după înlăturarea regimului (fie că vorbim de unul autoritar, fie că este vorba de unul totalitar) din partea unor cetăţeni care, înainte de această înlăturare, manifestau o cultură politică parohială sau, în cel mai bun caz, una de dependenţă21. Pentru România, provocarea cultural-politică survine, mai întâi, din perspectiva a ceea ce Sorin Alexandrescu numea intrarea noastră târzie în modernitate22, proces care a determinat, în plan politic, dificultatea înrădăcinării tradiţiei democratice, cu tot ceea ce aceasta implică: instituţii stabile, valori, atitudini şi comportamente. Această absenţă a fost însă „compensată”, o dată cu instaurarea comunismului, de un tip de socializare care, atunci când nu a creat un cetăţean pasiv şi total „acoperit” de partidul-stat, a dat naştere unor comportamente de tip dublă personalitate: „Persoana vizibilă se conforma la tot ceea ce doreau autorităţile; persoana ascunsă rămânea sceptică sau ostilă”23. După 1990, pe acest tip de structură socială şi instituţională trebuia construită o democraţie. A existat, într-adevăr, o confirmare a ipotezei emise de Almond şi Verba cu privire la cererea extinsă de participativitate, fie numai dacă ne amintim de „pluripartidismul haotic” al primelor alegeri libere, ceea ce nu permite însă concluzia că a existat o trecere bruscă de la o cultură politică de supunere la o cultură politică democratică. Dimpotrivă, multe dintre secvenţele autoritarismului au rămas încapsulate atât în comportamentele cotidiene ale cetăţenilor, cât şi în atitudinile celor care au format clasa politică postcomunistă. Ipoteza mea este că dezvoltarea instituţională şi cea cultural-politică au avut loc gradual, printr-o metodă a încercărilor şi erorilor, într-o manieră incrementală. Aceasta trimite la imaginea unui spaţiu politic în care „cetăţenii, experţii şi liderii învaţă din greşeli, văd ce corecturi trebuie făcute, modifică strategia, şi aşa mai departe. Dacă e necesar, procedeul este repetat. Deşi fiecare pas poate părea dezamăgitor de mic, s-ar putea spune că paşi graduali pot produce în timp schimbări profunde, chiar revoluţionare. Totuşi, aceste schimbări graduale se petrec în mod paşnic şi câştigă un suport public atât de larg, încât au tendinţa de a rezista în timp”24. Desigur, fiecare ţară cunoaşte propriul său drum spre democratizare, dar anumite aspecte redate în modelul de mai sus pot fi recunoscute şi în cazul României postcomuniste, chiar dacă nu în prima fază a procesului, când nu putem vorbi de existenţa unei „intenţionalităţi colective” la nivelul clasei politice în ceea ce priveşte construirea unei realităţi politice de tip democratic. Dimpotrivă, prima fază a tranziţiei româneşti a fost dominată de numeroase neajunsuri, de la faptul că puterea a fost preluată de neocomunişti şi până la violenţele de stradă de la începutul anilor 1990, care au făcut ca multe ţări europene să-şi revizuiască opiniile cu privire la şansele instaurării democraţiei în România. Efecte ale acelui început de drum s-au resimţit până la finalul decadei trecute (mineriada din 1999) şi chiar în contextul alegerilor din 2000, când turul al doilea al prezidenţialelor a rezervat surpriza ascensiunii politice a extremismului. La acestea se adaugă, desigur, valorile scăzute relevate de Barometrul de Opinie Publică în ceea ce priveşte încrederea cetăţenilor în instituţiile democratice25.

Mai mulţi analişti au încercat să explice această cale sinuoasă pe care România postcomunistă a cunoscut-o în privinţa democratizării. Se poate observa, totuşi, o evoluţie graduală, deşi ceea ce Schedler numea „prevenirea colapsului democraţiei” şi „prevenirea eroziunii democratice” au survenit târziu, chiar foarte aproape de noi, în contextul consolidării democratice. Din acest punct de vedere, se poate admite că nu există o „paradigmă a tranziţiei” care să ofere un model explicativ coerent şi universal, aplicabil în cazul tuturor ţărilor intrate în cel de-al treilea val al democratizării26. Această realitate este cu atât mai valabilă pentru situaţia României, despre al cărei sistem politic se poate susţine, la limită, că a pendulat între cele două „boli” ale tranziţiei, ce se manifestă mai ales în cazul ţărilor lipsite de tradiţie democratică şi în care valorile politice specifice democraţiei se impun, ca atare, cu dificultate. Este vorba, pe de o parte, despre”sindromul pluralismului ineficient” şi, pe de altă parte, despre „sindromul puterii dominante”27. Fără a emite pretenţia unui model explicativ care să acopere întreaga problematică relevată de democratizarea sistemului politic românesc, propun o încercare de conceptualizare a acestui proces pe două paliere: primul are în vedere coordonatele negative ale consolidării democratice identificate de Schedler, urmărind să etapizeze cei 15 ani parcurşi de România în contextul procesului de democratizare; cel de al doilea încearcă aceeaşi etapizare din perspectiva tranziţiei instituţionale, cu trimitere la „bolile” descrise de Carothers. Trebuie specificat, în acest context, că propunerea mea vizează o analiză calitativă a drumului pe care sistemul politic din România postcomunistă l-a parcurs în perspectiva consolidării democratice, pentru a încerca apoi să relev intercondiţionarea dintre democratizare şi valorile politice specifice acestei perioade, pe parcursul unui proces incremental. Astfel, înţeleg conceptualizarea a ceea ce, generic, a fost numit „tranziţie politică românească”, şi care acoperă, de fapt, procesul de democratizare, în următoarea manieră:

 

Tabelul 2.1

Niveluri de analiză a tranziţiei politice din România postcomunistă

Nivelul consolidării

Nivelul instituţional

1. Prevenirea colapsului democraţiei

Durata: 1990-1999

Anul depăşirii etapei: 1999

2. Sindrom al pluralismului ineficient

Durata: 1990-2000

Anul depăşirii etapei: 2000

3. Prevenirea eroziunii democratice

Durata: 1999-2004

Anul depăşirii etapei: 2004

4. Sindrom al puterii dominante

Durata: 2000-2004

Anul depăşirii etapei: 2004

Notă: În studiile de la începutul anilor 1990 privitoare la democratizare, instaurarea şi consolidarea democraţiei într-o ţară care înlăturase un regim autoritar sau totalitar era pusă în legătură cu problema alegerilor, considerându-se că modul în care acestea se desfăşoară reprezintă o garanţie a constituirii spaţiului politic democratic. Raportându-se la alegeri ca la un indicator al democraţiei, unii politologi şi-au luat totuşi rezerva de a sublinia că democraţia este cu adevărat instaurată într-o ţară aflată în tranziţie atunci când sistemul său politic trece „testul dublei alternanţe”28. În studiile mai recente însă, se subliniază ideea că, dacă alegerile libere şi corecte reprezintă, într-adevăr, o condiţie necesară pentru instaurarea democraţiei, ele nu sunt şi o condiţie suficientă. Fără a cădea în „eroarea electoralismului”29, am luat în considerare aici alegerile din 2000 şi din 2004 ca puncte de cezură în evoluţia sistemului politic românesc înspre consolidarea democraţiei, nu pentru că acestea ar fi marcat strict temporal trecerea de la o etapă la alta, ci pentru că au implicat reconfigurarea spaţiului politic de o manieră care permite susţinerea tezei unui parcurs incremental al tinerei democraţii româneşti.

 

 

Desigur, cele două paliere sunt interconectate. Ele nu presupun o dezvoltare paralelă a sistemului politic românesc din perioada de tranziţie (una în zona consolidării şi alta la nivel instituţional – aşa ceva ar fi imposibil) şi nici nu trimit la  o „schematizare” a acestui proces. Dimpotrivă, această perspectivă îşi propune să surprindă cu aproximaţie evoluţia României postcomuniste pe coordonatele stabilităţiii democratice. Se poate observa, în acest context, că reducţia pe care Schedler o operează în privinţa înţelegerii procesului de consolidare democratică, pe care îl circumscrie exclusiv semnificaţiilor sale negative, de prevenire a colapsului democraţiei şi a eroziunii democratice, se regăsesc în cazul sistemului nostru politic, dar acest lucru nu înseamnă că, o dată ce a depăşit aceste etape, România se află, din punct de vedere politic, în sfera unei democraţii consolidate. Dimpotrivă, acest tip de analiză permite afirmarea ipotezei că sistemul politic românesc trebuie să atingă şi celelalte coordonate descrise de Schedler (adică organizarea, dezvoltarea şi fundamentarea democraţiei) până la deveni o democraţie consolidată. Pentru a argumenta însă în favoarea acestei teze, trebuie să luăm în considerare fiecare dintre cele patru etape aflate pe cele două niveluri de analiză a tranziţiei politice din România postcomunistă. Întrucât nu îmi propun un excurs de istorie recentă, ci o încercare de analiză specifică ştiinţei politice, mă voi referi aici numai la punctele de trecere de la o etapă la alta, pentru a marca momentele evolutive importante pe care sistemul nostru politic le-a trecut în drumul său spre consolidarea democraţiei. Remarc, dintru început, faptul că sindromul pluralismului ineficient (etapa 2 instituţională) se suprapune peste perioada în care marea provocare pentru România a fost prevenirea colapsului democraţiei (etapa 1 din punctul de vedere al consolidării democratice), în vreme ce sindromul puterii dominante (etapa 4 instituţională) apare în momentul în care sistemul politic românesc a trebuit să facă faţă eroziunii democratice (etapa 3 din perspectiva consolidării democratice). În opinia mea, sub aspectul consolidării democratice, evoluţia sistemului politic românesc a fost destul de întârziată temporal. Astfel, cred că am încheiat provizoriu etapa de prevenire a colapsului democraţiei o dată cu izolarea principalilor actori anti-sistem democratic din România, adică o dată cu arestarea, în februarie 1999, a liderului minerilor, Miron Cozma. Aici se cuvine, totuşi, o paranteză: chiar dacă un alt susţinător al viziunii antidemocratice – de această dată instituţionalizat politic – şi anume Partidul România Mare (PRM), a devenit, în urma alegerilor din 2000, cel de-al doilea partid parlamentar, iar liderul său a intrat în cel de-al doilea tur al alegerilor prezidenţiale care au avut loc în acelaşi an, se poate presupune că asupra acestei forme de politică a survenit între timp un proces de „contagiune democratică”30, care şi-a manifestat produsele mai ales în anul electoral 2004 (sunt de reţinut aici modificarea de discurs a lui C.V. Tudor, scorul mic obţinut, de această dată, de PRM, precum şi faptul că partidul şi-a surclasat propriul lider la alegerile generale din 28 noiembrie 2004). Un paradox ar putea fi faptul că prevenirea colapsului democraţiei s-a realizat tocmai prin intermediul „pluripartidismului haotic”31: din punctul de vedere al democratizării şi consolidării democratice, existenţa mai multor partide a împiedicat confiscarea puterii politice de către un singur partid sau de către o singură organizaţie şi, prin aceasta, întoarcerea la autoritarism. Pe de altă parte însă, din perspectiva tranziţiei instituţionale, sindromul pluralismului ineficient s-a manifestat în aproximativ toate caracteristicile sale: slaba participativitate a cetăţenilor în cadrul procesului politic, creşterea clientelismului şi a intereselor ascunse ale anumitor grupuri-satelit din jurul partidelor politice, neîncrederea în instituţiile democratice, corupţia şi lipsa de performanţă economică, precum şi incoerenţa politicilor publice. Într-un grad accentuat, sindromul pluralismului ineficient s-a manifestat în România între 1990 şi 2000, întrucât în urma alegerilor din 2000 atât viaţa partizană, cât şi scena politică au cunoscut un anumit nivel de stabilizare. Mai întâi, a fost limitat „pluripartidismul haotic” şi a intervenit o oarecare „clarificare doctrinară”32 (deşi, chiar şi în 2004, în România există două partide social-democrate, membre ale Internaţionalei Socialiste, dar care se află pe poziţii diamertral opuse din punct de vedere guvernamental), astfel încât în Parlamentul României au ajuns să fie reprezentate numai cinci partide importante: Partidul Social Democrat (PSD), Partidul România Mare (PRM), Partidul Naţional Liberal (PNL), Partidul Democrat (PD) şi Uniunea Democrată a  Maghiarilor din România (UDMR). Reconfigurarea vieţii partizane a implicat, aşadar, o disciplinare a spaţiului politic şi sub aspect instituţional. În acest context, în urma izolării factorilor turbulenţi la adresa democraţiei, izolare survenită în 1999, a urmat – şi sub justificata presiune internaţională – un proces de izolare a elementelor instituţionale care se manifestau împotriva toleranţei de tip democratic şi, prin aceasta, împotriva democraţiei (este vorba, aici, de PRM, caz pe care l-am discutat mai sus). Mizând pe o cconcluzie intermediară, se poate spune că, reuşind să prevină colapsul democraţiei, sistemul politic românesc a fost totuşi „bolnav” de pluralism ineficient. În ciuda acestui din urmă fapt, câştigul a fost totuşi de partea drumului spre consolidarea democratică. Democraţia nu prinsese însă rădăcini pe pământ românesc. Aceasta întrucât – din nou la limită – o altă „boală” a tranziţiei şi-a făcut simţită prezenţa, şi anume sindromul puterii dominante, care s-a manifestat din plin între 2000 şi 2004, sub guvernarea PSD: nivelul de contestare publică a scăzut simţitor, atât la nivelul partidelor de opoziţie sau al sindicatelor, cât şi la cel al mass-media ori al organizaţiilor societăţii civile, în ciuda existenţei formelor instituţionale ale democraţiei. Partidul de guvernământ a exhibat tendinţa de a confisca instituţiile statului, încât s-a ajuns la o identificare nepermisă între disciplina de partid şi aceea a funcţionarilor publici, ceea ce a redus considerabil şansele formării unei alternative credibile pe parcursul celor patru ani de mandat guvernamental ai acestui partid. Mai mult, justiţia nu a reuşit să-şi manifeste independenţa, fapt sesizat şi de raportul instituţiilor europene referitor la capitolele de negociere asupra cărora România trebuie să-şi îndrepte serios atenţia dacă doreşte să devină stat membru al Uniunii în 2007. Nu în ultimul rând, partidele de opoziţie au clamat existenţa fraudei electorale în timpul desfăşurării scrutinului din 28 noiembrie 2004 pentru alegerile parlamentare şi prezidenţiale, ceea ce denotă că, în ciuda spectacolului electoral, apariţia unor neregularităţi relevante creează foarte multe suspiciuni cu privire la funcţionalitatea sistemului politic democratic. Manifestarea politicii puterii dominante a făcut extrem de dificilă sarcina prevenirii eroziunii democratice. Într-o ţară fără tradiţie democratică, dar în care premierul anunţă public că separaţia puterilor în stat era valabilă în epoca lui Montesquieu33, nu şi astăzi, democraţia devine, fără îndoială, vulnerabilă. Căci, atunci când elitele politice se manifestă nedemocratic, este cu atât mai prezent pericolul revenirii la autoritarism. Începând cu 2003 şi, mai ales, pe parcursul anului electoral 2004 putem regăsi însă o tendinţă de revenire în forţă a coloraturii democratice a sistemului politic românesc, astfel încât există în prezent tendinţa de „vindecare” a acestuia de sindromul puterii dominante: puterea guvernamentală este deţinută acum de o coaliţie formată în jurul Alianţei Dreptate şi Adevăr (constituită încă dinaintea alegerilor de către Partidul Naţional Liberal şi Partidul Democrat), la care s-au adăugat Uniunea Democrată a Maghiarilor din România şi Partidul Umanist Român, ex-satelit al Partidului Social Democrat (alături de care a intrat, de altfel, în competiţia electorală, sub umbrela unei Uniuni Naţionale care între timp s-a destrămat). Sigur că există încă multe semne de întrebare. Ce se poate spune însă în urma ultimelor alegeri din România este faptul că vindecarea sistemului politic românesc de cea de a doua boală a tranziţiei de care amintea Carothers a coincis cu o reuşită politică în ceea ce priveşte prevenirea eroziunii democratice, fie şi pentru faptul că s-a petrecut o nouă alternanţă guvernamentală.

Şi în politologie, ca şi în celelalte ştiinţe sociale, predicţia este încărcată de o anumită doză de risc. Întrucât nu-mi propun ca, prin acest studiu, să emit predicţii, mă voi opri la a reitera o conjectură, potrivit căreia toate etapele amintite cu referire la tranziţia politică din România postcomunistă au fost influenţate şi au influenţat, la rândul lor, într-o dezvoltare incrementală, valorile politice şi, deci, cultura politică a societăţii româneşti. Dacă avem în vedere, spre exemplu, comportamentul de vot de la alegerile din 2004 (ştiut fiind că atitudinile electorale sunt influenţate de valorile politice), vom observa câteva aspecte care subliniază ideea că spaţiul politic românesc a evoluat din perspectiva consolidării democratice. Astfel, depăşind reducţia pe care o operează Schedler cu privire la acest proces, consider că, începând cu anul 2004, sistemul politic românesc a intrat pe coordonata organizării democraţiei, care presupune modificări de substanţă atât în ceea ce priveşte palierul democratizării, cât şi cel instituţional. Au existat, în opinia mea, premise ale organizării democratice încă din etapele acum depăşite. Acestea, deşi timide, au creionat un cadru în care, în următoarea etapă, consolidarea democraţiei poate face încă un pas înainte în România34. Cred că pot fi amintite aici dezbaterile privind modificarea sistemului electoral, prin înlocuirea votului proporţional pe liste de partid, pentru Parlament, cu votul uninominal, stabilizarea vieţii partizane, referendumul pentru modificarea Constituţiei, decalarea alegerilor parlamentare de cele prezidenţiale, prin prelungirea mandatului Preşedintelui României de la patru la cinci ani (ceea ce va avea un impact puternic asupra „personalizării” partidelor, tendinţă evidentă până acum) sau, mai nou, cooptarea reprezentanţilor societăţii civile în aparatul guvernamental. Când mă refer la înscrierea sistemului politic românesc pe coordonata organizării democraţiei, nu susţin însă că, în anumite etape ulterioare, sechelele bolilor tranziţiei nu şi-ar putea face din nou apariţia. Consider însă că peisajul socio-politic s-a modificat substanţial la nivelul anului 2004, prin comparaţie cu perioada anterioară. La o analiză a comportamentului electoral, spre exemplu, se poate observa că avem de-a face cu o trecere de la votul bazat pe resurse la un vot centrat pe fidelitate politică35. Totodată, se poate remarca o polarizare a vieţii partinice, care poate fi explicată din perspectiva valorilor politice specifice diverselor segmente comunitare. Astfel, dacă cetăţenii cu mediul de rezidenţă în oraşele de peste 200.000 de locuitori au optat pentru Alianţa Dreptate şi Adevăr, cei care locuiesc în mediul rural şi-au îndreptat votul înspre oferta Uniunii Naţionale PSD+PUR36. Această situare electorală a cetăţenilor indică, desigur, o diferenţă în ceea ce priveşte cultura politică specifică fiecărui tip de comunitate, care este influenţată, evident, de prezenţa/absenţa surselor alternative de informare, dar şi de nivelul de educaţie. La aceste două tipuri de opţiuni electorale se adaugă votul de fidelitate politică al vârstnicilor (mai ales în cazul PRM), precum şi votul identitar-etnic, în cazul UDMR37. În baza acestei analize şi trecând peste opţiunile ideologice, se poate constata o tendinţă de raţionalizare a opţiunilor de vot, spre deosebire de momentele electorale anterioare. Tendinţa de raţionalizare a votului, chiar dacă există, nu se constituie însă într-o garanţie a democraţiei. La fel cum alegerile sunt o condiţie necesară, dar nu şi suficientă pentru existenţa democraţiei, şi raţionalitatea votului (e drept, limitată) reprezintă o condiţie necesară, dar nu şi suficientă a existenţei unei culturi politice de tip participativ. Ca atare, sunt multe alte variabile care trebuie luate în calcul. Chiar dacă există practici democratice care, din punct de vedere formal, au fost adoptate atât la nivelul instituţiilor politice, cât şi la acela al cetăţenilor, rămân în discuţie practicile informale, a căror schimbare cere timp. Putem vorbi de sfârşitul formal al tranziţiei38, chiar dacă e probabil ca şi în viitor simptome ale bolilor tranziţiei să revină. Dar o astfel de asumpţie nu ne permite să inferăm concluzia potrivit căreia, în România, democraţia a devenit invulnerabilă. Coordonata organizării democratice subliniază tocmai această realitate, câtă vreme ea nu presupune numai definitivarea procesului de configurare a aranjamentelor instituţionale şi a practicilor formale necesare funcţionării democraţiei, ci şi (sau mai ales şi) depăşirea, izolarea sau înlăturarea din spaţiul public a caracteristicilor specifice socializării de tip comunist. Ajungem astfel, din nou, la problema valorilor politice vehiculate în România postcomunistă. Dacă avem în vedere ansamblul procesului de democratizare parcurs până acum, vom observa că, alături de dezvoltarea graduală pe care sistemul politic românesc a cunoscut-o pe palierul consolidării democratice şi pe cel instituţional, avem de-a face cu o evoluţie incrementală şi în ceea ce priveşte cultura politică. Astfel, de la o cultură politică în care segmentele cele mai puternic reprezentate erau parohialii şi dependenţii, de la începutul anilor 1990, constatăm în prezent dezvoltarea unui segment al celor care participă la jocul politic şi în afara momentelor electorale. Practic, într-un cadru general, se poate observa că, în ciuda diferenţelor notabile de cultură politică, România a trecut prin aceleaşi etape care se regăsesc şi în cazul unor ţări precum Cehia, Polonia, Ungaria, Slovacia sau Bulgaria39.

            Revenind, la final, în zona coordonatei organizării democraţiei din perspectiva consolidării acesteia, mi se pare important să remarc că înrădăcinarea la nivel formal a instituţiilor, procedurilor şi practicilor democratice va avea un impact important asupra informalului40 care pare, încă, destul de dificil de controlat. Obişnuinţele mentale ce orientează comportamente care nu se înscriu într-un tipar democratic şi care aduc în prezent ecouri ale socializării de sub regimul comunist nu pot fi brusc asanate, iar realitatea politică şi socială a ultimilor 15 ani a dovedit-o. Totuşi, organizarea democraţiei presupune o creştere a performanţei instituţiilor democratice (incluzând aici şi mecanismele specifice unei economii de piaţă funcţionale), ceea ce poate determina o creştere a importanţei valorilor politice democratice în contextul culturii comunitare a societăţii româneşti. Fără a-mi propune să închei acest text pe un ton pesimist, cred că rămâne încă valabil ceea ce am numit „avertismentul Huntington”, care, în alţi termeni, trimite la ideea că o democraţie veritabilă se construieşte în timp. Democraţia nu poate fi inventată peste noapte şi este cu atât mai greu să construieşti o cultură politică democratică acolo unde fundamentele sale fie nu au existat niciodată, fie au fost extirpate de violenţa specifică unui regim politic totalitar.

 

NOTE

 

1 Cf. Alina Mungiu-Pippidi, Politica după comunism. Structură, cultură şi psihologie politică, Editura Humanitas, Bucureşti, 2002, p. 17.

2 Robert A. Dahl, Dezvoltare şi cultură democratică, în Revista Română de Ştiinţe Politice, Vol. 2, Nr. 1, aprilie 2002, pp. 138-145.

3 Robert A. Dahl, Poliarhiile. Participare şi opoziţie, Editura Institutul European, Iaşi, 2000.

4 Idem, pp. 32-33.

5 Ibidem, pp. 33-34.

6 Ibidem, pp. 58-71.

7 Robert A. Dahl, Dezvoltare şi cultură democratică, în Revista Română de Ştiinţe Politice, Vol. 2, Nr. 1, aprilie 2002, p. 143.

8 Samuel Huntington, The Third Wave. Democratization in the Late Twentieth Century, University of Oklahoma Press: Norman and London, 1991.

9 Idem, p. 15.

10 Samuel Huntington, Al treilea val al democraţiei, în Revista Română de Ştiinţe Politice, Vol. 2, Nr. 1, aprilie 2002, pp. 19-40.

11 Richard Rose, William Mishler, Christian Haerpfer, Democraţia şi alternativele ei, Editura Institutul European, 2003, p. 72.

12 Joseph A. Schumpeter, Capitalism, Socialism and Democracy, Second edition, New York: Harper, 1947, p. 269.

13 Robert A. Dahl, Dezvoltare şi cultură democratică, în Revista Română de Ştiinţe Politice, Vol. 2, Nr. 1, aprilie 2002, p. 143.

14 Gabriel Almond, Sidney Verba, Cultura civică. Atitudini politice şi democraţie în cinci naţiuni, Ed. Du Style, Bucureşti, 1996, p. 45.

15 Pentru detalii, Alina Mungiu-Pippidi, Op. cit., pp. 78-106, 152-173.

16 Cristian Pârvulescu, Naţionalism şi rasism difuz în cultura politică românească, în Cătălin Turliuc, Alexandru Zub (editori), Populism, demagogie şi realism politic, Fundaţia Academică „A.D. Xenopol” & Fundaţia Konrad Adenauer, Iaşi, 2001, pp. 37-53.

16 Samuel Huntington, The Third Wave. Democratization in the Late Twentieth Century, University of Oklahoma Press: Norman and London, 1991, p. 15.

17 Juan Linz, Alfred Stepan, Problems of Democratic Transition and Consolidation. Southern Europe, South America and Post-Communist Europe, Baltimore and London, The John Hopkins University Press, 1996, p. 5 şi Toward consolidated democracies, în Journal of Democracy, Vol. 2/1996, pp. 14-43.

18 Phillippe C. Schmitter, Terry Lynn Karl, Ce este… şi ce nu este democraţia, în Revista Română de Ştiinţe Politice, Vol. 2, Nr. 1, aprilie 2002, p.12.

19 Andreas Schedler, Ce este consolidarea democratică?, în Revista Română de Ştiinţe Politice, Vol. 2, Nr. 1, aprilie 2002, pp. 122-138.

20 Idem, p. 136.

21 Gabriel Almond, Sidney Verba, Op. cit., pp. 349-384.

22 Sorin Alexandrescu, Paradoxul român, Editura Univers, Bucureşti, 1998 şi Privind înapoi, modernitatea, Editura Univers, Bucureşti, 1999.

23 Richard Rose, William Mishler, Christian Haerpfer, Op. cit., p. 75.

24 Robert A. Dahl, Despre democraţie, Editura Institutul European, Iaşi, 2003, pp. 177-178.

25 S-ar putea susţine că încrederea redusă pe care cetăţenii o manifestă în privinţa unor instituţii care definesc spaţiul politic al unei democraţii consolidate (precum partidele politice şi Parlamentul) reprezintă o constantă în cadrul evoluţiei sistemului politic românesc în perioada postcomunistă. Astfel, conform ultimelor estimări ale Barometrului de Opinie Publică, realizate la solicitarea Fundaţiei pentru o Societate Deschisă de către The Gallup Organization Romania în octombrie 2004, încrederea pe care românii o manifestă faţă de instituţia legislativă se situează la 18%. În ceea ce priveşte partidele politice, deşi 73% din repondenţi afirmă că existenţa acestora este necesară, 46% susţin că nu există partide care să le reprezinte interesele (Sursa: Barometrul de Opinie Publică, octombrie 2004, accesibil pe site-ul Fundaţiei pentru o Societate Deschisă – www.fsd.ro).

26 Thomas Carothers, Sfârşitul paradigmei tranziţiei, în Revista Română de Ştiinţe Politice, Vol. 2, Nr. 1, aprilie 2002, pp. 168-186.

27 Iată cum sunt prezentate „bolile” tranziţiei de către Thomas Carothers, în Op. cit., pp. 175-176: „Primul sindrom este cel al pluralismului ineficient. În ţările a căror viaţă politică este marcată de pluralism ineficient regăsim trăsături ale vieţii democratice, cum ar fi: alegeri libere, un nivel semnificativ de libertate politică şi o reală alternanţă la putere a diferitelor grupări politice. În ciuda acestor trăsături pozitive, democraţia acestor ţări rămâne superficială şi fragilă. Deşi prezenţa la urne este ridicată, există forme slabe de participare politică în afara votului. Elitele politice ale principalelor partide şi grupări politice sunt acuzate de corupţie, interese egosite şi lipsă de onestitate. Opinia publică se raportează negativ la politică astfel încât, deşi îşi menţine ataşamentul faţă de idealul democraţiei, este extrem de nemulţumită de viaţa politică a ţării. În general, politica este percepută ca un domeniu dominat de elite, perimat şi corupt, în care se acţionează prea puţin pentru binele ţării şi care nu este demn de respect. Statul rămâne în continuare slab. Politica economică este prost concepută şi aplicată, iar «perfomanţa» economică este de cele mai multe ori proastă şi chiar dezastruoasă. Reformele sociale şi politice sunt insuficiente, iar guvernările succesive se dovedesc incapabile să găsească soluţii pentru problemele majore cu care se confruntă ţara, de la infracţionalitate la corupţie, până la sănătate, educaţie şi bunăstare publică, în general”.

În ceea ce priveşte cealaltă „boală” a tranziţiei, manifestată prin politica puterii dominante, Carothers susţine că „ţările care exhibă acest sindrom posedă un spaţiu politic limitat, dar real, un anumit nivel de contestare politică din partea grupărilor de opoziţie şi majoritatea formelor instituţionale de bază ale democraţiei. Cu toate acestea, există o grupare politică – o mişcare, un partid, o familie extinsă sau chiar un singur lider – care domină sistemul politic în aşa fel încât şansele formării unei alternative la puterea existentă sunt foarte mici. Spre deosebire de ţările afectate de pluralism ineficient, în cele cu o putere politică dominantă, principala problemă este neclaritatea distincţiei dintre stat şi partidul de putere (sau forţa politică dominantă). Principalele servicii şi resurse ale statului – resursele financiare, locurile de muncă, informaţiile publice (via media de stat) şi forţele poliţieneşti – sunt puse treptat în slujba partidului dominant. Dacă în cazul  regimurilor pluraliste ineficiente sistemul juridic este de cele mai multe ori independent, în ţările dominate de o singură forţă politică puterea judecătorească este subordonată celei politice, ca parte a controlului unilateral al puterii. Şi, în timp ce în ţările pluralismului ineficient alegerile sunt de cele mai multe ori libere şi corecte, în ţările cu o singură putere dominantă procesul electoral este dubios, deşi nu complet fraudat, în care grupul dominant pregăteşte un spectacol electoral satisfăcător, care să îndeplinească aşteptările comunităţii internaţionale, în timp ce în culise aranjează scena electorală în favoarea sa astfel încât să îşi asigure victoria”.

28 Astfel, potrivit lui Samuel Huntington, testul dublei alternanţe implică faptul că „o democraţie poate fi considerată consolidată dacă partidul sau grupul care vine la putere la primele algeri din cadrul tranziţiei pierde algerile următoare şi cedează puterea celor care câştigă alegerile, şi dacă aceşti câştigători cedează mai apoi puterea câştigătorilor alegerilor ulterioare” (Cf. Op. cit., pp. 266-267).

29 În viziunea lui Terry Lynn Karl, eroarea electoralismului presupune „credinţa că simpla organizare a alegerilor va canaliza acţiunea politică spre competiţii între elite şi că va acorda legitimitate publică învingătorilor”, fără însă a fi luate în considerare modalitatea de organizare a alegerilor sau constrângerile impuse învingătorilor (Cf. Phillippe C. Schmitter, Terry Lynn Karl, Op. cit., p. 8., apud Terry Lynn Karl, Imposing Consent? Electoralism versus Democratization in El Salvador, în Paul Drake, Eduardo Silva (eds.), Election and Democratization in Latin America, 1980-1985, San Diego: Center for Iberian and Latin American Studies, Center for US/Mexican Studies, University of California, San Diego, 1986, pp. 9-36.

30 Procesul de contagiune democratică este definit de politologul francez Jean Baudouin (în lucrarea Introducere în sociologia politică, Editura Amarcord, Timişoara, 1999, p. 208) ca reprezentând fenomenul prin care „(…) o formaţie extremistă ce beneficiază de libertăţile fundamentale de gândire, de conştiinţă, de presă şi de asociere va sfârşi, fără voia sa, prin a acorda o anumită valoare tuturor acestor practici”. Acest proces acţionează în două moduri: fie face ca oferta electorală a extremismului politic să fie acceptată de un număr tot mai mic de cetăţeni, determinându-l să rămână pur şi intransigent, fie determină o schimbare la nivelul discursului şi, implicit, al ofertei electorale, ceea ce presupune că extremismul îşi pierde trăsăturile, riscând astfel să îşi piardă şi adepţii. Analizând evoluţia PRM (partid al cărui imagine, până în prezent, s-a identificat cu aceea a liderului C.V. Tudor) din această perspectivă, se poate observa că, în perioada 2000-2004, contagiunea democratică – cel puţin la nivel de faţadă – şi-a manifestat cea de a doua semnificaţie, constând într-o modificare a discursului, care a determinat, inevitabil, şi o importantă pierdere electorală.

31 Sintagma îi aparţine politologului român Cristian Bocancea, şi este explicitată în lucrarea Meandrele democraţiei. Tranziţia politică la români, Editura Polirom, Iaşi, 2002.

32 Idem.

33 Declaraţie aparţinând Primului-Ministru al României din perioada 2000-2004, Adrian Năstase, şi redată în cotidianul România Liberă din data de 19.02.2002.

34 În timpul redactării acestui text, scena politică românească, tocmai ieşită din febra alegerilor, a fost „cutremurată” de ultima undă de şoc survenită din zona de posibil colaps al democraţiei în România, ce a fost conturată, până în 1999, mai ales de mineriade: cu puţin timp înainte de a-i expira mandatul de Preşedinte al României, şi înainte ca Preşedintele ales, Traian Băsescu, să depună jurământul, Preşedintele în exerciţiu, Ion Iliescu, a emis un decret de graţiere în urma căruia principalul artizan al mineriadelor ca mişcări antidemocratice, Miron Cozma, a fost eliberat din închisoare. La presiunea exercitată de mass-media interne şi internaţionale, ca şi de reprezentanţii societăţii civile, Preşedintele Ion Iliescu a revenit asupra acestei decizii, revocând decretul de graţiere. Această ultimă decizie a dovedit însă, încă o dată, cât de politizate sunt instituţiile statului român (element deosebit de coroziv în procesul de eroziune democratică), de vreme ce Miron Cozma a fost rearestat în lipsa oricărui temei legal (fără ca pe numele său să fie emis un mandat de arestare şi fără ca decizia de revocare a decretului de graţiere de către Preşedinte să fi fost publicată în Monitorul Oficial). La acest ultim act antidemocratic se adaugă comportamentul anticonstituţional pe care Preşedintele Ion Iliescu l-a manifestat în perioada campaniei electorale din 2004, sub un dublu aspect: candidând pe listele PSD pentru Senatul României (deşi Constituţia prevede că Preşedintele nu poate fi înregimentat politic) şi apărând în materiale de publicitate electorală ale candidatului PSD pentru Preşedinţia României.

35 Cf. Dumitru Sandu, Votul între fidelitate politică şi cultură comunitară, analiză disponibilă pe site-ul Fundaţiei pentru o Societate Deschisă (www.fsd.ro) în secţiunea dedicată studiilor realizate pe baza datelor cuprinse în Barometrul de Opinie Publică din octombrie 2004.

36 Idem.

37 Ibidem.

38 Alina Mungiu-Pippidi, Op. cit., pp. 209-214.

39 Acestea au fost condensate convingător de Wojciech Lamentowicz şi sunt preluate de către Petre Gross în lucrarea Mass media şi democraţia în ţările Europei de Est, Editura Polirom, Iaşi, 2004, p. 39: „un şoc de scurtă durată al adaptării, care este normal în cazul unei astfel de schimbări atât de cuprinzătoare; amprenta trecutului, moştenirea vremurilor comuniste atârnând greu asupra prezentului; revoluţia aşteptărilor ce se nasc; elitele arogante; tranziţiile instituţionale incomplete; criza legitimităţii”.

40 Avertizând asupra provocărilor care survin în contextul consolidării democratice, Guillermo O’Donnell susţine că „multora dintre noile poliarhii nu le lipseşte instituţionalizarea, dar concentrarea asupra organizaţiilor foarte formalizate şi complexe ne împiedică să vedem o instituţie extrem de influentă, informală şi, uneori, mascată: clientelismul şi, mai general, particularismul”. Vorbind despre clientelism ca instituţie informală, autorul se referă la „diferitele tipuri de relaţii neuniversale, care se întind de la schimburi particulariste ierarhice, clientelism, nepotism, până la favoruri concrete care, în condiţiile regulilor formale din pachetul instituţional al poliarhiei ar fi considerate corupte” (vezi Iluzii despre consolidarea democraţiei, în Revista Română de Ştiinţe Politice, Vol. 2, Nr. 1, aprilie 2002, pp.99-100) .

Studiu publicat in culegerea editata de Alexandru Zub si Adrian Cioflanca, intitulata Cultura politica si politici culturale in Romania moderna, Editura Universitatii “Alexandru Ioan Cuza”, Iasi, 2005, pp. 417-433




Academic, Studii

  1. No comments yet.
  1. No trackbacks yet.