Home > Publicistica > Cum ne-am petrecut Centenarul

Cum ne-am petrecut Centenarul

ianuarie 17th, 2019

„Anul Centenarului” a devenit o sintagmă cu rol de mantră de-a lungul lui 2018. După cum remarca, într-un interviu recent, scriitorul Radu Paraschivescu, nici măcar trecerea străzii nu s-a mai putut face altfel decât invocând Centenarul[i]. Derizoriul în care am știut, ca societate, să ducem împlinirea a 100 de ani de la Marea Unire va rămâne, peste ani, un semn concludent al ratării acestei aniversări. Centenarul s-a „volatilizat” tocmai pentru că prim-planul nu a fost ocupat de necesarele teme de reflecție, care să inducă și necesare acțiuni, ci de un discurs public ale cărui resorturi s-au înscris – de la raportarea la moment a politicienilor și până la aceea a majorității istoricilor, de la ampla majoritate a proiectelor de manifestări puse în practică și până la reclamele idioate promovate de variate companii comerciale – pe aliniamentul populisto-festivist al „Cântării României”. Retorica Centenarului s-a remarcat prin vehicularea acelorași poncife ale naționalismului narcisiac de secol XIX: triumfalism, excepționalism, izolaționism. În urma ei nu a rămas, însă, nimic. Sau, poate, doar senzația că am pierdut o sută de ani degeaba, fără a înțelege ce este în neregulă cu noi. Tocmai din acest motiv, societatea românească pășește în următorul secol nevindecată.

 

Am avut un privilegiu. Ce-am făcut cu el?

 Privilegiul a fost, pentru toate generațiile trăitoare în 2018, să fim contemporani cu împlinirea unui veac de când România, devenită stat modern la 1859, unea toate provinciile locuite de români între aceleași hotare. Acest privilegiu putea fi valorificat, înainte de toate, prin a ne îngădui, nouă înșine, un necesar prilej de reflecție cu privire la ce s-a întâmplat cu națiunea română în această sută de ani, cu privire la ceea ce suntem în prezent și relativ la cum ar putea fi proiectată România următorului secol. Cu foarte mici excepții, privirile și interesul s-au orientat exclusiv către trecut. Fără îndoială, reverența față de ceea ce s-a întâmplat la 1918 trebuia făcută dar, în același timp, aceasta merita să fie dublată de o asumare onestă a istoriei. La nivel de informații, istoriografia românească privitoare la participarea României la Marele Război și referitoare la Unirile din 1918 a făcut pași importanți în perioada postcomunistă. Pe de altă parte, tratarea acestei perioade – și aici o spun ca simplu cititor, nefiind specialist în domeniul istoric – a reiterat abordarea mitic-entuziastă a școlii istorice național-comuniste, încă reprezentativă în sistemul nostru educațional. Un singur exemplu în această direcție, evidențiat și în cel mai recent volum semnat de istoricul Lucian Boia[ii]: am fi putut vorbi despre 1918 ca fiind anul celor trei Mari Uniri, pentru că Unirea Basarabiei, respectiv Bucovinei cu România au, în context, fix aceeași importanță ca Unirea Banatului, Crișanei, Maramureșului și Transilvaniei cu Vechiul Regat. Nu e spațiu, aici, pentru a dezbate motivațiile unui discurs istoric puternic amprentat ideologic și care indică o traumă a conștiinței colective, teribila și recurenta frică  a „pierderii Ardealului”. Dar, în mod cert, am ratat posibilitatea unei dezbateri autentice la nivel intelectual și am rămas, pe mai departe, cu o temă menită să producă tensiuni cu efecte imprevizibile[iii]. Un exemplu, și aici, menit să indice maniera în care o astfel de abordare a fost „valorificată” în registrul discursului public: în vara-toamna anului 2017, în loc să ne întrebăm de ce total incompetentul ministru Lucian Romașcanu impunea desființarea Departamentului Centenar (instituit în iulie 2016 de Guvernul Cioloș la nivelul Cancelariei Prim-ministrului) și transformarea sa într-o direcție insignifiantă din cadrul Ministerului Culturii, ne-am grăbit să ne panicăm față de intenția Guvernului maghiar de a institui un Departament Trianon. Cu alte cuvinte, în loc să ne întrebăm ce facem noi, „românii verzi”, la nivel etatic-instituțional, pentru a celebra Centenarul, am fost și am rămas preocupați de ce vor face ungurii în 2020! Nu vi se pare că, realmente, suntem comici? În loc de a solicita explicații despre cum a fost posibil ca, după 1 februarie 2017, Departamentul Centenar să fie condus, până la desființare, de un fost agent de pază de prin Arad (aflat acum, din câte înțeleg, la locul potrivit, consilier la Ministerul Apărării!) și, după transformarea sa în direcție de către ministrul Romașcanu, de un fotbalist ratat de prin Moinești, ne-am dat, academic, cu fundul de pământ întrucât autoritățile maghiare au anunțat că pun la dispoziția Departamentului Trianon 60 de milioane de euro! După care, iarăși, nu am mai fost deloc interesați de modul total netransparent în care Comitettul Interministerial pentru Centenar, prezidat de la începutul lui 2018 de Prim-ministrul Dăncilă, a selectat proiectele dedicate Centenarului Marii Uniri. Ce a rezultat a fost, în mare parte, o „Cântare a României” lipsită de orice vizibilitate internațională, fapt care-mi amintește de titlul unui interviu apărut prin 1999 într-o publicație studențească: „Izolați în cercul nostru strâmt, putem crede despre noi că suntem genii”.

 Despre un altfel de Centenar

 Poate că ingredientul care ne-a lipsit este cel pe care politologul Ioan Stanomir îl identifică prin sintagma „luciditate patriotică”[iv]. Și poate că, dacă am fi avut-o, Centenarul nostru ar fi arătat cu totul altfel, întrucât premise pentru asta au existat. În scurta perioadă în care am coordonat activitatea Departamentului Centenar din Cancelaria Prim-ministrului României (din 9 august 2016 și până la momentul depunerii demisiei de onoare, pe 1 februarie 2017, din cauza adoptării de către Guvernul Grindeanu a OUG 13), dincolo de construcția de la zero a acestei structuri am elaborat, alături de colegii mei, un document programatic ce ar fi permis să avem definitivat un program național în primăvara anului 2017, după consultări directe, în cadrul unui Forum Național, cu toate instituțiile reprezentative ale statului, de la nivel central și local, cu mediul academic și cu societatea civilă. Ideea fundamentală a acestuia era conectarea României la rețeaua europeană a celebărilor centenare, date fiind vizibilitatea asigurată Departamentului de subordonarea sa directă premierului țării și, respectiv, excelenta conclucrare pe care o aveam cu Departamentul pentru Cultură, Culte și Centenar al Administrației Prezidențiale. În context, aveam în vedere câteva culoare europene grație accesării cărora Centenarul Marii Uniri putea să își contureze dimensiunea internațională: Anul European al Patrimonului, în 2018; Sezonul Cultural România-Franța, desfășurat între decembrie 2018 și iulie 2019; preluarea Președinției Consiliului Uniunii Europene, de către țara noastră, începând cu 1 ianuarie 2019; statutul de țară invitată special al României, în 2019, la Festivalul Europalia. Pe de altă parte, vizam, în plan strict național – ceea ce am și adus în atenția Guvernului României în două ședințe succesive din decembrie 2016 – o dimensiune patrimonială și una investițională, creionate în 34 de proiecte de amploare, care mergeau de la reabilitarea unor monumente și imobile până la editarea unei „Enciclopedii a României” (pe care nu o avem nici în prezent, deși suntem în secolul XXI!), de la extinderea programului de învățământ dual și până la accelerarea construcției de școli, spitale și autostrăzi pentru România următorului secol. La acestea se adăugau, firește, manifestări socio-culturale în plan internațional, național, regional și local, dar instituite prin asigurarea unor criterii transparente, ca urmare a unor dezbateri publice, prin activarea unei formule de jurizare extra-guvernamentală și prin adoparea unui proiect de Lege a Centenarului, în favoarea căreia am prezentat, în noiembrie 2016, punctul de vedere al Guvernului în fața comisiilor de specialitate ale Senatului și Camerei Deputaților. Între altele, această lege viza ca orașelor București, Iași și Alba-Iulia să li se confere statutul de „Orașe ale Memoriei”, astfel încât în ultimele două să funcționeze câte un comisariat guvernamental al Departamentului Centenar, pentru implementarea proiectelor dedicate aniversării a 100 de ani de la momentele importante ale anului 1918. Sigur, era 2016, nu eram în „Anul Centenarului”, iar pâinea populistă numai bună de molfăit cu ocazia diferitelor „praznice sub steaguri”, făcute pentru a se peria pe ei, de către politicienii de toate soiurile, nu se copsese încă.

 La Centenar: bilanț cultural și civilizațional

 Dureros nu este atât faptul că am ratat „aniversarea”. În stilul „tradițional”, ne-am umflat cumva piepturile pe ultima sută de metri, cât să marcăm o zi națională puțin mai gonflată față de celelalte. Din punctul de vedere al politicienilor, „s-a bifat”. Ce am ratat cu adevărat este însă cu mult mai grav. Pe palier cultural, nici măcar nu am reușit să creăm cadrul pentru ceea ce Mircea Martin numea „reconstrucție identitară”[v]. Mai mult decât atât, în planul larg al opiniei publice, poate mai puțin interesate de avatarurile ideologice ale problemei identității, am ratat recuperarea sentimentului solidarității societale pe care, printr-o firească emoție colectivă de atunci, ni l-a lăsat moștenire momentul 1918, în ciuda tuturor divergențelor existente și în epocă. Iarăși, ca și altădată, naționalismul găunos a luat fața anamnezei moderate specifice patriotismului. Tot ceea ce ar fi putut fi valorizat acum și, eventual, în anii imediat următori, dacă ar fi fost să reflectăm lucid, s-a pierdut într-o „zeamă” populistă care îi încântă, deopotrivă, pe dacopați și pe tribunii iliberalismului. Excepționalismului mioritic i se adaugă, din nou, izolaționismul anti-european, și nu doar discursiv, ci și acțional. Și poate că această realitate ar fi putut fi evitată dacă am fi înțeles, cu prilejul Centenarului, de ce a fost posibil ca, de-a lungul secolului scurs, societatea românească să trăiască 52 de ani în variate forme de dictatură (1938-1989) și 48 de ani în formule de democrație deficitară (1918-1938 și 1990-2018). Drept urmare, refuzând să se privească în oglindă și fiind preocupată, mai curând, să instituie identitatea prin „directorat” (doar avem un Minister al Culturii și – bombastic populist – al Identității Naționale!), societatea românească pășește nevindecată, mentalitar, într-un nou secol: nevindecată de exaltații și „vitaliștii” până la crimă ani interbelici, nevindecată de „habitusurile” proprii personalității autoritare consolidate în anii comunismului, nevindecată de trauma generată de imposibila atingere a standardelor democratice. Pare, cumva, sisific, și dacă e așa, salvarea nu e alta decât cea sugerată de Camus: „în cercul nostru strâmt” putem să ne imaginăm că suntem o societate, totuși, fericită, vânturându-ne în continuare iile, admirându-ne extaziați călușarii și tropăind voios-folcloric către viitor. Civilizațional, starea de fapt se observă și atunci când ținem ochii „larg închiși”, iar această stare a depins și depinde exclusiv de noi, nu de „bubuli” și de alte specii extraterestre: avem un din ce în ce mai accelerat ritm al emigrărilor, 2.400 de școli cu toaletele în afara clădirilor, nicio autostradă care să lege, la nivel de infrastructură, provinciile unite în urmă cu 100 de ani, spitale riscante și insuficiente, singura capitală din Uniunea Europeană care nu e legată rutier de celelalte.

 Ce ne e îngăduit să sperăm?

 Pentru a invoca o zicere aparținându-i lui Norman Manea, trăim, din nou, „vremuri huliganice”[vi]. Efectul de imitație specific populismului ce funcționează nu doar în imediata vecinătate a României, ci și din Americi până în Asia produce efecte și la noi. Poreclit „iliberalism”, populismul desparte, necum să unească. Și, în fond, cât de uniți suntem noi, românii, când peste liniile de falie culturală și civilizațională dintre provinciile istorice, rămase conservate în stadiu recesiv, s-a așezat „frontiera internă” dintre „noi” și ei” pe care au impus-o politicienii de astăzi? Cred, ca atare, că putem spera ca aceste „vremuri huliganice” să nu se adâncească, că vom avea tăria de a ne recupera spiritul critic și puterea de a reveni, ca societate, la „virtutea moderației”[vii], după ce, în prealabil, ne vom fi împăcat, eventual, cu propria noastră istorie, asumând-o în mod onest. Și îmi îngădui să sper că toate acestea se vor întâmpla cu mult mai devreme de viitorul Centenar, încât și generația mea să poată trăi într-o societate definită de normalitate.

 

 Note:


[i] Radu Paraschivescu, „Parastas în Anul Centenarului: Vestea bună e că va fi greu să depășești în impostură Guvernul Dăncilă. Cum ar fi însă cu Șerban Nicolae premier?”, interviu realizat de Magda Grădinaru, http://m.ziare.com/liviu-dragnea/parastas-in-anul-centenarului-vestea-buna-e-ca-va-fi-greu-sa-depasesti-in-impostura-guvernul-dancila-cum-ar-fi-insa-cu-serban-nicolae-premier-interviu-cu-radu-paraschivescu-1537004,  6.11.2018 (accesat la 11.11.2018).

[ii] Lucian Boia, De la Dacia antică la Marea Unire. De la Marea Unire la România de azi, Editura Humanitas, București, 2018, p. 88.

[iii] Paul Lendvai, „Cea mai pregnantă caracteristică a personalității lui Órban este cinismul”, interviu realizat de Daniel Șandru, în Polis, revistă de științe politice, Volum V, Nr. 4 (18), serie nouă, septembrie-noiembrie 2017, http://revistapolis.ro/interviu-paul-lendvai-cea-mai-pregnanta-caracteristica-personalitatii-lui-orban-este-cinismul/ (accesat la 11.11.2018).

[iv] Ioan Stanomir, La Centenar. Recitind secolul României Mari, Editura Humanitas, București, 2018, p. 6.

[v] Mircea Martin, Mircea Martin, „Pentru o reconstrucție identitară”, în Observator Cultural, nr. 856/18.01.2017, https://www.observatorcultural.ro/articol/pentru-o-reconstructie-identitara/ (accesat la 11.11.2018).

 [vi] Norman Manea, Întoarcerea huliganului, Editura Polirom, Iași, 2011, p. 68.

[vii] Aurelian Crăiuțu, Elogiul moderației, Editura Polirom, Iași, 2006.

 

(Acest articol a apărut în Sinteza, revistă de cultură și gândire strategică, numărul din noiembrie-decembrie 2018)



Publicistica ,

  1. No comments yet.
  1. No trackbacks yet.