Cum mi-am petrecut europarlamentarele
De cu dimineaţă, în satul principal al comunei sucevene în care obişnuiesc a mă „ascunde” de fiecare dată când am ocazia, forfota domoală a unei zile de duminică era vizibilă. Fiind, la modul general, un sat în care timpul are răbdare cu oamenii, aceştia păşeau agale, puţin după ora opt, „împachetaţi” în hainele cele bune, spre centru. Cum vă puteţi imagina, un centru de comună concentrează cam tot ce înseamnă viaţă publico-civică în mediul rural; acolo e şi grădiniţa, şi şcoala, acolo se află şi „magazinul ăl mare” ori, evident, Primăria. Foarte important, tot acolo se află şi casa bunului Dumnezeu, iar în satul de care vă spun să tot fie vreo trei: „cea dintotdeauna”, pe care-o ştiu toţi bătrânii, „aia nouă”, falnică şi cu atenţie gospodărită, ambele cu orientare „majoritară”, dar şi una „pe vechi”, parcă mai frumoasă ca înfăţişare. Aceste lăcaşuri erau vizate de săteni, pe care primarul, aflat în cerdacul instituţiei ce-i dă fala şi îmbrăcat cum se cuvine într-o zi de vot, adică în culorile partidului al cărui membru este, îi saluta cu vădit interes, neuitând să le-amintească faptul că, după slujbă, trebuie să treacă şi pe la şcoală, să voteze, căci, vorba aia, „Europa e cu ochii pe noi”. Cu sentimentul că toate lucrurile trebuie făcute la timpul lor, oamenii abia de-l băgau în seamă, mai ales că, acu’ un an, când îl votaseră din nou, primiseră pentru a treia oară promisiunea că li se va trage gaz şi că drumul ce face legătura cu oraşul, aflat la doar o aruncătură de băţ, va fi şi el asfaltat. Mergeau, deci, mai departe, spre una dintre cele trei biserici. În „piaţeta” din centru („crucea drumurilor”, cum i se zice) se afla, la datorie, un alt agent electoral, cunoscut de toată lumea: Gicu de-a’ lu’ Gafiţeanu, înconjurat de doi-trei bătrâni sfătoşi. Îşi iţea pieptul cu cravată dintre aceştia, tot trăgându-şi de mâneci sacoului prea strâmt – la fel de strâmt ca rolul pe care-l îndeplineşte cu ocazia fiecărui cicul electoral, aveam să aflu – şi te-aborda cu o replică pregătită de-acasă: „A’ lu’ cutare, mergem cu-ai noştri, da? Că ştii şi mata cum e cu subvenţiile din Europa…”. Că ştiau, că nu, oamenii spuneau oricum că „da, mergem cu ai noştri”, o chestiune cel puţin nedefinită. În secţia de votare din şcoală, şapte oameni erau aliniaţi la o masă, privind în gol spre uşa de la intrare. În afară de ei, copleşiţi pe deplin de rolul ce-l aveau de îndeplinit vreme de-o zi, ţipenie. Nimeni înăuntru, nimeni după vreo draperie albastră de cabină de vot. Mi s-a părut şi mie, după ce am semnat, în dreptul numelui, pe lista suplimentară, m-am dus în cabină, am pus ştampila, am lăsat buletinul în urnă şi mi-am recuperat actul de identitate, că votul a fost un moft. Chiar un moft, fie el şi european. Dar, nu-i aşa, cum ne place să spunem la astfel de ocazii (cei mai mulţi dintre noi perfect conştienţi de inutilitatea gestului) fiecare vot contează.
Comentariu publicat în ediţia de luni, 8 iunie 2009, a cotidianului „Flacăra Iaşului”