Comunitate şi cultură socială
Poate că în zilele acestea, când termeni precum “unitate” sau “solidaritate” par total lipsiţi de semnificaţie, devenind simple elemente ale discursului politicianist, ar trebui să ne întrebăm de ce noi, românii, nu putem constitui cu adevărat o comunitate. Cred că anumite reflecţii venite din zona teoriei politice normative ne-ar putea ajuta.
Am putea afla, astfel, că o comunitate democratică din epoca noastră nu îşi poate regăsi, în practică, legitimitatea în ideea binelui comun, atâta vreme cât aceasta rămâne doar o abstracţiune. Mai curând, o astfel de legitimitate poate fi asigurată de luarea în considerare a particularităţilor relaţiilor diferenţiate ale membrilor săi. Din acest punct de vedere, pot fi invocate două modele de structurare a comunităţii: a) modelul deliberativ, ce implică includerea cât mai multor membri ai comunităţii în dezbaterile ce preced luarea deciziilor cu privire la problemele aflate pe agenda publică şi b) modelul asociativ, care presupune asigurarea unei balanţe, a unui echilibru în procesul de luare a deciziilor cu privire la problemele aflate pe agenda publică, echilibru ce este posibil prin conclucrarea dintre instituţiile publice şi societatea civilă.
Cele două modele nu sunt contrapuse ori ierarhizate. Întrucât, în practică, aplicarea lor se regăseşte în grade diferite de la o comunitate la alta, opţiunea pe care o am în vedere este aceea pentru un model sintetic, asociativ-deliberativ. Aplicabilitatea unui asemenea model este dependentă, desigur, de pre-existenţa a mai mulţi factori, dintre care însă cel mai important îmi pare a fi tipul de cultură socială ce poate sta la baza sa. Înţeleg cultura socială ca reprezentând setul de valori, coordonate atitudinale şi comportamentale care se regăsesc în mentalul colectiv al oricărei comunităţi.
Socio-antropologic, sub forma unui mix, cultura socială incumbă trei ideal-tipuri, dintre care unul este pregnant prin raportare la celelalte două: este vorba despre cultura tradiţionalistă sau parohială, de aceea paternalistă sau de dependenţă şi despre cultura democratică sau participativă. În contextul unei discuţii despre relaţia dintre comunitate şi cultura socială, aceasta din urmă primeşte o importanţă deosebită, întrucât dă notă despre acceptarea, respectiv respingerea, în plan social, a diverselor programe de incluziune democratică, de la cele politice până la acelea economice şi sociale.
Dacă ne referim la cazul României, putem observa că aici este pregnantă o cultură socială de tip paternalist, incompatibilă cu structurarea unei comunităţi asociativ-deliberative. Într-o asemenea comunitate, diferenţierile structurale sunt armonizate graţie poziţiilor – uneori inegale – pe care indivizii le ocupă în angrenajul relaţiilor sociale, iar cultura socială este una de tip democratic, participativ.
Suntem, desigur, departe de un asemenea model, motiv pentru care avem în continuare politicieni iresponsabili şi cetăţeni deresponsabilizaţi, marcaţi de pasivitate. Tipul acesta de comunitate, orientat de o cultură socială de dependenţă, constituie cauza primară pentru posibilitatea ca, şi în secolul 21, noi să continuăm a pălăvrăgi degeaba la vreme de criză, fără să avem, de fapt, soluţii.