Daniel Sandru

Marţi, 16 noiembrie, la Universitatea “Petre Andrei” din Iaşi au loc simultan două work-shop-uri adresate elevilor interesaţi de tehnicile jurnalismului contemporan.

Cele două work-shop-uri se vor desfăşura simultan, începând cu ora 16.00, la sediul Universităţii ”Petre Andrei” din Iaşi:

1. work-shop-ul “Comunicarea vizuală în mass-media” o are drept coordonator pe  Lector univ. drd. Ivona Burduja, Secretar General de Redacţie la “Ziarul de Iaşi” şi invitaţi pe Lucian Amarii (Jup), Art-Director la “Ziarul de Iaşi” şi pe Marius Ursache, de la Grapefruit Design.
2. al doilea work-shop, “Literatură şi specii jurnalistice” va fi coordonat de Conf. univ. dr. Daniel Şandru, politolog. Invitaţii săi sunt: Conf. univ. dr. Antonio Patraş, critic literar, de la Universitatea “Al. I. Cuza” Iaşi şi Dr. Cătălin Mihuleac, scriitor şi jurnalist.

Întâlnirea va fi precedată de o lansare de carte, “Sub semnul paradoxului cotidian“, semnată de Daniel Şandru, carte care reuneşte diverse articole de atitudine şi eseuri pe teme de actualitate.

Manifestările se înscriu într-o suită de activităţi ce au la bază parteneriatul dintre Colegiul Naţional Iaşi, Colegiul Naţional de Artă ”Octav Băncilă” şi Universitatea ”Petre Andrei” din Iaşi.

Sursa: newsiasi.ro 

Comentarii, Publicistica

Parcă niciodată, de douăzeci de ani încoace – de când a început exercițiul nedefinit și nedefinitivat al democratizării societății noastre – nu am avut atât de acut sentimentul că existența calității (indiferent ce am identifica prin aceasta: o carte bună, un vin bun, un film de excepție ori o discuție de substanță) este strivită de „domnia cantității”. Poate că abia acum devin vizibile, și la noi, „semnele vremurilor” – normalitatea e apanajul gustului publicului, chiar dacă acesta din urmă e, realmente, inert, fiind de fapt dictat de faptul că agenda pe care el trebuie să o deguste i se impune.

 Din ce în ce mai mult, din ce în ce mai des, într-un elan consumerist la care publicul acceptă să participe chiar fără voia sa și care, totuși, pare să-i fi devenit cea de a doua natură, „normalitatea” se scurge din televizoare și din tabloide, din difuzoare și de pe net. Domnia media – fie că vorbim de cele vechi ori de cele noi – are succesul garantat pentru simplul motiv că oferă idei nemestecate cu titlul de „model cultural”. Dacă ai curiozitatea să urmărești o emisiune de tip reality-show, să lecturezi un articol despre „vedetele” înființate peste noapte, să asculți o emisiune radiofonică matinală ori să intri în lumea virtuală a „libertății depline”, poți ajunge lesne la concluzia că „asta-i realitatea”.

 O realitate care nu există, însă, decât în numele a ceea ce domnia media vrea să proiecteze: soacre și nurori care reiterează mitic grija maternă, politicieni lipsiți de orice Dumnezeu, fetișcane „trendy” și masculi cum altfel decât „cool”, moderatori care au cunoașterea absolută și, prin urmare, lipsită de rest cu privire la tot ceea ce există pe-astă lume. Domnia media impune cantitativul, astfel că ceea ce rezultă e o realitate în care pare că „toată lumea” e așa, că nu există diferență, că diversitatea e dată fie numai de trecerea de la un episod la altul, fie numai de situarea într-o tabără „bună” ori într-una „rea”, fie numai de opțiunea pentru o anumită firmă de produs haine, în fine, fie numai de frecvența pe care poți recepționa undele sonore.

 Pe de altă parte, puținătatea calității este, în această lume a cantitativului, îmi spun, cu atât mai normală. E semnul că există încă oameni pentru care lumea se constituie pe baza a cu totul alte dimensiuni și care, fără a fi marginali, vor rezista în continuare valului. Nefiind sub vremi, ci în afara lor.

Comentarii, Publicistica

Text dedicat educatorilor aflați în greva foamei

 Trei educatori din România mileniului al treilea, cetățeni ai Uniunii Europene, au intrat în greva foamei pentru a protesta față de dezastrul financiar  care există în sistemul de învățământ din acestă margine a imperiului. De mai bine de două luni, învățătoarea Cristina Anghel a luat această decizie radicală, fiind urmată, acum câteva zile, de profesorul Liliana Ionițe și, ulterior, de profesorul Dorina Lupșe. Nu aș fi pus acest comentariu în relație cu filosofia și cu procesul de fierbere a verzei dacă nu aș fi cunoscut-o pe doamna profesor Ionițe, cea care predă la Colegiul ”Mihai Băcescu” din Fălticeni și care, acum 16 ani, m-a pregătit pentru examenul de admitere la Facultatea de Filosofie a Universității ”Cuza”.

 Am parcurs atunci, sub bagheta doamnei profesor, lecții despre dreptate, despre adevăr, despre bine și despre fericire. Și o foarte importantă lecție despre libertate și despre nesupunerea civică. De aceea pot înțelege acum de ce doamna profesor, dar și învățătoarea cu care s-a solidarizat, ca și cealaltă doamnă profesor care le-a urmat pe acest drum al protestului radical manifestă un spirit civic pe care nu știu, sincer, câți tinichigii ori ospătari îl au. Acești educatori din școala românească, aceea despre care actualul președinte îi mărturisea, culmea, filosofului Gabriel Liiceanu că e una ce ”produce tâmpiți” ne arată tuturor că respectarea principiilor ține, cumva, și de asumarea unei filosofii de viață care servește unor lucruri mult mai importante decât este cel al fierberii unei verze. În fond, aici se află, cred, răspunsul la întrebarea idioată ”la ce bună filosofia, dacă nu te ajută nici măcar să fierbi o varză?”. În manifestarea spiritului civic, chiar dacă într-o formă extremă a protestului, atunci când situația o impune.

 Poate că, lucrător în mediul privat fiind de când mă știu, ar trebui să perorez, așa cum o fac politrucii populiști ori servanții lor din spațiul public, ca și adepții epistemei de ”dreapta” ce iau leafă de la stat, despre virtuțile ”absolute” ale pieței libere, despre meritocrație, despre competiție și alte marote fără suport real, așa cum este și cea care trimite la statul minimal. Dar, întrucât am cunoștință cel puțin despre profesionalismul și caracterul uman al doamnei profesor Ionițe,putând totodată să văd cine sunt cei care ne vorbesc, din funcții politice, despre ”dreptate” și ”adevăr”, nu voi face așa ceva. Spun doar că mă înclin în fața celor trei cadre didactice și că sper ca acțiunea lor de protest să nu aibă consecințe ireversibile asupra sănătății lor.

Comentarii

Constatarea pe care doresc s-o expun pe parcursul acestui comentariu se originează într-o discuţie pe care am avut-o, într-un context relaxat, cu un amic, tânăr universitar la stat. Bine şcolit şi redutabil la nivelul argumentării discursive, acesta mi-a spus, la un moment dat, că îşi pune deseori problema coerenţei dintre identitatea sa ideologică – aceea de om de dreapta – şi statutul său de angajat într-o instituţie a statului. Cu atât mai importantă i se părea, amicului meu, o astfel de chestionare, cu cât vocaţia oricărui universitar autentic este aceea de a educa, de a modela.

Fără a pune, vreo clipă, la îndoială buna credinţă a amicului meu, aş constata că, de douăzeci de ani încoace spaţiul public – în care includ, evident, spaţiul academic – a fost modelat de un tip de discurs epistemic care, identificâd mecanic (dar perfect inteligibil, după depăşirea dictaturii) ”stânga” cu regimul totalitar comunist, a replicat, inclusiv prin intermediul sistemului educaţional (cel mai elaborat instrument propagandistic, în orice societate), numai o latură a epistemei occidentale la care am avut acces după 1990, şi anume aceea de ”dreapta”.

Ca să mă refer mai cu seamă la ceea ce ştiu bine, fostele facultăţi / specializări din universităţile româneşti care, înainte, erau incluse în zona ”învăţământului ideologic” au virat, brusc, spre un învăţământ socio-istorico-politic ce a instituit acest tip de discurs epistemic. Profesorii de socialism ştiinţific au devenit corifei ai liberalismului, istoricii care modelaseră în trecut naţional-comunismul s-au transformat în gânditori ”conservatori”, sociologii preocupaţi, altădată, de soarta filatoarelor din întreprinderile societăţii multilateral dezvoltate s-au reprofilat în analişti ai pieţei libere şi dependinţelor sociale ale acesteia. Acestora li s-au adăugat edituri – care fie readuceau în atenţie, de multe ori necritic, voci ale interbelicului antidemocratic (pe filieră fascistă), fie promovau traduceri ale acelei laturi din epistema occidentală care se situa la ”dreapta” – şi tot felul de fundaţii, devenite elemente ale promovării valorilor societăţii civile în formare. O societate civilă care, să ne-nţelegem, era musai să fie tot de ”dreapta”. Revin, poate că există o urmă a firescului în toate acestea, după aproape 50 de ani de dictatură a unui regim despre care cred, la rându-mi, că a fost unul ilegitim şi criminal.

Între timp însă, fără a diminua cu nimic valoarea şi importanţa gândirii de dreapta, în spaţiul intelectual occidental se purta o autentică dezbatere care implica, aşa cum e normal, şi gândirea de stânga, cu ecouri inclusiv la nivel guvernamental, dacă ar fi să mă refer numai la scrierile unor Anthony Giddens ori G.A. Cohen (căci, trebuie menţionat, gândirea de stânga nu s-a limitat niciodată la Marx şi nici măcar la post-marxism, la fel cum gândirea de dreapta nu s-a limitat la Milton Friedman, Robert Nozick ori Russell Kirk). În spaţiul românesc, însă, nici vorbă de aşa ceva – Giddens a fost tradus abia în 2000 sau 2001, de exemplu, iar Cohen e total necunoscut. Dimpotrivă, spaţiul public era monopolizat, iar tot ce ar fi putut veni dinspre stânga fie era trecut sub tăcere, fie automat demonizat (şi fac aici precizarea că nu discut despre spaţiul partidist-politic, unde nu există, deocamdată, nici ”dreapta” şi nici ”stânga”, ci despre cel intelectual şi academic).

Interesant este însă faptul – spre a reveni la ideea expusă de amicul meu – că, în mediul universitar, toate ideile dreptei erau nu doar predate, ci şi asumate afectiv de la catedră – aşa cum am avut ocazia să constat, mai întâi ca student, iar apoi ca profesor de teorie politică, de oameni care nu întreprinseseră nimic, niciodată, în mediul privat. Desigur, această situaţie nu punea la îndoială, şi nu pune nici astăzi, nici măcar o clipă, calitatea lor profesională, acolo unde aceasta există.

Mi se pare însă interesant, dar şi dificil din punct de vedere identitar, să te afli în postura celui care educă studenţii în perspectiva valorilor politice ori economice ale dreptei – multe dintre ele perfect respectabile, aşa cum există, cred, valori respectabile şi în zona stângii – şi să fii angajat al acelui stat contra căruia astfel de valori adeseori se situează.

Comentarii, Publicistica

Plec, în acest prim comentariu pentru „Iaşul Universitar”, de la două chestiuni pe care le-am înâlnit recent, ambele având legătură cu ideea de Universitate. Una ţine de ceea ce am avut ocazia să constat, în luna august a acestui an, la Universitatea din Konstanz, unde am urmat un stagiu postdoctoral de documentare. Cea de a doua a fost expusă în cadrul unei discuţii televizate de către un universitar ieşean.

În primul caz, am putut observa cum o instituţie născută la finele anilor ’60, ajunsă între timp între primele universităţi germane de prestigiu, graţie excelenţei academice, pune preţ, înainte de toate, pe resursa umană. Impresionanta bibliotecă, pentru a da numai un exemplu, este astfel concepută încât să vină direct în sprijinul celor interesaţi de studiu, fie aceştia studenţi ori profesori. În general, tot ceea ce se întâmplă acolo – lucru pe care l-am întâlnit, de altfel, şi acum mai bine de 10 ani la o altă universitate europeană, cea din Utrecht – este în directă conexiune cu ideea că oamenii sunt cei care fac Universitatea. Aspecte precum tradiţia, morga academică, „distanţa” impusă de catedră, discursul profesoral rostit din vârful buzelor, dar care, de multe ori, nu acoperă platitudinea celor expuse, toate acestea şi multe altele care se găsesc cu asupra de măsură în cele mai multe dintre instituţiile de învăţământ superior din România nu reprezintă, în spaţiul european, condiţii necesare şi cu atât mai puţin suficiente pentru existenţa instituţională a ideii de Universitate.

Ajung astfel la cea de a doua chestiune, din discuţia televizată desfăşurată la Iaşi, în care un universitar de-al locului a susţinut, plasându-se, după părerea mea, într-o eronată dihotomie profesor-student, că o universitate este reprezentată exclusiv de profesori. Adăugând că studenţii „vin şi pleacă”, lucru care e-adevărat, din punct de vedere fizic, de cele mai multe ori. Aş menţiona doar că, acolo unde studenţii devin cu adevărat parte a comunităţii academice, dincolo de formalismele care eludează fondul, ei vor rămâne mereu, spiritual, membri ai acesteia. Mai mult, aş adăuga şi faptul că ideea de Universitate nu se poate fundamenta astăzi – dacă acest lucru a fost posibil vreodată – pe o indisolubilă contradicţie între cadrele didactice şi studenţi.

Dimpotrivă, cred că profesorii sunt nimic în absenţa studenţilor, după cum şi viceversa e valabilă. Din această chimie care include nu doar predarea sacadată a cursurilor, ci şi stimularea cercetării, tutoriatul, relaţionarea intelectuală situată dincolo de catedră rezultă premisele de bază ale ideii de Universitate. O înţelegere a acestei idei care exclude una dintre părţi ne relevă, cred eu, imaginea unei jumătăţi care nu va fi niciodată un întreg.

Comentarii, Publicistica