Daniel Sandru

Se cuvine să precizez, dintru început, că formula titlului, deși nu respectă celebra declarație făcută de Kennedy la Berlin, în 1963, este cea corectă, după cum m-au asigurat cunoscătorii limbii germane și ai dialectului berlinez. Și acum, povestea: sunt berlinez de aproape două săptămâni, parte efemeră a unui loc care atrage și respinge, care e copleșitor și totuși lejer, care trebuie solicitat la maximum și care te obligă să-ți transformi fiecare zi într-o oportunitate de cunoaștere. Un loc al memoriei, un simbol al renașterii, un loc ce a bruscat istoria și a fost apoi strivit de aceasta, pentru a-și reveni și a continua să poarte tristețile și bucuriile oamenilor într-un fel care-i este propriu.

Orașul

Alexanderplatz. Îmi doream să ajung aici pentru că, în 1986, în orașul meu, ghemuit între dealuri de lut galben, a fost făcută o copie a ceasului din piață. Axa Berlin-Fălticeni, mă gândesc. Numai că originalul e mai mare și întreținut nemțește. Ca și în Fălticeniul din vremea adolescenței mele, e loc de întâlnire. Mai încolo, gara trenului intern și turnul televiziunii. Costă 8 euro să vezi panorama orașului, din turn, și 3 euro un pahar de Spätburgunder, vin roșu sec. Merită.

Potsdamerplatz. E, îmi spun, centrul civic al orașului. Sony Center, înălțat din metal, beton și sticlă, adăpostește tot felul de minunății, printre care și Muzeul Filmului. În față, resturi din Zid. Un tânăr neamț, îmbrăcat în soldat sovietic, îți ștampilează mecanic, pentru 2,50 euro, Ausweiss-ul care, altădată, pemitea berlinezilor din Vest să-și viziteze rudele din Est.

Topografia Terorii. Lângă clădirea fostului Minister Luftwaffe, cel condus de Goering, e un imens spațiu gol, acoperit de un gazon parcelat de alei. Una duce spre o clădire modernă: centrul de documentare cu privire la dictatura lui Hitler. În dreapta sa poți vedea suprapunerea răului în solul berlinez: jos, ruine ale celulelor de tortură aparținând poliției politice naziste, iar deasupra lor Zidul construit de sovietici. Aici e fostul sediu al Geheime Staat Polizei – Gestapo, ras de pe fața pâmântului.

În altă zonă a orașului, pe drumul dintre Brandenburg și Potsdamerplatz, colț cu Hannah Arendt Strasse, e Memorialul Holocaustului, cu numele oficial de Memorial al Evreilor Uciși în Europa. Blocuri de granit, imitând imense pietre funerare, de mărimi diferite (nici una nu e echivalentă cu alta, semn al respectării individualității unice și irepetabile a fiecărei persoane), alcătuiesc un soi de labirint. Labirintul memoriei și al durerii.

În spatele gării de pe Friedrichstrasse, un monument ține să rememoreze deportarea copiilor evrei. E, pur și simplu, zguduitor. A fost copleșitor să revăd, ieri seară, pe RTL, chiar în Berlin, „Lista lui Schindler”.

Karl-Marx-Allee. Aflu că în fostul Berlin de Est sunt oameni care, judecând comparativ, spun că Stalin i-a salvat de Hitler. Vor fi fiind, poate, și prin fostul Berlin de Vest, astfel de evaluări, dacă mă gândesc că, până în iulie 1945, sovieticii au fost singurii învingători din oraș. Abia apoi au ajuns americanii, britanicii și francezii. Locul prin care rușii au intrat în Berlin poartă azi numele lui Marx. E un bulevard imens, construit în stilul sovietic al finalului anilor 50 și începutului anilor 60. De altfel, clădirile au fost ridicate în două etape. Nu știu de ce, seamănă cu fostul bulevard Victoria Socialismului din București, cel care duce la Casa Poporului. Din piața centrală, statuia lui Karl Marx privește peste timp.

Check Point Charlie. Friedrichstrasse e centrul universului meu berlinez. Undeva, spre Vest, curgerea sa este întreruptă – azi doar simbolic – de Check Point Charlie, cel mai important punct de trecere a frontierei dintre cele două Berlinuri. Dinspre Vest, un panou imens redă imaginea unui soldat sovietic. Dinspre Est, pe aceea a unuia american. Cea mai tulburătoare imagine pe care am văzut-o până acum e cea în care un fotograf a surprins un soldat al fostei Germanii de Est sărind peste sârma ghimpată, în fugă, spre a scăpa în Vest. Azi, copii umane ale fostelor gărzi americane și sovietice se fotografiază cu turiștii, pentru 2 euro.

Comentarii, Publicistica

Se cuvine să precizez, dintru început, că formula titlului, deși nu respectă celebra declarație făcută de Kennedy la Berlin, în 1963, este cea corectă, după cum m-au asigurat cunoscătorii limbii germane și ai dialectului berlinez. Și acum, povestea: sunt berlinez de aproape două săptămâni, parte efemeră a unui loc care atrage și respinge, care e copleșitor și totuși lejer, care trebuie solicitat la maximum și care te obligă să-ți transformi fiecare zi într-o oportunitate de cunoaștere. Un loc al memoriei, un simbol al renașterii, un loc ce a bruscat istoria și a fost apoi strivit de aceasta, pentru a-și reveni și a continua să poarte tristețile și bucuriile oamenilor într-un fel care-i este propriu.

Orașul

Am aterizat seara. Prima senzație pe care am avut-o, odată ieșit din aeroport, a fost aceea a unui frig care atacă direct la os, purtat de vântul despre care am aflat apoi că nu-ți dă cale de scăpare. L-am resimțit, de-atunci, într-adevăr, în fiecare zi, umblând prin locurile care azi, ca și altădată, oferă imaginea a ceea ce face din Berlin un oraș inconfundabil. Are dreptate scriitoarea Nora Iuga, mi-am dat seama, să abordeze Berlinul ca pe-un monolog. Pot înțelege, acum, de ce scrie, în cartea sa despre oraș – apărută anul trecut la Cartea Românească – următoarele: „Nu vreau să fiu turist. Vreau să fiu un om oarecare din Berlin. Urăsc planurile. În locul orașului viu mi se pune sub ochi un cimitir cu sectoare, cu parcele, cu poziții, cu monumente inventariate. Nu vreau să-mi aleg drumul, vreau să mă aleagă el pe mine. Un lac tremurând prin liziera de copaci de la capătul unei străzi, o fântână arteziană, o curte cu dughene mici, cu haine vechi aruncate de-a valma, cărți de tarot, o tamburină – Zillehof – un Taica Lazăr berlinez sau chioșcul cu țigări și cărți poștale de la stația Uhlandstrasse, unde bătrânelul grăsuliu are chef de vorbă, îți zâmbește, râde cu tine și nu te lasă să înțelegi că nu aparții acestui loc” (p. 31).

Fiecare oraș e, în definitiv, o aventură. În Berlin, e uluitor să descoperi farmecul amestecat al începutului de secol 20, când capitala Germaniei era atracția Europei, aerul interbelicului de până la marea criză și ascensiunea lui Hitler, cele două lumi berlineze de după al doilea război – cea sovietică și cea capitalistă – artefactele societății postindustriale și memoria trecutului. Sunt toate aici, prezente, fantomatic de apăsătoare și regăsindu-se în timpul nostru.

Stau în fostul Berlin de Est, pe Ziegelstrasse, foarte aproape de Unter den Linden („pe sub tei”), bulevardul ce duce spre Brandenburg. Mare parte din atracția cultural-istorică a orașului se regăsește aici. În fiecare dimineață, fereastra îmi deschide privirea spre râul Spree. La 100 de metri, e despărțit în două de Museuminsel, insula pe care sunt concentrate toate marile muzee. Cel mai aproape e Boden Museum. Urmează Pergamon Museum și, mai încolo, Altes Museum. Dacă mă uit spre dreapta, văd drumul ce duce spre Universitate.

În fiecare duminică, pe malul drept al râului e talcioc – amestec straniu de limbi și obiecte. O gheretă unde se vinde wurst de felurite tipuri și bere așijderea. Arabi ce au pe tarabe tot felul de efecte militare din perioada războiului rece: bonete sovietice și americane, măști de gaze, căciuli rusești, din alea cu urechi, busole, insigne, chipiuri de ofițeri, centuri și ceasuri, toate „lucrate” în serie. Artiști chiciuroși ce-mi amintesc de cei de pe Ștefan cel Mare. Tarabele anticarilor de pe Lăpușneanu, replicate aici. Și totuși, nu sunt acasă.

Comentarii, Publicistica

Există un loc, în orașul meu de suflet, Fălticeni, despre care nu știam până acum câteva zile. Un loc despre care nu ai putea bănui, la o primă vedere, că ar putea concentra, în câțiva metri pătrați, muzica bună, cărțile calde, spiritul amiciției intelectuale și amintirile hălăduirilor adolescenței.

Nu e nici pe bătrâna uliță a Rădășenilor – azi strada Ion Creangă –, unde s-au încolonat, de-a lungul timpului, casele memoriale, de la cea a Cazabanilor până la aceea a marelui Birlic și tocmai sus, în deal, aceea a controversatului Sadoveanu (singura construită de el, iar nu cumpărată), nu e nici în preajma Galeriei Oamenilor Seamă, a Muzeului Apelor ori a Muzeului Irimescu, nici în vestita Nadă a Florilor și nici în zona Dumbravei Minunate. Și, totuși, într-un fel, le conține pe toate acestea, păstrând memoria unui oraș altădată viu cultural, omorât industrial în comunism și cumva abandonat între dealurile sale din lut galben de douăzeci de ani încoace.

Am pășit în acest loc zilele trecute, cu promisiunea unei reîntâlniri cu câțiva dintre oamenii importanți ai adolescenței mele și, într-un fel, cu promisiunea unei recuperări a timpului pierdut. Atelierul pictorului Ninel Șoldănescu, din Fălticeni – căci acesta e locul de care vă vorbesc – e un spațiu al spiritului aflat în vervă, curios și împătimit de acel bun-simț care nu a intrat încă în epoca relativismului postmodern.

Lipit de coasta uneia din vechile școli fălticenene, cea de lângă Piață, e locul în care, pentru câteva ore de companie prietenească, m-am regăsit „acasă”. În mijlocul vrafurilor de cărți, al discurilor de vinilin, casete și CD-uri, de pensule, vopseluri, schițe și lucrări terminate sau nu, pictorul Șoldănescu m-a primit, alături de John, admirabilul camarad din studenție (acum un la fel de admirabil profesor de filosofie la Colegiul de elită al orașului), de „bătrânul” Lupes, spirit non-conformist și neînregimentat (dar cu un acut simț al implicării civice, lui datorându-i-se și comuniunea acelei seri), de Cornel, cel mai fin om al lucrurilor fine (dintre care ceasurile vechi reprezintă doar dragostea dintâi), de Sorel (proaspăt artizan al fumatului din pipă) și de celălalt Cornel, mai tăcut, dar nu mai puțin trăitor, acum și altădată, al banalului și totuși atât de importantului chef de viață.

Ninel Șoldănescu m-a primit, voiam să spun,ca și cum ne-am fi cunoscut de-o viață. În realitate, îi cunoșteam doar pe ceilalți. În ce privește afinitatea electivă, cu ei și, atunci când i-am trecut pragul, cu el, ne cunoșteam, deja, e-adevărat, dintotdeauna. Când tutunul de pipă urca, tainic parcă, spre marginea de sus a șevaletului acoperit cu o brodată pânză albă, însoțit de sunetul vocilor noastre joase, dar și de „Celelalte Cuvinte”, cu tonuri mai înalte, când „streșinica” de anul acesta mângâia cu aroma sa gura cănilor de lut și când Lupes ne antrena pe toți, secondat de amfitrion, într-o discuție ce părea să rezolve, atunci și acolo, cele mai importante probleme pe care și le poate pune generația noastră, am avut sentimentul că timpul stă în loc. Și n-aș mai fi vrut ca el să repornească.

În atelierul pictorului Ninel Șoldănescu, din Fălticeni, mi-am dat seama apoi, timpul există, fără a se face însă simțit, doar pentru prietenie. Și azi, și mâine, și poimâine, câțiva dintre oamenii importanți ai adolescenței mele, mereu prietenii mei, vor putea depăna ceea ce în acest oraș pierdut între dealurile sale galbene, din lut, părea să nu mai fie posibil – autenticitatea cu ștaif, lipsită de morgă, naturală și binedispusă.

Vă doresc tuturor să o regăsiți în anul care vine! La Mulți Ani, 2011!

Comentarii, Publicistica

Aici, în „găleata” dintre dealurile pline de pomi fructiferi ale Rădășenilor este, ca în fiecare Ajun, zăpadă. E bine, e reconfortant să constați că nebunia meteorologică nu bate în zonă, că oamenii își văd liniștiți de iarna lor, așteptând să se nască Pruncul.

La mijloc de Fundoaia – tot așa-i va rămâne numele, chiar dacă, de curând, strada a fost botezată General Lovinescu – e crâșma lui Romică. Acolo se tot rotesc în zilele din urmă, în valuri, a’ lu’ Țap, a’ lu’ Tunsu și a’ lu’ Tăcutu. Umblă, peste zi, la tăiat de porci, că-i sezon. N-au auzit de „asomare” dar au, în schimb, o oareșce siguranță că nu vom pupa Șengăn. Vasile a’ lu’ Andrieș stătea cu gura pe ei, până acum, el fiind, între lectura a două cărticele de rugăciuni – unul din băieți, plecat la muncă-n Grecia, i-a făcut peste ani o bibliotecă specializată – un militant popular. De aia, lumea de pe Fundoaia îi spunea, până a i se tăia din pensie, Vasile a’ lu’ Băsescu. Acum, când nu tace-n barbă, înjură. Niciodată de cruce. Nici de Dumnezeu. Numai de Băsescu.

La vale de casa-n care stau sunt semne că s-a întors Ion. Întâi de toate Tița, nevastă-sa, fostă moașă în oraș. O vezi că, vreo cinci zile la rând înainte de a-i reveni bărbatul, merge dreaptă și e coerentă-n vorbire, răspunde la salut și e nițel încruntată. Apoi, un brad frumos împodobit, în stânga casei, cum te uiți spre ea. Urmează ritualul perindării vecinilor, care vor să afle ce mai e prin Anglia și să-i spună lui Ion de una, de alta: dac-a fost an de prune, cum au mers merele, la Iași ori în sud, cine-a mai murit și cine-a mai rămas. Tița și Ion vor avea, ca mai an și-n alți ani, un Crăciun fericit.

 De cu dimineață am tăiat legumele pentru salata de boeuf. Asta-mi amintește de tata și e, pentru mine, semnul că a venit Crăciunul. Vasul cu legume fierte e în dreapta, așa cum îl ținea și el, fundul de lemn, pe care totdeauna le tai mărunt-mărunt („chisat”, cum spune frate-miu, asemeni lui), drept în față, iar în stânga e un pahar cu țuică de prune, de la nea Toader din Mălini, pe care socrul meu tot încearcă să-l înghesuie spre mine. Când împlinea, spre bucuria mamei, acest ritual, tata bea mereu bere. Eu mănânc salată beuf numai de Crăciun. Nu știu ce ar spune Freud despre asta.

 Băiatul meu, în vârstă de 10 ani, nu vrea să colinde. E „pornit”, an de an, cu vreo două săptămâni înainte de Ajun dar, matematic, în dimineața zilei cu pricina ne anunță că nu va cânta. Îl înțeleg – generația lui va colinda pe Facebook sau cine știe în ce alt mediu virtual. Deocamdată, a pregătit pentru Moș laptele și prăjiturile. La Carrefour, Moș Crăciun  s-a făcut din belșug anul acesta, iar pe Facebook nu au anunțat încă faptul că el nu există. Fiul meu îl așteaptă, iar asta e de-ajuns, și pentru mine, ca să știu că el există.

Vă doresc tuturor, din „căldarea” Rădășenilor, un Crăciun de basm!

Comentarii, Publicistica

Suntem cu toții, în aceste zile, obligați la memorie, căci împlinim 21 de ani de la ieșirea din comunism. Sechelele sistemului concentraționar, e-adevărat, încă nu au dispărut. Tocmai de aceea, nu avem voie, cred, să uităm că un asemenea sistem a existat. Textul de mai jos a fost publicat în ultimul număr al Revistei ALECART, publicație scrisă de elevi ai Colegiului Național de Arte „Octav Băncilă” Iași, ai Colegiului Național Iași, ai Colegiului Național „Petru Rareș” Suceava și ai Colegiului „Nicu Gane” din Fălticeni, sub patronajul Universității „Petre Andrei” din Iași.

Cele mai multe dintre amintirile mele cu privire la comunism se suprapun peste copilărie – cum e și firesc, aveam 14 ani și-un pic în decembrie 1989 – și peste o poveste de familie. Îndeajuns, cred, pentru a lua distanță față de promisul „paradis terestru”, în realitate un sistem concentraționar pe care acum îl pot evalua și respinge fără rest.

Mi-am petrecut, deci, comunismul, din momentul căpătării conștiinței de sine – cred că, undeva, pe la începutul anilor ’80 – și până la moartea lui instituțională (nu și mental-socială, constat și azi) în frig și întuneric, cu imaginea televizată a odelor și-a Mihaelei, a filmelor western care-i plăceau tatei, a cozilor parcă nesfârșite temporal la pâine și la carne, pe care le „împărțeam” cu frate-miu, în ritmul „schimbului trei”, de noapte, la care era supusă mama, ca toți ceilalți muncitori, dar și în cel al poveștii spuse-n șoaptă de bunica, în nopțile de iarnă în care focul sobei din casa ei mă salva de frigul crâncen al apartamentului.

O poveste despre cum o tânără de 23 de ani poate fi ridicată, în plină noapte, de acasă, și trimisă, fără nicio explicație, fără nicio urmă pentru familie, la muncă silnică în minele de cărbuni de la Donbas – pe atunci parte a „Măreței Uniuni Sovietice” – doar pentru că avea nume nemțesc. Mi se părea, atunci, o aventură, iar ea o eroină din povești, și asta pentru că a avea conștiință de sine nu însemna și a avea conștiință despre ce trăiam.

Atât cât a fost pentru mine, adică 14 ani și-un pic, comunimul pare astăzi un fragment dintr-o realitate pe care o pot regăsi făcând apel la memorie, nu doar la cărți și documentare. Cele din urmă îmi servesc acum, desigur, pentru a înțelege mai bine ceea ce atunci însemna lumea mea, dar la a cărei înțelegere nu aveam acces. O lume închisă, o lume a suspiciunii generalizate și a fricii, dar și o lume a lașității unui popor ale cărui proiecții paremiologice abundă de exerciții expresive ale servituții voluntare.

Mai e posibilă, azi, o astfel de lume?, mă întreb și acum. Ea a fost posibilă și eu cred că mai poate fi, tocmai pentru că exercițiile de recuperare a memoriei și privirile sincere spre trecut rămân în continuare, din nefericire, doar apanajul celor pe care Neagu Djuvara îi caracteriza recent ca fiind „sfiicioși și speriați în fața valului”.

Comentarii, Publicistica