Archive

Archive for the ‘Comentarii’ Category

Trăiască presa și poporul! Jos conspirația european-americană!

februarie 1st, 2013

E foarte clar: există, împotriva României, așa cum arată ea astăzi, o conspirație european-americană. Ca atare, este timpul să ne umflăm bojocii: Trăiască presa și poporul!

Acum știm, măcar, cum stăm, de când cu cele trei rapoarte (al Comisiei de la Veneția, al OSCE și al Comisiei Europene privind justiția) făcute publice în ultimele două luni și ale căror idei principale sunt foarte bine sintetizate de Grigore Cartianu, la care se adaugă ecourile ultimului de la nivelul Ambasadei SUA la București.

Acest comentariu a fost publicat pe adevărul.ro. Mai multe detalii puteți afla aici.

Comentarii, Publicistica , , , , , ,

România pe contrasens: de ce obiectivul democratizării s-a transformat în populism

ianuarie 27th, 2013

Entuziasmul tranzitologilor deveniți, mai cu seamă după disoluția URSS, în ’91, un soi de „apostoli” ai democratizării a dat naștere, în știința politică, la variate instrumente de modelare a drumului spre „cel mai prost regim de guvernare, cu excepția tuturor celorlalte”. Rând pe rând, iluziile s-au destrămat, pe măsură ce s-a constatat că nici „plagierea” experienței occidentale (acolo unde aceasta s-a încercat), nici alegerile libere și corecte, nici existența unor surse alternative de informare și nici măcar celebrul „test al dublei alternanțe” nu garantează accesul la o democrație consolidată. Sunt, toate acestea, desigur, condiții necesare, nu însă și suficiente.

Acest articol a fost publicat pe adevarul.ro. Mai multe detalii puteți afla aici.

Comentarii, Publicistica , , , , , ,

Despre tradiția capitulării intelectuale în România

decembrie 31st, 2012

Finalul de an poate aduce un moment al reflecției. Inclusiv cu privire la exaltările intelectuale în fața politicului și în politică, aspect despre care, în ultimii doi ani, au apărut câteva cărți excelente. Am în vedere, pentru 2011, Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 și 1950 (Lucian Boia, Humanitas) și De la Junimea la Noica. Studii de cultură românească (Marta Petreu, Polirom), iar pentru 2012 foarte bine documentatul studiu al lui Antonio Momoc, Capcanele politice ale sociologiei interbelice. Școala gustiană între carlism și legionarism (Curtea Veche).

Se pot desprinde de aici, așa cum am încercat să dau seama într-un articol din „Sociologie Românească”, o perspectivă ce urmărește reevaluarea interbelicului, dar și un posibil itinerar urmat de tradiția capitulării intelectuale în România, capitulare perfect vizibilă atunci, apoi în comunism, dar și în vremea din urmă. Să ne înțelegem: nu pun în discuție pragmatismul cinic al politicienilor; el există, la noi și aiurea, astfel că nu e cazul să avem așteptări foarte mari de la politicieni.

Ce mă frapează este însă naivitatea unor intelectuali de prim rang, mereu gata să devină mijloace (mulțumesc pentru discuție, Antonio Patraș!) ale unui libido dominandi. Ce este interesant e faptul că, în cele mai multe cazuri, dacă nu a fost să urmărească strict anumite avantaje – așa cum s-a întâmplat, mai cu seamă, în comunism, când figurile publice care întrețineau cultul personalității lui Ceaușescu vizau recompense directe – intelectualii așezați cuminte, în rând, la îndemâna politicienilor manifestă o deosebită apetență pentru un soi de unio mystica (apud Eric Voegelin).

Cu alte cuvinte, chiar și atunci când nu le-o cere nimeni, în niciun fel, ei simt că trebuie să fie – așa cum stipula un „Apel al intelectualilor” de prin 2007 – în deplin acord cu „mersul istoriei”. Nu e de judecat, aici, dacă e bine sau rău. Constat doar un fapt, îndemnând, cum spuneam, la un moment de reflecție. Și, pentru a creiona un astfel de cadru, redau mai jos două asemenea manifestări „intelectuale” ale adorației politice, întâmplate în „paradisul interbelic”, momentul din care, cred eu, putem trasa evoluția tradiției capitulării rațiunii critice în România:

Căpitanul surprindea. A fost una din cele mai mari victorii asupra adversarilor săi – căci nu erau puțini, nici proști – de a face exact lucrul la care nu se așteptau. Cine ar fi crezut că, după alegerile din 1937, Legiunea nu va lupta? Căpitanul n-a grăbit-o, simțea, poate, că în România aceasta care înțelege cu întârziere, lumea păstrează un rest de încredere în ceilalți și o rezervă față de Legiune. A izbutit ca ceilalți, cu Rege cu tot, să le arate până la capăt ce pot și nu pot. A trebuit ca Legiunea să le arate că poate îndura totul… Dacă lumea românească ar cunoaște mai bine mișcarea legionară, dacă ar citi cărțile căpeteniilor, circulărilor din trecut și, mai ales, acea extraordinară Cărticică a șefului de cuib, ar înțelege mai mult din ce se întâmplă azi. S-ar mira, încă, uneori. Dar ar sfârși prin a înțelege… Unde a reușit ea până acum? În crearea unui alt tip de om. Ce e fiecare să întreprindă acum, când are mijloacele legale s-o facă? Să adâncească și apoi să extindă, potrivit cu mijloacele ce-i stăteau la îndemână, tipul de om creat. Dar oricât de fierbinte ar fi gândul conducătorilor de a vedea toată România legionarizată, aceasta nu se poate întâmpla de la o zi la alta. Iar pentru că înăuntrul Legiunii educația s-a făcut prin elite, lumea românească urmează și ea a fi transformată prin influența elitelor legionare existente sau în curs de constituire înăuntrul ei… Și mă gândesc la acea, fără seamăn în viața noastră publică, școală de elite care trebuie să fie și probabil va fi «Corpul Moța-Marin». Elitele care urmează a se ridica înăuntrul ei vor trebui să fie atât de pure, încât Căpitanul a ordonat ca numărul membrilor să nu treacă de 10 000. Și să ne închipuim al zece mii unulea, într-o țară unde cel mai bun dintre noi a nădăjduit să numere numai zece mii”.

(Constantin Noica, 10 001, Buna Vestire, I (Serie nouă), nr. 11 din 20 septembrie 1940, apud Zigu Ornea, Anii treizeci. Extrema dreaptă românească, Editura Fundației Culturale Române, București, 1995, pp. 381-382)

 

Fiecare credea a-l înțelege (pe Căpitan, n.n.). El, totuși, scăpa fiecăruia. Depășise limitele României. Însăși mișcării i-a propus un mod de viață care întărea rezistența românească. A fost prea mare. Înclin, uneori, a crede că el n-a căzut din conflictul cu un bezmetec, ci din conflictul mărimii lui cu micimea noastră… Într-o nație de slugi, el a introdus onoarea și într-o turmă fără vertebre, orgoliul… Credința unui om a dat naștere unei lumi ce lasă-n urmă tragedia antică și Shakespeare, Și aceasta în Balcani! Pe un plan absolut, dacă ar trebui să aleg între România și Căpitan, n-aș fi ezitat o clipă. După moartea lui ne-am simțit fiecare mai singur… Cu excepția lui Iisus, nici un mort n-a fost mai prezent între vii… «De-aici încolo, țara va fi condusă de un mort», îmi spunea un prieten pe malurile Senei. Acest mort a răspândit un parfum de veșnicie peste pleava noastră umană, și-a readus cerul deasupra României”.

(Emil Cioran, Profilul interior al Căpitanului, conferință rostită la Radio București pe 27 noiembrie 1940, apud Zigu Ornea, Anii treizeci. Extrema dreaptă românească, Editura Fundației Culturale Române, București, 1995, pp. 385-386)

La final, doar atât: identificarea similitudinilor cu atmosfera în care se petrece relația intelectualilor cu politica în zilele noastre o las, deocamdată, în seama cititorului.

Comentarii, Publicistica , , , , , , , ,

Politicieni ieșeni, vă conjur: lăsați-mi cutia poștală în pace!

noiembrie 10th, 2012

Pentru că a început, de doar o zi, campania electorală, și pentru că deja primesc în cutia poștală, de la diferite alianțe, partiduțe și partidulețe, de la candidate și candidați, tot felul de „scrisorele de amor”, țin să specific următoarele: nu mă ridic nici precum Gheorghe, nici ca Ion, nu sunt nici pro, nici anti-Băsescu, nu mă interesează nici ce spun Gâdea et al., nici „adevărurile” cuplului Cristoiu-Turcescu, nu învârt usturoiul deasupra capului și nici nu cresc oi, nu mă plimb nici pe „mahalaua ineptă” și nici în „carlinga” vreunei mașini de curse, nu cred nici în puritatea albului de crin și nici în mirajul politicienilor tineri, nu plagiez și nici nu stau cu burta, ani de zile, pe „Orbitor”, nu-mi place caracterul „amorf” al „poporului” vopsit în violet și nici nu cred că ungurii „ne vor” Ardealul, nu vreau să „repornesc” vreo inimă și nici să mă las iubit, ca ieșean, fără voia mea, nu am nevoie de lideri providențiali și, în particular, nici de vreun „lider al hotărârii”, „al deschiderii”, „al elanului” ori „al tradiției” , nu mă atrage nici intelectualitatea politică de tip neo-cons, nici aceea care tot așteaptă, redemptiv, prăbușirea capitalismului, nu cred în mitul statului minimal și nici în cel al revoluției, nu pot decât să mă distrez auzind, în România noastră cea de toate zilele, vorbindu-se, ritos și cu suficiență, despre „stânga” și „dreapta”. Doar atât: nu contați pe mine, pe 9 decembrie îmi anulez votul.

Date fiind toate aceastea, politicieni ieșeni, vă conjur: lăsați-mi cutia poștală în pace! Așa că, useliștilor, ardiștilor, pepedediștilor, peremiștilor, ecologiștilor, fripuriștilor și orice veți mai fi fiind pe-acolo, prin bestiarul politic al mizeriei cotidiene, evitați cutia de poștă ce poartă următoarea adresă: Iași, Bd. Dacia, Nr. 42, Bl. 4, Tr. B, Et. 3, Ap. 15. Mulțumesc.

Comentarii, Publicistica

Uite cine vorbește în numele „poporului”: USL, cu populismul pe democrație călcând

iulie 7th, 2012

În preambulul cererii de suspendare a președintelui României, reprezentanții USL invocă „poporul”, susținând că „majoritatea deciziilor politice majore din ultimii trei ani au fost luate în afara cadrului de funcționare democratică a statului și împotriva voinței poporului”. Scurt, două chestiuni: primo, „poporul” e moneda de schimb pe care și actualul președinte a utilizat-o politic de fiecare dată când, din postura de „jucător”, a mizat „totul pe-o singură carte”, cu specificarea că poziția sa instituțională a fost validată prin vot; secundo, nu știu care este instrumentul prin care actualii guvernanți măsoară cu exactitate ce place și ce nu place „poporului” (în fapt, și Dan Diaconescu susține, din punctul ăsta de vedere, că este „medicul de suflet” al „poporului”); la asta adaug faptul că nu ai cum să pretinzi, formal, că actuala majoritate parlamentară vorbește în numele „poporului”, din moment ce nu a fost validată de votul său (să ne amintim, însă, că acest lucru s-a întâmplat și după alegerile parlamentare din 2004, când majoritatea s-a articulat artificial, și nu potrivit votului popular). Totuși, majoritatea gestionată de USL face acest lucru, invocând votul urii din 10 iunie, de la alegerile locale. Cine vorbește, deci, în numele „poporului”? Încerc, în cele ce urmează, un răspuns la această întrebare, prin apel la argumente din zona teoriei politice, pentru a demonstra că, în ceea ce fac reprezentanții USL în aceste zile putem identifica transformarea populismului în logică instituțională a statului.

Puteți citi comentariul în întregime pe Contributors.ro sau pe HotNews.ro.

Comentarii, Publicistica

Comentariu pe Contributors.ro

iulie 4th, 2012

Am publicat, pe www.contributors.ro, comentariul cu titlul De ce, „de la Platon și Aristotel”, noi nu suntem la fel (și, bonus, foarte pe scurt, de ce „democrația” nu înseamnă „poporul”), pe care îl puteți citi aici.

Comentarii, Publicistica

Ich bin Berliner (5)

februarie 1st, 2011

Se cuvine să precizez, dintru început, că formula titlului, deși nu respectă celebra declarație făcută de Kennedy la Berlin, în 1963, este cea corectă, după cum m-au asigurat cunoscătorii limbii germane și ai dialectului berlinez. Și acum, povestea: sunt berlinez de aproape o lună, parte efemeră a unui loc care atrage și respinge, care e copleșitor și totuși lejer, care trebuie solicitat la maximum și care te obligă să-ți transformi fiecare zi într-o oportunitate de cunoaștere. Un loc al memoriei, un simbol al renașterii, un loc ce a bruscat istoria și a fost apoi strivit de aceasta, pentru a-și reveni și a continua să poarte tristețile și bucuriile oamenilor într-un fel care-i este propriu.

Universitatea

E din 1810, fiind considerată prima Universitate germană modernă, iar corpurile principale se află de o parte și alta a bulevardului Unter den Linden. E, practic, locul în care Friedrich cel Mare al Prusiei ar fi vrut să construiască Forum Fridericianum, ca sinteză arhitectonică a monarhiei, artei și științei. Cum acesta a rămas doar un proiect, clădirea principală a Universității a fost, inițial, rezidența berlineză a Prințului Heinrich, fratele lui Friedrich, fiind ridicată între 1748 și 1766. Mai târziu, regele Friedrich William al III-lea a donat-o spre a fi transformată în Universitate, aceasta din urmă purtându-i numele, până în 1946, pentru ca din 1949 să preia titulatura de Humboldt-Universität zu Berlin. În orice caz, primul său președinte ales a fost Johann Gottlieb Fichte, la creșterea renumelui său contribuind însă alți filosofi importanți, precum Hegel, Schleiermacher și Feuerbach. Odată cu dezvoltarea ariei curriculare și înspre științele pozitive, Universitatea Humboldt a avut, în corpul ei profesoral, personalități precum Robert Koch, Albert Einstein ori Max Planck. Nu e deloc o întâmplare, așadar, că e deținătoarea a 29 de premii Nobel.

Ce m-a frapat, de îndată ce am pășit în holul central al Universității, a fost faptul că pe peretele din față sunt redate celebrele vorbe ale lui Karl Marx, cele referitoare la filosofii care doar au interpretat lumea, urmând ca el să o schimbe. Nu mi-am putut reține gândul că, vreme de aproape 50 de ani, și jumătate din Germania – incluzând Universitatea Humboldt, situată în fostul Berlin de Est – a resimțit, la rându-i, efectele schimbării pe care cei care se revendicau de la doctrina marxistă au vrut să o aplice. Ce a ieșit de aici știm astăzi cu toții.

Construită în a doua jumătate a secolului trecut, Bibioteca Universității e de-a dreptul impresionantă. Cu numele oficial „Jacob und Wilhelm Grimm Zentrum”, are nouă etaje și un sistem perfect elaborat de lectură, ce include cataloage electronice și acces la arhivă, săli de calculatoare și de lectură, cafeterie și spațiu de relaxare, centru de multiplicare și de memorare electronică a cărților. E un loc în care lectura devine, dincolo de studiu, o reală bucurie, în care privirile acru-birocratice nu au ce căuta, în care nimeni nu-ți interpretează fiecare gest – de exemplu, acela de a citi întins pe o canapea, de dimineață până seara – în baza unei „hermeneutici a suspiciunii”. Și-o să mai spun ceva ce, de multă vreme – ori poate niciodată – nu am văzut în bibliotecile noastre: este tot timpul plină-ochi, în timpul săptămânii de la 8 la 12 noaptea, sâmbăta și duminica între 10 și 6 seara.

Poate tocmai din acest motiv, în Berlin mai există cel puțin două biblioteci de stat, imense, una situată de asemenea pe Unter den Linden, iar cealaltă foarte aproape de Potsdamer Platz. E imposibil, practic, să nu găsești, în oricare dintre ele, ultimele noutăți din orice domeniu. Poate doar cărțile apărute ieri să nu fie încă în rafturi. Nu știu ce se întâmplă la Universitatea Liberă, cea construită după război în fostul Berlin de Vest, ca urmare a blocadei sovietice. Dar nu îmi imaginez că poate fi altfel, ba dimpotrivă.

Am părăsit cantina Universității, așa cum am menționat, pentru a lua prânzul la Restaurantul Gambrinus din cel puțin două motive: aglomerația și faptul că mersul pe jos, până pe Oranienburgerstrasse, este un prilej excelent de a fi martorul Berlinului dinamic și agitat din jurul amiezii. În orice caz, chiar mai mult decât mâncarea, la cantină mi-a plăcut teribil un concept de promovare a istoriei Universității, redat pe pereții exteriori ai acesteia. Poți vedea, astfel, grupuri de studente și studenți care par să discute cu marii profesori pe are Humboldt i-a avut – de la întemeietorul Universității, până la Hegel și Fichte ori Planck și Einstein.

E timpul revenirii, acum. Dincolo de locul ca atare, Berlinul a însemnat pentru mine, în acest ianuarie al lui 2011, controversele orașului – cele istorice și cele arhitecturale –,  profilurile umane contradictorii și variate, ca și, evident, reperul academic ce m-a adus aici. Și știu că, undeva, în viitor, va exista și-un timp al regăsirii.

Comentarii, Publicistica

Ich bin Berliner (4)

ianuarie 30th, 2011

Se cuvine să precizez, dintru început, că formula titlului, deși nu respectă celebra declarație făcută de Kennedy la Berlin, în 1963, este cea corectă, după cum m-au asigurat cunoscătorii limbii germane și ai dialectului berlinez. Și acum, povestea: sunt berlinez de aproape o lună, parte efemeră a unui loc care atrage și respinge, care e copleșitor și totuși lejer, care trebuie solicitat la maximum și care te obligă să-ți transformi fiecare zi într-o oportunitate de cunoaștere. Un loc al memoriei, un simbol al renașterii, un loc ce a bruscat istoria și a fost apoi strivit de aceasta, pentru a-și reveni și a continua să poarte tristețile și bucuriile oamenilor într-un fel care-i este propriu.

Oamenii

Cum vii pe Friedrichstrasse înspre Gästehaus, imediat ce treci podul vechi, din 1894, e un restaurant pe malul râului. Sub firmă, în fiecare seară, un fel de slogan clipește pe fond roșu – „Capitalism Kills Love”. De fiecare dată, râdem instantaneu. Alex și Bogdan, colegii mei, profesori la „Cuza”, cei cu care împart, departe de ghinionul singurătății, Berlinul, au păreri diferite despre oamenii locului și despre locul ca atare. Bogdan vizualizează orașul printr-o grilă aristocratică și, de aceea, îi place mai mult Vestul decât Estul în care stăm. Ne spune, de fiecare dată când trecem dincolo de Brandenburg, că „da, ăsta-i Berlinul”. Într-adevăr, chiar dacă vesticii l-au adoptat pe Ampelman („omulețul” cu pălărie utilizat ca simbol roșu și, respectiv, verde de semafoarele din Est), ei respectă cu strictețe statul la zebră. Nu se întâmplă, așa ceva, în Est. N-am habar cum e în misteriosul Est al Estului, acolo unde merge, pe la prieteni, Alex, atunci când are „oleacă de treabă”. Ce știu este că, pentru el, întregul lui Berlin e „foarte, foarte mișto”.

Deși sâmbăta nu este slujbă, la Marienkirche orga ridică slavă bunului Dumnezeu. În primul rând, o doamnă de vreo 70 de ani are ochii închiși, zâmbește a fericire, iar pe obraji i se preling lacrimi. Nu știu să fi văzut un chip uman mai împăcat. Afară, în parcul ce separă biserica de Primăria Berlinului, într-un grup statuar, Engels își ține mâna, protector, stând în picioare, pe umărul stâng al unui Marx șezând în fotoliu. Mai încolo, o țărancă purtătoare de basma duce o sapă în spate. O privește, de printre arbuști, un muncitor cu târnăcop. În mijlocul parcului, suveran, Poseidon se răsfrânge peste o fântână arteziană din care o lucrătoare de la salubritate scoate mizeriile aruncate aiurea. Nu știu să fi văzut un kitsch mai mare.

Oranienburgerstrasse e un univers eteroclit. Și fascinant. Ziua, un simbol al decenței. Spre noapte, un simbol al Berlinului „underground”. În drumul aproape zilnic spre masa de prânz – după ce am renunțat la cantina Universității – lăsăm în dreapta Sinagoga din Berlin, impunătoare imagine a Orientului într-un spațiu aparținând prin excelență lumii vestice. Un cordon în mijlocul troturarului, o gheretă militară la capătul cordonului, doi polițiști cu pistoale automate care patrulează încontinuu. Nu par deloc la fel de liniștiți precum cei care păzesc imobilul în care locuiește mama Angelei Merkel.

Restaurantul Gambrinus are fix 115 ani, e din 1896. E un restaurant de familie, adică mic și primitor. Înțeleg aici de ce Alex împarte nemțoaicele în două categorii – „Brunhilde” și „Agnieșci”. Primele au ceva din spiritul prusac, „imanentizat” în privirea pătrunzătoare a unui chip ce e capătul de sus al unui trup impunător. Celelalte au un aer galițian, și parcă în ochii lor albaștri s-a pierdut ceva din nostalgia tundrei estice. La Gambrinus servesc exclusiv „Brunhilde”, și sunt trei, în fiecare zi alta. Comanda scurtă, servirea eficientă, zâmbesc mecanic la bacșiș. „Viellen Dank” – „Bitte”. Jaegerschnitzel mit Bratkartoffeln, bere Gambrinus, desertul casei. Din ultimul nu gust niciodată.

Kunsthalle Berlin: această denumire tronează pe fațada unei clădiri vechi, aflată în ruină, pe care o găsești imediat ce dai colțul dinspre Friedrichstrasse spre Oranienburgerstrasse, pe partea dreaptă. În 1990, autoritățile au vrut s-o pună la pământ. Au ocupat-o însă artiștii, forțându-le să o lase în picioare, ca un strigăt de disperare arhitectonic abia auzit de inima de cristal a orașului. Și în exterior, și în interior, manifeste ale artei stradale. Plin de grafitti. În curtea interioară, sculpturi din metal, realizate cu aparatul de sudură, zgârâie privirea. Aici, la Tacheles (într-o traducere aproximativă, „fără nicio grijă”, un jemanfișism internaționalizat în centrul capitalei Germaniei), e un permanent du-te – vino, fie că e zi, fie că e noapte. Clădirea, un schelet colorat și pașnic, adăpostește un bar, un cinematograf, ateliere de pictură și sculptură, expoziții. La un etaj, deasupra intrării, e scris, mare, „Free Khodorkowski”. Pentru a ne elibera de Tacheles, semnăm o hârtie, un protest spre care ne îmbie o artistă semi-trează, parte hippie, parte punk și care-mi amintește de cele pe care le vedeam la Terasa Foamei din Costinești. Nu e pentru Khodorkovsky, ci pentru ca autoritățile să lase clădirea în pace. Se pare că așa rezistă de 20 de ani, cu tot cu „farmații” dinăuntru, cum îi alintă Alex.

Afară e plin de poliție. Am numărat vreo douăzeci și cinci de dube înțesate de oameni în uniformă. Nu mai pun la socoteală motocicletele și mașinile de patrulare. Întregul trafic a blocat, trecătorii se opresc, la fel și noi. Se lasă seara, iar dinspre Turnul Televiziunii se aude un vuiet prelung. Din celălalt capăt al Oranienburgerstrasse, trei mașini de poliție, cu luminile aprinse, se avântă înspre noi, pe toată lățimea bulevardului. În spatele lor și pe laterale, delimitând carosabilul de trotuare, mulți, mulți scutieri. În prima clipă, am crezut că e vreo demonstrație neonazistă. La apropiere, vedem câteva sute de puști, adolescenți, agitați de-o fată care, dintr-o mașină ce poartă un sicriu, le vorbește printr-un megafon. Poartă pancarte – pe una scrie „We will not love Polizei”, pe alta „Mediteranean Insurection”. Nu prea înțelegem care-i treaba, dar sigur au ei o schemă.

Seara e pentru Aufsturz, cârciuma cu peste 120 de feluri de bere. Deasupra, la etaj, e apartamentul în care a trăit Alexander von Humboldt. După ora opt, Oranienburgerstrasse trăiește din plin. De-o parte și de alta a străzii, fetele cu borsetă își dispută, simbolic, teritoriul și bărbații. E dreptul lor, plătesc impozit la stat, iar statul veghează îndeaproape, prin patrulele de poliție, ca totul să decurgă ordonat, nemțește. Sunt poliglote și unele dintre ele par să fi venit la Săptămâna Modei din Berlin. Spre deosebire de manechine, ele evoluează însă, seară de seară, pe trotuar. „Brunhilde” sau „Agnieșci”, par să se prindă, noapte de noapte, într-un joc aflat „dincolo de bine și de rău”. Alles klar – „capitalism kills love”.

Comentarii, Publicistica

“Sub semnul paradoxului cotidian”, în topurile celor mai bune cărți ale anului 2010

ianuarie 29th, 2011

Ich bin Berliner (3)

ianuarie 27th, 2011

Se cuvine să precizez, dintru început, că formula titlului, deși nu respectă celebra declarație făcută de Kennedy la Berlin, în 1963, este cea corectă, după cum m-au asigurat cunoscătorii limbii germane și ai dialectului berlinez. Și acum, povestea: sunt berlinez de aproape o lună, parte efemeră a unui loc care atrage și respinge, care e copleșitor și totuși lejer, care trebuie solicitat la maximum și care te obligă să-ți transformi fiecare zi într-o oportunitate de cunoaștere. Un loc al memoriei, un simbol al renașterii, un loc ce a bruscat istoria și a fost apoi strivit de aceasta, pentru a-și reveni și a continua să poarte tristețile și bucuriile oamenilor într-un fel care-i este propriu.

Orașul

De la ferestrele apartamentului din Gästehaus pot vedea, in fiecare dimineață, cum, dincolo de râul Spree, față în față cu Boden Museum, se schimbă garda polițiștilor din fața unei  clădiri. Curiozitatea m-a mânat o dată să aflu ce instituție e acolo. De pe trotuarul opus celui ce trece prin fața clădirii, uniformele verzi ale polițiștilor scot parcă și mai tare în evidență pistoalele automate negre pe care le poartă la șold. Din când în când, cei doi mai schimbă câteva cuvinte. Se plimbă agale prin fața intrării în clădire, într-o pace de om venit la slujbă, ce contrastează teribil cu armele „din dotare”. Înțeleg de ce, imediat ce aflu că acolo se află apartamentul în care a locuit, până a deveni Cancelar al Germaniei, Angela Merkel. La etajul trei, unde e situat acesta, mama Cancelarului german este, cred, oricum liniștită.

Undeva, pe Unter den Linden, imediat după podul din spatele Domului și înainte de Marienkirche, niște trepte coboară, în partea stângă, până în buza râului. În parapet, într-un fel de demisol, se află Muzeul DDR. Anul trecut, se pare, a luat locul 1 în concursul muzeelor europene. De la intrare tronează Trabantul, unul dintre simbolurile comunismului nemțesc de tip sovietic. Copilăria în DDR, pionierii, distracția tinerilor, taberele de odihnă și de muncă, Partidul, Stasi, toate sunt redate acolo, într-un mod interactiv. Cel mai interesant exponat mi s-a părut a fi cel al unui apartament cu o cameră, pentru tinerii căsătoriți, în mărime naturală. Totul îmi amintește de blocurile noastre, alea despre care vorbesc mereu când invocă „binele de pe vremea lui Ceaușescu” pensionarii deveniți victime ale unei tranziții ce seamănă cu o poveste fără de sfârșit – bucătăria, sufrageria și toaleta, ca și obiectele specifice acestui spațiu care numai „domestic” nu e. În rest, o cameră de interogatoriu și instrumente de urmărire pe care aveam să le revăd și la Muzeul Stasi. Ieșirea din muzeu se poate face și printr-un restaurant în care se servesc produse din epoca DDR. Un american a tot întrebat despre fiecare dintre cele expuse în galantar și, la un moment dat, s-a lăsat pagubaș. Probabil a mâncat, până la urmă, la McDonald’s, simbolul globalizării și al capitalismului decadent. 

În partea cealaltă a bulevardului, poate chiar în dreptul Ambasadei Rusiei, pe partea dreaptă, e o expoziție a Willy Brandt Stiftung. Pe numele său original Herbert Ernst Karl Frahm, a devenit membru al SPD din 1930, s-a remarcat ca jurnalist care s-a opus regimului nazist (fiind, ca atare, expatriat în 1938), a fost corespondent de presă la procesul de la Nürnberg, președinte al Partidului Social Democrat între 1964 și 1987 și Cancelar al Germaniei între 1969 și 1974. În 1971, i-a fost decernat Premiul Nobel pentru Pace. Ce-am putut observa, ca vizitator al expoziției, e faptul că foarte mulți tineri urmăreau, în sala de proiecție, un film biografic despre unul dintre oamenii politici care au jucat un rol decisiv în renașterea Germaniei denazificate.

Cred că foarte aproape de jumătatea distanței dintre Brandenburg și Alexanderplatz, într-un soi de careu format din Unter den Linden, Jurisclische Fakultät a Universității Humboldt, Catedrala St. Hedwig și Opera de Stat se află Bebelplatz. Când am trecut pe acolo, moda acoperea istoria: cortul pentru Fashion Week în Berlin tocmai se ridica. E locul în care, pe când se numea Opernplatz, studenții naziști au ars toate cărțile considerate indezirabile regimului lui Hitler. S-a întâmplat pe 10 mai 1933.

Comentarii

Mini-vacanță italiană

ianuarie 24th, 2011

Iau o „pauză de Berlin”, e necesară. Tegel – Fiumicino, din spațiul ordinii lumii demonstrate geometric în cel al unei latinități exuberante și gălăgioase. Cu doar o zi înainte de a pleca, pe când mergeam cu U-Bahn-ul din Alexanderplatz spre Frankfurter-Allee, trei italience aduseseră ceva din parfumul Romei în capitala Germaniei – veselia inocentă și optimismul debordant.

Fiumicino sau, cu numele oficial, Leonardo da Vinci e la fel cum îl știam din 2007: imens. Și nu știu de ce am din nou senzația asta – e plin de români. Îmi spun că era suficient de reconfortant să aud vorbindu-se italiana, după trei săptămâni de germană și – mai rar – engleză. Plec rapid din Roma, unul dintre locurile în care, în plin ianuarie, portocalele sunt coapte în copaci.

Roma – Teramo, din Tiburtina, cu autocarul. La jumătatea drumului, care e de vreo 200 de kilometri, tunelul ce străpunge muntele Gran Sasso. Înainte de a intra, un curcubeu imens curbează cerul – cred că undeva înspre Mediterana – și îmi aduce aminte de „geamănul” său, pe care-l văzusem în februarie anul trecut la Lloret del Mar, lângă Barcelona. Urmează 11 kilometri de tunel. Dincolo de munte ninge.

Pulman – n-am înțeles de ce îi spun astfel italienii autocarului – mă lasă în Piazza San Francesco din Teramo, după indicațiile mamei, pe care încă, iată, sunt nevoit să o ascult și la care merg acum în vizită. La poalele Apeninilor – cum ar zice sora mea – o mare de zăpadă a inundat pădurea și încă face valuri. Din mersul mașinii pe care o conduce, Renzo, vecinul mamei, îmi arată negura dincolo de care se află cele două vârfuri numite Monti Gemelli. Cum e și firesc, privirea-mi nu trece de ea, iar drumul continuă, prin viscol, spre Battaglia, sătucul din Abruzzo unde mama și-a găsit un alt fel de „acasă”.

Îmi place Battaglia, e un loc de care te poți îndrăgosti în orice anotimp. Cu locuitori puțini și primitori, vorbăreți și mândri de originea lor, Battaglia are o istorie pierdută în vremuri de mult trecute. Am reținut, principial, că aici s-a dus o bătălie între cei din Teramo și cei din Campli, orașele învecinate, și mi-am promis să aflu mai multe de pe www.montigemelli.it, la sugestia lui Renzo. Oricum, nimeni nu mai știe cine a câștigat atunci. Azi, Campli și Teramo sunt locuri de-o deplină pace, iar Battaglia a rămas cu sine însăși, la răscrucea drumurilor de munte.

Sâmbătă dimineața, zăpada e până la genunchi și ninge de parcă ar fi ultima iarnă din lume. Ar fi trebuit să ajung la „Refugio d’aquile”, un restaurant cu specific vânătoresc, pe la cota 1.400. Nu e nicio șansă, iar orele de până în prânz sunt numai bune pentru o plimbare pe străduțele vechi ale satului. Urme de cărări făcute cu noaptea în cap, pe care un strat nou de nea vrea să le contopească în albul nemărginit ce a coborât peste Battaglia. În piațeta centrală – cea din fața bisercii, veche și mândră, cu turla în care clopotul dă sens existenței, de fiecare dată când îți amintește de profunzimea liniștii acestui loc – câțiva săteni stau de vorbă, după ce și-au eliberat mașinile de sub nămeți. Privesc spre cenușiul cerului și dau din cap: e mai bine să stai pe loc. Până și blânda Nada, câinele-lup al unuia dintre ei, e covârșită, în mijlocul străzii, de blana de zăpadă, pe care nici măcar nu și-o mai scutură.

Case de piatră, vechi, arcade, scări înguste mi se aliniază în fața ochilor, tot urcând spre cruce, locul cel mai înalt al Battagliei, la 700 de metri altitudine. Aflu că unele locuințe sunt părăsite, așa că se vând. Atrasă de frumusețea locului, o familie de britanici a cumpărat, anul trecut, o casă ce stătea-ntr-o rână, gata de a se prăvăli. Au transformat-o într-o locuință de vacanță a cărei fațadă de piatră nu te lasă să ghicești luxul din interior, ci doar vechimea sa de dinainte de lume. De sus, la 20 de kilometri, Teramo e nevăzut. Dacă ar fi senin, albastrul Adriaticii s-ar vedea înspre stânga, la 45 de kilometri.

În bucătăria casei lui Renzo e aer de prânz. Focul se joacă în „il camino”, deranjat, când și când, cu tandrețe, de suflul stpânului, care-l „mângâie” printr-o țeavă specială. Din tavanul încăperii, spre cele patru colțuri, niște cârlige sunt încovoiate-n jos. Îmi spune că, pe când era prunc, părinții săi agățau acolo cârnații, pe care focul din cămin îi afuma. Vorbim de Berlusconi și de fotbal, un amestec pe care-l înțeleg perfect, gândindu-mă la ce-i acasă.

Peste drum, mama îngrijește doi bătrâni: Pasquale are 92, iar soția sa, Filomena, 86. Nemaiputând face altceva, stau lângă foc, într-o tăcere pe care numai bărbatul o întrerupe, atunci când își întreabă soția dacă îi este frig ori când, după un pahar de vin, se-apucă să cânte „Arivederci Roma”. A intrat în armată în 1939, a luptat în Africa și a fost luat prizonier de britanici, pentru care a lucrat vreme de trei ani. Îl întreb cum era sub Mussolini. Stă o clipă, îmi zice să repet întrebarea. Acum a găsit răspunsul: el nu poate spune cu certitudine, dar Geremia, un prieten de-al său, zice că a fost bine. De exemplu, atunci când s-a căsătorit, a făcut o cerere și Il Duce i-a aprobat 3.000 de lire pentru nuntă. O privește pe Filomena, apoi, și-mi zice că pe 1 februarie se fac 63 de ani de când e însurat cu „questa bestia”. Râd amândoi, împăcați cu toate.

Duminică, la prima oră, din nou în Pulman, împreună cu mama și Renzo. Avem 5 ore de Roma, odată coborâți la Tiburtina, și din acest motiv încerc senzația pe care o are orice turist care vizitează un muzeu: să te grăbești, să vezi cât mai mult. Aici, muzeul e în aer liber, ceea ce-i, cumva, un avantaj, mai ales că e soare. Roma mi se deschide, ca și altădată, cu poarta de intrare în Piazza del Popolo, văzută din dreptul obelsicului ce-i stă în centru, apoi de sus, din Pincio. Pe scări, două țigănci se înțeleg, în românește, că să faci 50-60 de euro pe zi din cerșit e bine, poți să treci de criză. Prin Piazzale Napoleone I, călcând în picioarele pietricelele albe la fel cum, în perioada sa de glorie, Împăratul călca în picioare Europa, spre Piazza Bucarest. Plăcuța care o semnalizează conține și o informație în plus, față de celelalte: Capitale della Romania. În zare se vede cupola Catedralei San Pietro, drept în față, maiestuoasă și singuratecă, iar în stânga Vittoriano, monumentul ridicat în memoria regelui Vittorio Emanuelle II. Coborâm, prin Piazza Spania, trecând prin fața Bisericii Trinita dei Monti, spre Via del Corso, inima mondenă a Romei. De acolo, facem o pauză de respirație la Fontana di Trevi, după care ne îndreptăm spre Piazza Venezia, spre a vedea de-aproape Vittoriano. În stânga, capăt de Fori Imperiali, Columna lui Traian. Pe Via dei Fori Imperiali, drumul ce duce spre Colosseum. Dincolo de el, în dreapta e Circo Massimo, iar pe stânga, cum urci, Terme di Caracalla. Coborâm spre Piramide, unde e mormântul împăratului Caius. E punctul terminus al micii mele vacanțe italiene. Apuc să văd, înainte de a mă îndrepta spre trenul ce mă duce la Fiumicino, un monument în memoria victimelor fascismului: profiluri din metal, fiecare cu o țintă gravată pe piept, cu mâinile încrucișate și prinse în cătușe. Nu știu dacă Geremia, prietenul lui Pasquale, s-a gândit vreodată la asta.

Air Berlin, înapoi spre Tegel. Și-mi dau seama, de îndată ce ies din aeroport și fumul țigării imediat aprinse îmi împunge plămânii, că în capitala Germaniei fulgii de zăpadă sunt altfel decât cei pe care i-am văzut în Battaglia. Nu știu cum, dar altfel.

Comentarii

Ich bin Berliner (2)

ianuarie 20th, 2011

Se cuvine să precizez, dintru început, că formula titlului, deși nu respectă celebra declarație făcută de Kennedy la Berlin, în 1963, este cea corectă, după cum m-au asigurat cunoscătorii limbii germane și ai dialectului berlinez. Și acum, povestea: sunt berlinez de aproape două săptămâni, parte efemeră a unui loc care atrage și respinge, care e copleșitor și totuși lejer, care trebuie solicitat la maximum și care te obligă să-ți transformi fiecare zi într-o oportunitate de cunoaștere. Un loc al memoriei, un simbol al renașterii, un loc ce a bruscat istoria și a fost apoi strivit de aceasta, pentru a-și reveni și a continua să poarte tristețile și bucuriile oamenilor într-un fel care-i este propriu.

Orașul

Alexanderplatz. Îmi doream să ajung aici pentru că, în 1986, în orașul meu, ghemuit între dealuri de lut galben, a fost făcută o copie a ceasului din piață. Axa Berlin-Fălticeni, mă gândesc. Numai că originalul e mai mare și întreținut nemțește. Ca și în Fălticeniul din vremea adolescenței mele, e loc de întâlnire. Mai încolo, gara trenului intern și turnul televiziunii. Costă 8 euro să vezi panorama orașului, din turn, și 3 euro un pahar de Spätburgunder, vin roșu sec. Merită.

Potsdamerplatz. E, îmi spun, centrul civic al orașului. Sony Center, înălțat din metal, beton și sticlă, adăpostește tot felul de minunății, printre care și Muzeul Filmului. În față, resturi din Zid. Un tânăr neamț, îmbrăcat în soldat sovietic, îți ștampilează mecanic, pentru 2,50 euro, Ausweiss-ul care, altădată, pemitea berlinezilor din Vest să-și viziteze rudele din Est.

Topografia Terorii. Lângă clădirea fostului Minister Luftwaffe, cel condus de Goering, e un imens spațiu gol, acoperit de un gazon parcelat de alei. Una duce spre o clădire modernă: centrul de documentare cu privire la dictatura lui Hitler. În dreapta sa poți vedea suprapunerea răului în solul berlinez: jos, ruine ale celulelor de tortură aparținând poliției politice naziste, iar deasupra lor Zidul construit de sovietici. Aici e fostul sediu al Geheime Staat Polizei – Gestapo, ras de pe fața pâmântului.

În altă zonă a orașului, pe drumul dintre Brandenburg și Potsdamerplatz, colț cu Hannah Arendt Strasse, e Memorialul Holocaustului, cu numele oficial de Memorial al Evreilor Uciși în Europa. Blocuri de granit, imitând imense pietre funerare, de mărimi diferite (nici una nu e echivalentă cu alta, semn al respectării individualității unice și irepetabile a fiecărei persoane), alcătuiesc un soi de labirint. Labirintul memoriei și al durerii.

În spatele gării de pe Friedrichstrasse, un monument ține să rememoreze deportarea copiilor evrei. E, pur și simplu, zguduitor. A fost copleșitor să revăd, ieri seară, pe RTL, chiar în Berlin, „Lista lui Schindler”.

Karl-Marx-Allee. Aflu că în fostul Berlin de Est sunt oameni care, judecând comparativ, spun că Stalin i-a salvat de Hitler. Vor fi fiind, poate, și prin fostul Berlin de Vest, astfel de evaluări, dacă mă gândesc că, până în iulie 1945, sovieticii au fost singurii învingători din oraș. Abia apoi au ajuns americanii, britanicii și francezii. Locul prin care rușii au intrat în Berlin poartă azi numele lui Marx. E un bulevard imens, construit în stilul sovietic al finalului anilor 50 și începutului anilor 60. De altfel, clădirile au fost ridicate în două etape. Nu știu de ce, seamănă cu fostul bulevard Victoria Socialismului din București, cel care duce la Casa Poporului. Din piața centrală, statuia lui Karl Marx privește peste timp.

Check Point Charlie. Friedrichstrasse e centrul universului meu berlinez. Undeva, spre Vest, curgerea sa este întreruptă – azi doar simbolic – de Check Point Charlie, cel mai important punct de trecere a frontierei dintre cele două Berlinuri. Dinspre Vest, un panou imens redă imaginea unui soldat sovietic. Dinspre Est, pe aceea a unuia american. Cea mai tulburătoare imagine pe care am văzut-o până acum e cea în care un fotograf a surprins un soldat al fostei Germanii de Est sărind peste sârma ghimpată, în fugă, spre a scăpa în Vest. Azi, copii umane ale fostelor gărzi americane și sovietice se fotografiază cu turiștii, pentru 2 euro.

Comentarii, Publicistica

Ich bin Berliner (1)

ianuarie 16th, 2011

Se cuvine să precizez, dintru început, că formula titlului, deși nu respectă celebra declarație făcută de Kennedy la Berlin, în 1963, este cea corectă, după cum m-au asigurat cunoscătorii limbii germane și ai dialectului berlinez. Și acum, povestea: sunt berlinez de aproape două săptămâni, parte efemeră a unui loc care atrage și respinge, care e copleșitor și totuși lejer, care trebuie solicitat la maximum și care te obligă să-ți transformi fiecare zi într-o oportunitate de cunoaștere. Un loc al memoriei, un simbol al renașterii, un loc ce a bruscat istoria și a fost apoi strivit de aceasta, pentru a-și reveni și a continua să poarte tristețile și bucuriile oamenilor într-un fel care-i este propriu.

Orașul

Am aterizat seara. Prima senzație pe care am avut-o, odată ieșit din aeroport, a fost aceea a unui frig care atacă direct la os, purtat de vântul despre care am aflat apoi că nu-ți dă cale de scăpare. L-am resimțit, de-atunci, într-adevăr, în fiecare zi, umblând prin locurile care azi, ca și altădată, oferă imaginea a ceea ce face din Berlin un oraș inconfundabil. Are dreptate scriitoarea Nora Iuga, mi-am dat seama, să abordeze Berlinul ca pe-un monolog. Pot înțelege, acum, de ce scrie, în cartea sa despre oraș – apărută anul trecut la Cartea Românească – următoarele: „Nu vreau să fiu turist. Vreau să fiu un om oarecare din Berlin. Urăsc planurile. În locul orașului viu mi se pune sub ochi un cimitir cu sectoare, cu parcele, cu poziții, cu monumente inventariate. Nu vreau să-mi aleg drumul, vreau să mă aleagă el pe mine. Un lac tremurând prin liziera de copaci de la capătul unei străzi, o fântână arteziană, o curte cu dughene mici, cu haine vechi aruncate de-a valma, cărți de tarot, o tamburină – Zillehof – un Taica Lazăr berlinez sau chioșcul cu țigări și cărți poștale de la stația Uhlandstrasse, unde bătrânelul grăsuliu are chef de vorbă, îți zâmbește, râde cu tine și nu te lasă să înțelegi că nu aparții acestui loc” (p. 31).

Fiecare oraș e, în definitiv, o aventură. În Berlin, e uluitor să descoperi farmecul amestecat al începutului de secol 20, când capitala Germaniei era atracția Europei, aerul interbelicului de până la marea criză și ascensiunea lui Hitler, cele două lumi berlineze de după al doilea război – cea sovietică și cea capitalistă – artefactele societății postindustriale și memoria trecutului. Sunt toate aici, prezente, fantomatic de apăsătoare și regăsindu-se în timpul nostru.

Stau în fostul Berlin de Est, pe Ziegelstrasse, foarte aproape de Unter den Linden („pe sub tei”), bulevardul ce duce spre Brandenburg. Mare parte din atracția cultural-istorică a orașului se regăsește aici. În fiecare dimineață, fereastra îmi deschide privirea spre râul Spree. La 100 de metri, e despărțit în două de Museuminsel, insula pe care sunt concentrate toate marile muzee. Cel mai aproape e Boden Museum. Urmează Pergamon Museum și, mai încolo, Altes Museum. Dacă mă uit spre dreapta, văd drumul ce duce spre Universitate.

În fiecare duminică, pe malul drept al râului e talcioc – amestec straniu de limbi și obiecte. O gheretă unde se vinde wurst de felurite tipuri și bere așijderea. Arabi ce au pe tarabe tot felul de efecte militare din perioada războiului rece: bonete sovietice și americane, măști de gaze, căciuli rusești, din alea cu urechi, busole, insigne, chipiuri de ofițeri, centuri și ceasuri, toate „lucrate” în serie. Artiști chiciuroși ce-mi amintesc de cei de pe Ștefan cel Mare. Tarabele anticarilor de pe Lăpușneanu, replicate aici. Și totuși, nu sunt acasă.

Comentarii, Publicistica

În locul autenticității, la Fălticeni

decembrie 30th, 2010

Există un loc, în orașul meu de suflet, Fălticeni, despre care nu știam până acum câteva zile. Un loc despre care nu ai putea bănui, la o primă vedere, că ar putea concentra, în câțiva metri pătrați, muzica bună, cărțile calde, spiritul amiciției intelectuale și amintirile hălăduirilor adolescenței.

Nu e nici pe bătrâna uliță a Rădășenilor – azi strada Ion Creangă –, unde s-au încolonat, de-a lungul timpului, casele memoriale, de la cea a Cazabanilor până la aceea a marelui Birlic și tocmai sus, în deal, aceea a controversatului Sadoveanu (singura construită de el, iar nu cumpărată), nu e nici în preajma Galeriei Oamenilor Seamă, a Muzeului Apelor ori a Muzeului Irimescu, nici în vestita Nadă a Florilor și nici în zona Dumbravei Minunate. Și, totuși, într-un fel, le conține pe toate acestea, păstrând memoria unui oraș altădată viu cultural, omorât industrial în comunism și cumva abandonat între dealurile sale din lut galben de douăzeci de ani încoace.

Am pășit în acest loc zilele trecute, cu promisiunea unei reîntâlniri cu câțiva dintre oamenii importanți ai adolescenței mele și, într-un fel, cu promisiunea unei recuperări a timpului pierdut. Atelierul pictorului Ninel Șoldănescu, din Fălticeni – căci acesta e locul de care vă vorbesc – e un spațiu al spiritului aflat în vervă, curios și împătimit de acel bun-simț care nu a intrat încă în epoca relativismului postmodern.

Lipit de coasta uneia din vechile școli fălticenene, cea de lângă Piață, e locul în care, pentru câteva ore de companie prietenească, m-am regăsit „acasă”. În mijlocul vrafurilor de cărți, al discurilor de vinilin, casete și CD-uri, de pensule, vopseluri, schițe și lucrări terminate sau nu, pictorul Șoldănescu m-a primit, alături de John, admirabilul camarad din studenție (acum un la fel de admirabil profesor de filosofie la Colegiul de elită al orașului), de „bătrânul” Lupes, spirit non-conformist și neînregimentat (dar cu un acut simț al implicării civice, lui datorându-i-se și comuniunea acelei seri), de Cornel, cel mai fin om al lucrurilor fine (dintre care ceasurile vechi reprezintă doar dragostea dintâi), de Sorel (proaspăt artizan al fumatului din pipă) și de celălalt Cornel, mai tăcut, dar nu mai puțin trăitor, acum și altădată, al banalului și totuși atât de importantului chef de viață.

Ninel Șoldănescu m-a primit, voiam să spun,ca și cum ne-am fi cunoscut de-o viață. În realitate, îi cunoșteam doar pe ceilalți. În ce privește afinitatea electivă, cu ei și, atunci când i-am trecut pragul, cu el, ne cunoșteam, deja, e-adevărat, dintotdeauna. Când tutunul de pipă urca, tainic parcă, spre marginea de sus a șevaletului acoperit cu o brodată pânză albă, însoțit de sunetul vocilor noastre joase, dar și de „Celelalte Cuvinte”, cu tonuri mai înalte, când „streșinica” de anul acesta mângâia cu aroma sa gura cănilor de lut și când Lupes ne antrena pe toți, secondat de amfitrion, într-o discuție ce părea să rezolve, atunci și acolo, cele mai importante probleme pe care și le poate pune generația noastră, am avut sentimentul că timpul stă în loc. Și n-aș mai fi vrut ca el să repornească.

În atelierul pictorului Ninel Șoldănescu, din Fălticeni, mi-am dat seama apoi, timpul există, fără a se face însă simțit, doar pentru prietenie. Și azi, și mâine, și poimâine, câțiva dintre oamenii importanți ai adolescenței mele, mereu prietenii mei, vor putea depăna ceea ce în acest oraș pierdut între dealurile sale galbene, din lut, părea să nu mai fie posibil – autenticitatea cu ștaif, lipsită de morgă, naturală și binedispusă.

Vă doresc tuturor să o regăsiți în anul care vine! La Mulți Ani, 2011!

Comentarii, Publicistica

În prag de Crăciun

decembrie 24th, 2010

Aici, în „găleata” dintre dealurile pline de pomi fructiferi ale Rădășenilor este, ca în fiecare Ajun, zăpadă. E bine, e reconfortant să constați că nebunia meteorologică nu bate în zonă, că oamenii își văd liniștiți de iarna lor, așteptând să se nască Pruncul.

La mijloc de Fundoaia – tot așa-i va rămâne numele, chiar dacă, de curând, strada a fost botezată General Lovinescu – e crâșma lui Romică. Acolo se tot rotesc în zilele din urmă, în valuri, a’ lu’ Țap, a’ lu’ Tunsu și a’ lu’ Tăcutu. Umblă, peste zi, la tăiat de porci, că-i sezon. N-au auzit de „asomare” dar au, în schimb, o oareșce siguranță că nu vom pupa Șengăn. Vasile a’ lu’ Andrieș stătea cu gura pe ei, până acum, el fiind, între lectura a două cărticele de rugăciuni – unul din băieți, plecat la muncă-n Grecia, i-a făcut peste ani o bibliotecă specializată – un militant popular. De aia, lumea de pe Fundoaia îi spunea, până a i se tăia din pensie, Vasile a’ lu’ Băsescu. Acum, când nu tace-n barbă, înjură. Niciodată de cruce. Nici de Dumnezeu. Numai de Băsescu.

La vale de casa-n care stau sunt semne că s-a întors Ion. Întâi de toate Tița, nevastă-sa, fostă moașă în oraș. O vezi că, vreo cinci zile la rând înainte de a-i reveni bărbatul, merge dreaptă și e coerentă-n vorbire, răspunde la salut și e nițel încruntată. Apoi, un brad frumos împodobit, în stânga casei, cum te uiți spre ea. Urmează ritualul perindării vecinilor, care vor să afle ce mai e prin Anglia și să-i spună lui Ion de una, de alta: dac-a fost an de prune, cum au mers merele, la Iași ori în sud, cine-a mai murit și cine-a mai rămas. Tița și Ion vor avea, ca mai an și-n alți ani, un Crăciun fericit.

 De cu dimineață am tăiat legumele pentru salata de boeuf. Asta-mi amintește de tata și e, pentru mine, semnul că a venit Crăciunul. Vasul cu legume fierte e în dreapta, așa cum îl ținea și el, fundul de lemn, pe care totdeauna le tai mărunt-mărunt („chisat”, cum spune frate-miu, asemeni lui), drept în față, iar în stânga e un pahar cu țuică de prune, de la nea Toader din Mălini, pe care socrul meu tot încearcă să-l înghesuie spre mine. Când împlinea, spre bucuria mamei, acest ritual, tata bea mereu bere. Eu mănânc salată beuf numai de Crăciun. Nu știu ce ar spune Freud despre asta.

 Băiatul meu, în vârstă de 10 ani, nu vrea să colinde. E „pornit”, an de an, cu vreo două săptămâni înainte de Ajun dar, matematic, în dimineața zilei cu pricina ne anunță că nu va cânta. Îl înțeleg – generația lui va colinda pe Facebook sau cine știe în ce alt mediu virtual. Deocamdată, a pregătit pentru Moș laptele și prăjiturile. La Carrefour, Moș Crăciun  s-a făcut din belșug anul acesta, iar pe Facebook nu au anunțat încă faptul că el nu există. Fiul meu îl așteaptă, iar asta e de-ajuns, și pentru mine, ca să știu că el există.

Vă doresc tuturor, din „căldarea” Rădășenilor, un Crăciun de basm!

Comentarii, Publicistica