Archive

Archive for the ‘Articole’ Category

Exerciții de „inginerie constituțională”: problema referendumului

aprilie 6th, 2013

Luând în calcul întreaga perioadă postcomunistă, în România au avut loc, în total, 6 manifestări referendare: două referendumuri constituționale (unul pe 8 decembrie 1991 și altul pe 18-19 octombrie 2003), două referendumuri pentru demiterea președintelui (pe 19 mai 2007 și pe 29 iulie 2012), unul pentru schimbarea sistemului de vot (pe 25 noiembrie 2007) și unul pentru trecerea la parlament unicameral și reducerea numărului de parlamentari (pe 22 noiembrie 2009).

La o primă evaluare, s-ar părea că, dată fiind consultarea demos-ului pe chestiuni de maxim interes general, sistemul politic românesc poate fi înscris, cu succes, în seria democrațiilor funcționale, cu o autentică fibră participativă.

O evaluare tehnică minimală ne arată însă că, din totalul manifestărilor referendare redate mai sus, două au fost invalidate din cauza participării insuficiente (referendumul pentru schimbarea sistemului de vot din 2007 și cel pentru demiterea președintelui din 2012), iar în cazul altuia perioada votului a trebuit să fie prelungită cu încă o zi, din același motiv (referendumul constituțional din 2003).

În contextul dezbaterii despre posibilele modificări ce ar putea fi aduse actualei Constituții a României, aș aduce în discuție încă cel puțin două tipuri de evaluare, ținând cont, ca și în cazul anterioarelor exerciții de „inginerie constituțională”, de problemele observabile la nivelul sistemului nostru politic, așa cum sunt personalizarea instituțională și deficitul democratic.

 

Referendumul și personalizarea politicii: o evaluare procedurală

Într-un eseu admirabil despre „guvernarea oamenilor sau guvernarea legilor”, politologul italian Norberto Bobbio sublinia primatul cadrului procedural specific statului de drept: actul de guvernare se realizează prin respectarea strictă a legilor, indiferent de oamenii care ocupă vremelnic funcții în aparatul guvernamental. O proiecție normativă ce nu-și găsește corespondent în realitatea politică românească, dar care joacă măcar rolul unui ideal regulativ în democrațiile consolidate.

În România, guvernarea este a oamenilor, dincolo de și peste legi. Procedurile sunt modificate sau pur și simplu nerespectate, ceea ce face ca democrația, fragilă cum e, să fie „suspendată” într-o stare agonică. Ca procedură, referendumul însuși a fost personalizat. Primul președinte postcomunist al republicii, Ion Iliescu, a lucrat în acest sens o dată și bine, în 1991, ceea ce i-a adus peste două mandate în funcție. La referendumul din 2003, presiunea integrării europene l-a determinat ca, împreună cu premierul Adrian Năstase să prelungească, sub coordonarea lui Octav Cozmâncă, timpul alocat votului cu încă o zi.

Nici actualul președinte nu s-a lăsat mai prejos, utilizarea instrumentului referendar (în noiembrie 2007 și în noiembrie 2009) având străvezii scopuri electorale. Pe de altă parte, Traian Băsescu a fost subiectul celor două referendumuri de suspendare, din mai 2007 și din iulie 2012. Amândouă au fost puternic personalizate (chiar dacă „pe negativ”, de această dată), de ambele a trecut cu bine. Și în ceea ce privește previzibilul nou referendum pentru modificarea Constituției, există amprenta unei personalizări în funcție de conjunctura politică a zilelor noastre.

Avem de-a face, așadar, prin această personalizare, cu o „guvernare a oamenilor” care orientează și utilizează procedurile democratice în definite scopuri politicianiste. Nu e deloc întâmplător faptul că, într-un răstimp foarte scurt, de numai cinci ani (2007-2012), au avut loc patru dintre cele șase acțiuni referendare ale sistemului postcomunist românesc.

Evaluarea procedurală pe care o propun aici nu vrea să spună că referendumul ar fi, dată fiind coloratura autohtonă pe care a primit-o, un instrument mai puțin democratic. Știm cu toții exemplul Elveției, stat mic și foarte bogat, în care frecvența utilizării referendumului este ridicată. Dar există și exemplul SUA, pe care îl prezintă Robert Dahl: „(…) constituția Statelor Unite nu include nicio prevedere în privința referendumurilor (niciun astfel de referendum nu a avut loc vreodată la nivel național) cu toate că se desfășoară în mod obișnuit în multe state” (Despre democrație, p. 118).

În cazul României, întrebarea este dacă nu cumva excesul de personalizare a instituțiilor și procedurilor democratice (care, cel puțin formal, există) poate reprezenta un pericol la adresa democrației însăși (încă îndeajuns de fragilă). Și poate că, punând această întrebare, vom vedea de ce este necesară menținerea cvorumului de 50% plus unu la referendum, făcând abstracție de cauzele conjuctural-personale ale politicienilor.

 

Referendumul și deficitul democratic: o evaluare calitativă

Un alt aspect demn de luat în seamă în discuția relativă la problema referendumului este cel al deficitului democratic pe care îl are sistemul nostru politic. E un aspect ce trimite, practic, spre chestiunea calităţii democraţiei româneşti. Criteriile de analiză a calității unui sistem democratic sunt mai multe, însă iau în discuție aici, plecând de la contextul politic actual, doar problema actorului principal căruia orice referendum i se deschide spre arbitraj: poporul.

Am ca punct de start o presupoziție, nu o certitudine: aceea că spațiul social-politic românesc este cel caracteristic unei societăți populiste. În ultimii ani, tenta populistă a devenit accentuată nu doar în mediul politic, ci și în cel jurnalistic ori în acela specific intelectualilor publici. De curând, se adaugă acesteia un reviriment al naționalismului etnic, o bună vreme aflat „în carantină” la nivelul unor partide anti-sistem, al instituților media dependente de acestea și la cel al protocroniștilor care n-au divorțat de național-comunismul ce le-a conferit identitate.

Întrucât acest tip de discurs a reușit să producă un efect de imitație asupra actorilor politici ce păreau să parieze, până în prezent, pe cartea europeană, efect întreținut de instituțiile media influente, populismul dublat de un naționalism primitiv acționează și asupra arbitrului electoral, poporul, îndemnat din toate părțile să se exprime, oriunde și oricum.

Participarea politică a cetățenilor este, evident, un ingredient important al democrației. Problema e că definirea cetățenilor în termeni „administrativi” tinde să obnubileze importanța calității politice a acestora. Din nou, mass-media joacă, și aici, un rol deosebit. Făcând abstracție de cartelizarea presei românești și de discursul maniheist, profund non-jurnalistic, ce a câștigat teren în spațiul nostru public, nu putem trece peste faptul că un cetățean presupus „informat” nu este, automat, și un cetățean „competent” sub aspect politic. Totuși, instrumentul referendar se adresează acestor cetățeni, care au, cu toții, acces la informație, dar ale căror competențe politice sunt discutabile.

Nici nu încape îndoială: chiar și în această situație, alegerile cetățenilor trebuie respectate. Pe de altă parte, trimițând din nou spre fragila democrație românească, aș lua în seamă un avertisment al lui Giovanni Sartori: „Când își exercită influența, poporul este la rândul său influențat. Înainte de a vrea ceva, adeseori îi este indusă o dorință. Când ni se spune că oamenii înșiși guvernează, trebuie să ne asigurăm că nu este vorba de o democrație de fațadă, de o simplă falsificare a democrației” (Teoria democrației reinterpretată, p. 128).

Dacă avem în vedere cel puțin ultimele patru referendumuri desfășurate în România, vom putea constata avansul „democrației aclamative”, aceea în care politicienii, indiferent de culoare, au invocat „poporul” și au utilizat, pentru ei înșiși, eticheta de „reprezentanți ai suveranității populare”.

Instrumentele democratice, precum referendumul, își au importanța lor în arhitectura constituțională a unui sistem politic. Uitilizarea lor excesivă poate totuși să dăuneze calității democrației, la fel cum invocarea maximalistă a rolului poporului poate să erodeze funcționalitatea acesteia. E încă un motiv pentru a considera că problema referendumului este una ce trebuie reglată cu maximă finețe în ansamblul nostru constituțional.

P.S. Reînnoiesc invitația de a participa, prin comentariile dumneavoastră, la Dezbaterea „Constituția 2013”, găzduită pe platforma Revistei Polis, în cadrul proiectului Constituția României. Opinii esențiale pentru legea fundamentală.

Acest text a fost publicat pe Adevărul.ro.

Articole, Publicistica , , , , , , , , , , , , ,

Exerciții de „inginerie constituțională”: problema drepturilor

aprilie 1st, 2013

Punerea în discuție a textului constituțional aflat în vigoare astăzi, în ideea revizuirii sale, nu poate ocoli problema drepturilor. Lectura Titlului II al Constituției României, referitor la „Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale” (articolele 22-53, cuprinse în Capitolul II) este de natură să releve, pe de o parte, importanța luării în considerare a fundamentului filosofico-politic pe care-l implică problema drepturilor și, pe de altă parte, necesitatea unei clarificări prin diferențierea între tipurile de drepturi.

Despre proceduri și aspirații

În veacul al XVIII-lea, atunci când termenul de „constituție” își capătă semnificația modernă, aceea cu care operăm și în prezent, proiecția unei legi fundamentale avea un caracter eminamente procedural. O constituție viza, practic, „cum ar trebui să fie create normele” (Sartori), și nu conținutul acestor norme. Dimpotrivă, există, din a doua jumătate a secolului trecut încoace, o tendință de a configura „constituții aspiraționale”, care „sfârșesc prin a fi o supraîncărcare a «capacității constituționale», ceea ce duce la incapacitate de funcționare” (același Sartori).

Cel puțin două chestiuni ar trebui să ne facă atenți la pericolul implicat de o „constituție aspirațională”: personalizarea instituțională și deficitul democratic, aspecte ce dau seamă de starea actuală a sistemului politic românesc.

Din această perspectivă, problema drepturilor poate reprezenta unul dintre punctele esențiale în care funcționalitatea constituției să fie afectată. Spre exemplu, o excesivă detaliere a rolului statului în privința modului în care acesta trebuie să asigure drepturile pozitive (social-economice), suprapusă unei insuficiente accentuări a importanței drepturilor negative („naturale”) este de natură să aducă prejudicii funcționalității constituționale.

Din punctul meu de vedere, ambele tipuri de drepturi pot și trebuie să fie stipulate, minimalist, în cadrul arhitecturii constituționale. Eventual, este posibil ca drepturilor negative și celor pozitive să li se alăture și cele numite „de a treia generație” sau „democratice” (deși, spre exemplu, „dreptul la mediu sănătos” este prevăzut și de actualul text constituțional, la articolul 35). Asta chiar dacă, încă din „constituționalul” veac al XVIII-lea, Madison și Hamilton, doi dintre „părinții fondatori” ai Constituției americane, susțineau că problema drepturilor nu reprezintă o condiție necesară a unei legi fundamentale.

Filosofia drepturilor și problema limitării puterii

De ce este importantă, totuși, problema drepturilor? Aș spune că, dincolo de aspectul tehnic, de natură juridică, dacă vreți, această problemă are, în special în ceea ce privește drepturile negative, o profundă fundamentare filosofico-politică. Aceasta privește problema limitării puterii și pe aceea a deconstrucției „mitului statului paternalist”, prin recunoașterea primatului pe care indivizii îl dețin în raport cu autoritatea publică.

Sunt de acord, urmându-l pe Giovanni Sartori, că „o constituție fără o declarație a drepturilor este tot o constituție, în timp ce o constituție al cărei nucleu central nu determină schema guvernării nu este o constituție”. Cred însă că, așa defazat cum încă este față de modernitatea politică occidentală, sistemul politic românesc are nevoie de o clară asumare, în textul constituțional, a unei „intenții protectoare”. Cu alte cuvinte, a unei protecții și, implicit, garantări a drepturilor fundamentale ale indivizilor. Cred că această chestiune constituie încă o ratio constituțională, chiar dacă ea poate părea un exercițiu admis ad abundantiam. E bine să fim redundanţi, mai ales când ştim că politicienii noştri se lasă repede prinşi de mirajul puterii și că instituțiile noastre sunt gata să răspundă unor comandamente personale.

Ca atare, pe lângă prioritatea acordată arhitecturii instituţionale necesare funcţionării statului de drept (o caracteristică a textelor constituționale europene, după cum subliniază Cătălin Avramescu în unul dintre comentariile sale la Constituția SUA), este nevoie ca stipularea drepturilor negative să constituie un „certificat” de non-intruziune a autorității de stat în sfera demarcată de acestea.

Drepturile: clarificare prin diferențiere

Diferențierea între tipurile de drepturi nu înseamnă ierarhizare. Aceasta poate, însă, să confere o clarificare textului constituțional. În actuala formă a Constituției României, există un amestec ce poate induce în eroare, mai ales din perspectiva „aspriațională” de care aminteam mai sus. Cele mai importante documente despre „drepturile omului” elaborate în secolul al XVIII-lea, așa cum ar fi Declarația de Independență a SUA (1776) și Declarația Drepturilor Omului și ale Cetățeanului (1789), amintesc despre viață, libertate și căutarea fericirii, respectiv despre libertate, proprietate, siguranță și rezistența la oprimare.

În 1793, în al său Projet de déclaration des droits, Condorcet introduce, alături de „drepturile negative”, și unul dintre acelea care, ulterior, vor primi eticheta de „drepturi pozitive” (protecția socială), atunci când spune că „drepturile naturale ale omului (…) sunt libertatea, egalitatea, siguranța, proprietatea, protecția socială și rezistența la oprimare”. Alăturarea drepturilor pozitive/afirmative celor negative într-un document de maximă importanță se va realiza în secolul XX, când, în condițiile postbelice și la presiunea Uniunii Sovietice, Adunarea Generală a ONU va adopta Declarația Universală a Drepturilor Omului (1948).

În acest din urmă document, actul de lectură permite o diferențiere și, prin urmare, o clară înțelegere a tipurilor de drepturi. Sunt redate, imediat după „Preambul”, drepturile negative, urmate apoi de cele pozitive. Oricine încearcă un exercițiu de lectură comparativă între Declarație și „carta drepturilor” inclusă în actuala Constituție a României poate sesiza diferența în ceea ce privește claritatea.

Să institui claritatea în documentul fundamental al unei societăți pentru care statutul democratic rămâne, în continuare, un obiectiv de atins nu este un efort considerabil. Dar este unul  necesar.

P.S. Reînnoiesc invitația de a participa, prin comentariile dumneavoastră, la Dezbaterea „Constituția 2013”, găzduită pe platforma Revistei Polis, în cadrul proiectului Constituția României. Opinii esențiale pentru legea fundamentală.

Acest text a apărut pe adevărul.ro.

Articole, Publicistica , , , , , , , , , , , ,

Exerciții de „inginerie constituțională”: ce fel de regim politic?

aprilie 1st, 2013

Una dintre temele considerate a fi importante în contextul dezbaterii referitoare la revizuirea Constituției, așa cum este aceasta din urmă configurată pe platforma revistei Polis, e cea a tipului de regim politic. Luând în discuţie această chestiune, nu vreau să plec, aici, de la problema formei de guvernământ (monarhie sau republică?), o problemă ce poate fi – și chiar probabil este – una încărcată emoțional. Aș spune doar (pe urmele lui Sartori) că aspectele critice ale republicanismului trebuie puse sub lupă, dar că o asemenea analiză trebuie să fie însoțită de o corectă evaluare a alternativei.

Preliminarii

În teoria politică a ultimelor decenii, clasificarea și analiza tipurilor de regim se plasează fie în zona „vechiului”, fie în cea a „noului constituționalism”. Cred că avem de-a face cu un aspect pe care și dezbaterea privind revizuirea legii fundamentale din România de astăzi trebuie să îl includă. Asta, desigur, dacă suntem interesați să delimităm cu claritate cadrul acestei dezbateri.

Un al doilea aspect ce merită articulat în perspectiva dezbaterii constituționale, inclusiv din punctul de vedere al tipului de regim politic pentru care s-ar putea opta, este acela de a asuma că România nu a definitivat procesul de democratizare. În acest context, o opțiune nefericită pentru un anumit tip de regim, ca și, în general, o proiecție constituțională eronată ar putea să dăuneze fragilei democrații românești, în loc s-o întărească.

Între „vechiul” și „noul” constituționalism

Cadrul dezbaterii constituționale, ce ar avea drept efect revizuirea legii fundamentale, trebuie să evite, înainte de toate, limitările impuse de personalizarea instituțională. Cu alte cuvinte, fără a eluda importanța contextuală și istorică a evoluțiilor politice trecute ori recente, nu trebuie să ne proiectăm tipul de regim politic (și instituțiile ce stau la baza acestuia) prin raportare la combinațiile partidiste actuale sau la liderii acestora.

În mod evident, partidele și liderii își au importanța lor în context democratic. A configura, însă, instituțiile în funcție de X sau Y, din perspectiva unei discutabile „drepte” și a unei la fel de discutabile „stângi” ar fi o eroare cu niște consecințe imprevizibile pe parcursul ciclului constituțional ce va urma.

Dacă „vechiul” constituționalism insistă pe o proiecție rațională a instituțiilor politice (iar limita sa e vizibilă tocmai în faptul de a ignora contextul socio-istoric și cultural), „noul” constituționalism se bazează tocmai pe „spontaneitatea” proprie jocului social (și fix în asta constă limita sa).

Consider că alegerea tipului de regim politic trebuie să țină cont de context, desigur. Pe de altă parte, cred că încrederea liberală în „mâna invizibilă” a „spontaneității” este, în acest punct, exagerată. Mizez, deci, pe o situare între limitele implicate de „vechiul” și de „noul” constituționalism, coroborată cu accentuarea importanței relației dintre tipul de regim politic și procesul democratizării.

Regimul politic și democratizarea

Dacă Giovanni Sartori apreciază că proiectarea unei constituții trebuie să ia în calcul calitatea de „instrument de guvernare” a legii fundamentale în context democratic, Robert Dahl reține importanța condițiilor structurale ce pot afecta democrația, până la a o face de-a dreptul inexistentă.

Oricare ar fi modelul constituțional, condițiile nefavorabile fac imposibilă menținerea democrației. Dimpotrivă, când condițiile sunt favorabile democrației, aceasta rezistă indiferent (din nou!) de modelul constituțional.

Există însă și situații de natură mixtă, așa cum îmi pare a fi cea a României. Ce se întâmplă în acest caz, dacă tot e vorba să ținem seama de context? „Dacă într-o țară există condiții de fond mixte, unele favorabile iar altele nu, o constituție bine concepută ar putea contribui la menținerea instituțiilor democratice, în timp ce o constituție de concepție deficitară ar putea duce la prăbușirea instituțiilor democratice”, susține Robert Dahl.

Opțiunea pentru semi-prezidențialism, între avantaje și limite

Ce tip de regim politic ar trebui să prevadă „o constituție bine concepută”? Dacă regimul prezidențial presupune separarea puterii, cel parlamentar, ca și cel semi-prezidențial mizează pe o împărțire a acesteia. Evident, argumentele pentru unul sau altul dintre aceste tipuri de regim politic pot veni din toate părțile. Cred totuși că e important să avem în atenție aspectele semnalate mai sus: cel al personalizării instituționale și cel al democratizării.

Din punctul meu de vedere, un regim parlamentar, care ar înlătura posibilitatea alegerii directe a președintelui republicii, nu se poate „plia”, tocmai dat fiind contextul, pe „cultura voievodală” existentă în spațiul public românesc. Vizualizată în optica democratizării, funcționarea acestui tip de regim politic ar putea fi alterată așadar, la nivelul legitimității, în condițiile în care încrederea în partide și în parlament staționează în subsolul capitalului pe care îl dețin instituțiile statului.

Rezultat al constituționalismului american, după cum specifică Sartori, prezidențialismul constituie, din unghiul funcționalității sale, mai curând o excepție democratică (americană, după cum lesne se poate înțelege!) decât o bază instituțională a democrațiilor. Din nou dat fiind contextul, opțiunea pentru un regim politic de factură prezidențială ar putea altera fragila democrație românească și ar agrava tendința personalizării instituționale.

Rămâne, ca atare, regimul politic semi-prezidențial, pe care politologi importanți îl consideră operațional pentru democrațiile incipiente. Înainte de toate, acesta oferă posibilitatea de a-i roda pe politicieni în exercițiul alternanței prezidențial-parlamentare (în funcție de suprapunerea majorității ce alege președintele cu majoritatea parlamentară sau de lipsa acesteia).

Există, evident, discuții cu privire la limitele semi-prezidențialismului, iar acestea nu trebuie eludate. Una dintre limitele invocate este cea implicată de fenomenul „coabitării” ce poate apărea în acest regim care se fundamentează pe o structură de putere duală. În acest caz concret – vizibil și în România de azi – eu aș vedea avantajul transparenței instituționale și al posibilității de control reciproc, în condițiile unei mai clare delimitări a atribuțiilor prezidențiale și prim-ministeriale. Repet: dincolo de X sau Y.

În condițiile în care acceptăm faptul că democrația nu înseamnă exclusiv „majoritate”, „vot” ori „popor” și că ea include și aspectul „vertical” al reprezentării, ca și chestiuni precum „negocierea”, „târguiala democratică” și „compromisul rezonabil”, o discuție despre tipul de regim politic cel mai potrivit României contemporane poate pleca de la identificarea soluțiilor pentru o mai bună „așezare” a semi-prezidențialismului pe care deja îl avem.

Acest text a fost publicat pe adevărul.ro.

Articole, Publicistica , , , , , , , ,

Exerciții de „inginerie constituțională”. O invitație din partea revistei POLIS

aprilie 1st, 2013

În teoria democratică, o zicere care îi aparține lui Giovanni Sartori spune așa: „pe măsură ce democrațiile se dezvoltă, tot mai mulți oameni discută tot mai mult”. Acceptând că e un lucru bun, politologul italian se grăbește să adauge că e foarte important ca discuțiile despre problemele importante ale unei societăți să fie și corecte. Plecând de aici, cred că o discuție corectă despre direcțiile pe care ar trebui să le vizeze revizuirea constituției ar putea avea ca punct de start o întrebare de tipul celei care dă titlul unui text recent semnat de Ioan Stanomir: „pentru cine se scrie o constituție?”.

Deși, în mod evident, îi vizează direct, dezbaterea nu poate și nu trebuie să fie monopolul politicienilor. Mai mult, pe lângă specialiștii care, din perspectivă „tehnică”, se pot implica în dezbatere, aceasta trebuie să includă cât mai mulți cetățeni. Este ideea ce stă la baza unui demers inițiat de Revista POLIS, acela de a găzdui o platformă de dezbatere pe problema aspectelor ce ar putea fi implicate de revizuirea legii fundamentale.

 Proiectul inițiat de revistă, intitulat Constituția României. Opinii esențiale despre legea fundamentală, are două componente. Este vorba, în primul rând, despre lansarea platformei on-line, funcțională chiar de astăzi, ca forum unde se pot întâlni, precum într-o agora, opiniile referitoare la modificările ce urmează a fi aduse Constituției. Temele propuse de redacție sunt următoarele:

-         România – „stat național unitar”

-         Tipul de regim politic

-         Tipul de parlament

-         Imunitatea parlamentarilor

-         Utilizarea ordonanțelor de urgență

-         Noua organizare adminsitrativ-teritorială

-         Statutul Curții Constituționale

-         Rolul referendumului în procesul legislativ

-         Rolul Consiliului Superior al Magistraturii

-         Definirea drepturilor cetățenești

Cea de-a doua dimensiune a proiectului vizează editarea unui volum, într-un tiraj de 1.000 de exemplare, care să includă atât perspectivele specialiștilor în drept și în științe sociale, cât și pe acelea ale participanților la dezbaterea de pe forum. Volumul va fi distribuit tuturor parlamentarilor, reprezentanților instituțiilor administrației publice naționale și locale, precum și instituțiilor media.

Ca atare, textul de față este o invitație la niște exerciții de „inginerie constituțională”. Autorul acestei sintagme, același Sartori, spunea, în discursul susținut la momentul decernării titlului de Doctor Honoris Causa al Universității din București (20 iunie 2001), discurs intitulat Despre sistemul constituțional românesc, că „centrul prezidențial al semi-prezidențialismului românesc nu permite o structură de putere duală, un sistem bicefal, cu două capete, și, așadar, un autentic sistem semi-prezidențial”.

Iată, aș spune, măcar un argument ce merită discutat într-un cadru precum cel oferit de platforma revistei Polis, într-o încercare de recuperare a democrației orizontale, aceea „în care – arată Sartori – dimensiunea egalitară a politicii, importanța participării și a opiniei publice este prevalentă”.

Acest text a fost publicat pe adevărul.ro.

Articole, Publicistica , , , ,

Despre câteva mituri ale politicii de azi

decembrie 6th, 2012

Ceea ce vreau să spun în aceste rânduri nu o să placă dependenților de manualul de educație civică. Și nici adepților necritici ai democrației, admițând că, în spațiul românesc, am putea vorbi de existența unui autentic regim democratic. Tocmai pentru că predau, de un deceniu și mai bine, cursuri de cultură politică și de teoria și practica democrației, îmi propun să demantelez, prin acest text, câteva mituri vehiculate în spațiul public din România de azi, fiecare având o directă relație cu viața politică, ajunsă, iată, chiar zilele acestea, într-un nou ciclu electoral.

Nu atac democrația – din nou, admițând că am avea așa ceva – și nici nu îndemn la boicot. Propun doar o încercare de privire limpede în jur, cu un soi de amară decuplare de la realitatea cotidiană care – sunt perfect conștient – oricum îmi și ne angajează propria existență socială. Ceea ce pun în discuție sunt, însă, niște sloganuri care, pe parcursul ultimelor două decenii de „construcție glorioasă a democrației”, și-au pierdut, din punctul meu de vedere, consistența, dacă au avut-o vreodată. Avantajul lor simbolic (ca și intrarea în discursul public de fiecare zi) a fost și este încă dat de vehicularea lor de către politicieni cu notorietate, de intelectualii publici, de variatele specii de „oengiști” și de atoatecunoscătorii jurnaliști.

Identific, mai exact, următoarele mituri, pe care vreau să le deconstruiesc în rândurile de mai jos: al „interesului public”, al „importanței fiecărui vot”, al „celui mai mic rău”, al „obiectivității / echidistanței / imparțialității presei” și al „distincției ideologice stânga-dreapta”. Nu epuizez, prin punerea sub lupă a acestor mituri, subiectul, ci spun doar că ele îmi par a fi cele mai relevante în contextul apropiatelor alegeri parlamentare.

De ce nu există, de fapt, interes public

Niciodată, politica nu s-a făcut în termeni abstracţi. Politicienii nu au porniri normative, nu îi interesează ceea ce „ar trebui” să fie. Interesându-i, de fapt, doar ceea ce „este”, fac mereu ca „a fi” să însemne, hic et nunc, în imediat, doar „a avea”. În spatele oricărei decizii politice se află interesul direct (privat, electoral, relațional etc) al liderului care-i este autor. Poate mai pregnant în regimurile autoritare, dar fapt perfect sesizabil și în cele democratice (fie acestea consolidate ori fragile), politica este o competiție al cărei rezultat ciclic este înlocuirea unei cleptocrații cu o altă cleptocrație. În acest cadru, „interesul public” este doar o etichetă justificativă pentru luarea unor decizii ce privesc, în realitate, doar interesul al „câțiva”. Să nu ne amăgim, deci, atunci când politicienii, oricum s-ar numi și oriunde ar guverna, utilizează această expresie „măreață”. Nimeni nu face politică de dragul „interesului public”. Un individ poate, cel mult, să intre în politică amăgit de o asemenea iluzie.

De ce votul, de fapt, nu contează

Marota de bază a proiectatei politici democratice este că „fiecare vot contează”. Dacă dăm crezare „teoriei selectoratului” din știința politică (vezi Bruce Bueno de Mesquita și Alastair Smith, Manualul dictatorului, Polirom, 2012), orice decident politic știe că, în planul electoral al cuceririi și menținerii puterii, există doar trei clase de indivizi: „interșanjabilii” (masa totală a votanților), „influenții” (cei de care, realmente, depinde cucerirea efectivă a puterii – artizanii jocului electoral) și „esențialii” (cei cărora, fie că sunt mai mulți sau mai puțini, liderii trebuie să le compenseze loialitatea). Inutil să mai spun că, în „pragmatica” jocului politic, doar ultimele două categorii contează cu adevărat. Restul intră la „numărătoare”. Atât și nimic mai mult, de dragul spectacolului.

De ce răul nu are grad de comparație în politică

Mai ales în zona elitei intelectuale e vehiculată – și preluată grațios de politicienii care se consideră de partea „bună” a lucrurilor – marota necesarei opțiuni pentru „cel mai mic rău”. Cinic spus, nu există așa ceva. În politică, la noi ori aiurea, răul nu are grad de comparație, pentru că o eventuală evaluare fondată pe argumente se poate realiza abia post factum. Orice pretenție de evaluare comparativă ante factum este pură ficţiune, oricine ar realiza-o. Problema se leagă de ceea ce am amintit mai sus, relativ la schimbul ciclic al componenței cleptocratice. Nu există politicieni „buni” și politicieni „răi”, ci doar politicieni ale căror interese private sunt de domeniul evidenței și politicieni cu „harul” netransparenței.

De ce e depășită „paradigma inginerească” din presă

Actor foarte important în spațiul politic, presa se prezintă a fi, la modul generic, o instanță „obiectivă / imparțială / echidistantă”. Or, nu există presă „generică”, ci oameni care lucrează în diferite instituții de presă și care depind, în mod direct, de piața publicității și de interesele patronatului. Acestea din urmă depind, la rândul lor în mod direct, de politic. Aspectul deontologic – de curând s-a văzut și la BBC, ce să spunem în România? – este o poveste numai bună de predat prin școlile de jurnalism. Vorbind despre oameni și de valorile lor, vorbim automat despre subiectivitate, mai ales azi, când și în filosofia fizicii ori a matematicii „obiectivitatea” este serios pusă sub semnul întrebării. Foarte pe scurt, cu referire specifică la presa din România și la oamenii ei, aceasta a fost configurată, în ultimele două decade, sub directa influență a unei „paradigme inginerești” care a transferat acest mit al obiectivității dinspre științele tehnice înspre un demers care implică, în mod direct, interpretarea realității printr-o grilă individuală, deci subiectivă.

De ce nu putem face un „decupaj” ideologic

E hilar cu câtă nonșalanță se vorbește, în spațiul românesc, despre „dreapta” și despre „stânga”. Avem de-a face, spus în mod direct, cu o prostie colportată dinspre mediul intelectual înspre cel politic. Ne aflăm, astfel, în situația în care „dreapta intelectuală” își proiectează iluziile înspre o inexistentă „dreaptă politică”, iar o anemică „stângă intelectuală” încearcă să-i calce pe urme, fără a regăsi, în realitate, o „stângă politică”. Dacă idei de „dreapta” și, respectiv, de „stânga” există în mediul intelectual, ele sunt inexistente în politica actuală, unde dominant se dovedește a fi – inclusiv în spațiul european – discursul ideologic populist, care este, din punctul meu de vedere, unul trans-doctrinar. Fapt pentru care are succes în raport cu ideologiile particulare consacrate, ceea ce le face pe acestea din urmă să fie afectate de „efectul” de imitație a populismului. Cu privire la cazul românesc, e simplu: analizați-i pe principalii combatanți din actuala campanie electorală.

(Articol ce urmează să apară în Alecart, revistă de atitudine culturală, Nr.9/2012)

Articole, Publicistica

Povestea bunicii mele: Maria Așembrener, o deportată în URSS

iunie 7th, 2012

La împlinirea vârstei de 20 de ani, în decembrie 1944, Maria Așembrener trăia în București, după ce fusese obligată, odată cu retragerea frontului din răsărit, să-și părăsească, alături de întreaga familie, orașul natal, și anume Fălticeni. Își schimbă, la termen, buletinul, document în care, după întoarcerea armelor de către armata română, în 23 august 1944, i se notează o mențiune – „etnic german”. În luna ianuarie 1945, la ușa locuinței din București se prezintă un ofițer român, însoțit de doi soldați, dintre care unul purta uniforma armatei sovietice.

Mai multe detalii puteți afla aici

Articole, Publicistica

Despre manipulare (sau cum devine idiotul comun element al masei de manevră)

mai 17th, 2012

Plec de la o întâmplare recentă. În contextul unei conferințe pe care am susținut-o la începutul acestui an, despre „populismul intelectual” și formele sale de manifestare în România contemporană, o întrebare ce mi-a fost adresată în partea de dezbateri de către o foarte inteligentă colegă de la București a vizat aspectul metodologic al „obiectivității” în analiza politică. În subtext, sugestia colegei mele era una cu o puternică încărcătură etică și se constituie, din câte am înțeles, într-un principiu didactic în studiul propriu științei politice de la Universitatea bucureșteană. Mai exact, susținea colega mea, atunci când operăm analitic asupra politicii, a fi „obiectivi” înseamnă a interpreta faptele ori fenomenele prin raportare la anumite valori etice considerate a avea o dimensiune universală. Am fost și atunci, sunt și acum de o cu totul altă părere, având drept premisă personală ideea că, în științele umaniste în general, în cele sociale și politice în particular, poziția ideologică a analistului implică prezența necesară a subiectivității. Consider, desigur, că această subiectivitate poate avea un rol euristic, condițiile ce trebuie respectate pentru asta fiind onestitatea și responsabilitatea intelectuală. În acest cadru încerc să desfășor argumentele prin care îmi propun să demonstrez că fenomenul manipulării este un ingredient permanent al politicii. Nu judec, însă, problema în termeni de „bine” ori „rău”. Spun, totuși, că manipularea poate fi evitată, dar niciodată eliminată.

Când idiotul se transformă în bucătăreasă

Ar fi o eroare să cădem pradă iluziei că fenomenul manipulării este apanajul exclusiv al regimurilor autoritare sau totalitare. Această idee poate fi, cel mult, o marotă didactică. Deși e adevărat că totalitarismele veacului trecut au excelat în convertirea manipulării în politică de stat, punându-i la dispoziție mașinăria birocratică necesară, practica politică a convingerii prin apel la artificii simbolico-discursive poate fi regăsită, in nuce, la sofiștii greci ori la retorii romani. În perioada Contrareformei, ea e de asemenea prezentă, odată cu formarea aparatului propagandistic al Bisericii Catolice. Din perspectiva gândirii politice, Machiavelli anunță, la început de veac XVI, că supușii principelui pot fi controlați prin apel la forță ori la viclenie și insistă că ultima cale este preferabilă primeia. Extinderea democratizării în spațiul occidental, în acord cu principiile modernității, aduce în prim-plan „politica de masă”, analizată de Gustave Le Bon, de José Ortega y Gasset ori, mai aproape de noi, de Serge Moscovici, „inventatorul” psihologiei sociale contemporane. Or, acest tip de politică, a cărei origine se regăsește, dintr-un anumit punct de vedere, în democrația ateniană, este inseparabilă de manipulare. Când nu există un „suveran care să decidă asupra excepției” (Carl Schmitt), „religiile politice” de care vorbește Eric Voegelin pun la lucru dispozitivele manipulării, ceea ce permite înțelegerea realității că „politica este o cale rațională de a controla iraționalitatea fundamentală a maselor” (Moscovici). Într-o interpretare ce-i aparține lui Chantal Delsol, idiotul (în sensul de „individ” al grecescului idiotès) se transformă în „imbecil”, animat de credința – adaug eu – că o societate „dreaptă și echitabilă” este aceea că în care, potrivit lui Lenin, „bucătăreasa poate deveni prim-ministru”. Efectul manipulării politice este vizibil peste tot acolo unde există o distorsiune care sugerează că „supramundanul” e posibil în „intramundan”, când aceasta se transfromă în credință și când individul își predă raționalitatea politicii de masă. Bucătăreasa poate fi prim-ministru doar într-o lume „răsturnată”. Dar renunțarea la statutul de idiotès în vederea împlinirii acestei credințe poate răsturna o stare politică, fără ca, ulterior, bucătăreasa să ajungă la cârma guvernului. Idiotul devenit imbecil cu aspirații de bucătăreasă rămâne doar un element al masei pe care o controlează „mâncătorul de oameni”, prezentat, în goliciunea sa, de André Glucksmann.

Democrația-spectacol și mirajul populismului

Imaginea exprimată de cuvintele redate mai sus este, desigur, una situată la extreme. Ea e valabilă atât în cazul totalitarismului fascist, cât și în cazul celui bolșevic. Politica democrației contemporane nu evadează, însă, nici ea din mrejele manipulării, chiar dacă, aici, poartă elegantele haine ale „strategiilor de comunicare”. Dimpotrivă, democrația-spectacol o aduce în prim-plan, pe considerentul că, atunci când e să facă alegeri, individul nu e pe deplin rațional, ci operează în virtutea unui efect de imitație îmbogățit mediatic. Simbolica discursului politic, fie că acesta se produce în texte ori imagini, apelează la elementele imaginarului social, produce mituri, construiește utopii, articulează proiecții eroice și stârnește pasiuni. E prezent, și aici, întreg repertoriul violenței simbolice, doar că e unul plural și nu monolitic. Politica se face în termeni pragmatici, nicidecum etici, excepțiile fiind, cum se știe, confirmări ale regulei. Un om, un vot. Cu siguranță, mai mulți „mâncători de oameni”, fiecare stabilindu-și meniul ideologic cu ochii în sondaje. Ceea ce se constată recent este că această „larghețe” a regimurilor democratice în utilizarea cetățenilor ca mase de manevră desenate pe hărțile „marketerilor” politici – sau ale „comunicatorilor”, dacă vreți – pare a se întoarce, încetul cu încetul, împotriva democrației însăși. Privind spre accelerarea ritmului de manifestare a populismului pe continentul european – iar evoluțiile recente ale scenei politice românești atestă că nu putem fi imuni – devine evident că substanța calitativă a democrației este erodată, din moment ce „poporul” votant înseamnă cantitate. Paradoxal, creșterea nivelului de educație și a accesului la informare a creat, pe de o parte, o masă de cetățeni pasivi, „cartofii de canapea” (couch potatoes, în limbajul antropologiei urbane americane) care urmăresc politica de la distanță, fără a se implica și, pe de altă parte, o masă de cetățeni uniți printr-un „lanț al echivalențelor” (Ernesto Laclau) de factură revendicativă, care cred că a face politică este la îndemâna oricui și că deciziile trebuie luate fie de un „tătuc” protector, fie în stil „revoluționar”, sub presiunea „poporului” ieșit în stradă. Pe acest fond, manipularea – fie ca distorsiune, fie ca diversiune, două dintre formele sale cele mai curente – rămâne un element central al politicii din epoca noastră. Iar pericolul imediat – un déjà-vu, la scara istoriei recente – e acela că, privindu-se în oglindă, democrația actuală va vedea cum a devenit pur populism.

(Articol publicat în ALECART, revistă de atitudine culturală, Nr. 8/mai 2012)

Articole, Publicistica

Moderez dezbaterea “Decreței în Epoca de Aur”

aprilie 19th, 2012

Când politica întâlnește literatura (ori vițăvercea), un critic literar de marcă (Daniel CRISTEA-ENACHE) și doi scriitori de calibru (Dan LUNGU și Lucian Dan TEODOROVICI) intră într-o dezbatere moderată de un politolog. Care-i background-ul? E lansarea celui mai recent volum semnat de DANIEL CRISTEA-ENACHE, „Cinematograful gol”, iar participanții la dezbatere sunt, cu toții, “decreței”. Schepsisul acestei întâlniri îl puteți afla joi, 26 aprilie, începând cu ora 11.00, în Amfiteatrul “Petru P. Andrei” al UPA. Vă aștept cu mare drag!

Pentru detalii:

Editura Polirom

Agenda de Iasi

Articole, Publicistica

Dialog cu Sebastian Lăzăroiu

martie 6th, 2012

Vineri, 9 martie 2012, începând cu ora 12.00, în Aula Magna a Universității „Petre Andrei” din Iași, voi modera un dialog între sociologul Sebastian Lăzăroiu, fost consilier prezidențial și ex-Ministru al Muncii și studenții ieșeni. Tema discuției va fi Noua clasă politică și relansarea României. Puteți vizualiza afișul evenimentului urmând link-ul http://www.upa.ro/evenimente-iasi/evenimente-upa/dezbatere-noua-clas-politic-i-relansarea-romaniei-cu-sebastian-lzroiu.html.

Articole, Publicistica

Acces gratuit la volumul „Mass-media și democrația în România postcomunistă”

noiembrie 26th, 2011

Puteți descărca volumul „Mass-media și democrația în România postcomunstă” (Coordonatori Daniel Șandru  & Sorin Bocancea), Editura Institutul European, Iași, 2011, urmând link-ul http://upa.academia.edu/DanielSandru/Books/1087442/Mass-media_i_democra_ia_in_Romania_postcomunista

Articole, Publicistica

Acces gratuit la volumul „Concepte și teorii social-politice”

noiembrie 26th, 2011

Puteți descărca volumul „Concepte și teorii social-politice” (Cooordonator Eugen Huzum), Editura Institutul European, Iași, 2011, urmând link-ul http://ices.academia.edu/EugenHuzum/Books/1169684/Eugen_Huzum_coord._Concepte_i_teorii_social-politice

Articole, Publicistica

Recomand

noiembrie 17th, 2011

Învingem cancerul împreună!

Pe data de 11 noiembrie 2011, la Iași s-a deschis oficial Centrul Teritorial de Informare, Consiliere și Terapie ONCOSUPORT Nord-Est. Centrul este înființat în cadrul Proiectului ”Rețea multiregională pentru terapie integrativă, consiliere și reintegrare socială a persoanelor diagnosticate cu cancer”, cofinanțat din Fondul Social European prin Programul Operațional de Dezvoltare a Resurselor Umane 2007 -2013, “Investește în oameni!”, Axa 6 “Promovarea incluziunii sociale”, Domeniul Major de Intervenție  “Dezvoltarea economiei sociale”.

Centrul Regional Nord-Est pentru consiliere, reintegrare socială și terapie integrativă a persoanelor diagnosticate cu cancer își propune să ofere GRATUIT persoanelor diagnosticate cu cancer mamar, cancer de col uterin și cancer testicular, precum și aparținătorilor acestora următoarele servicii:

-          Consiliere și terapie psihologică;

-          Terapie individuală și de grup pentru creșterea stimei de sine și pentru îmbunătățirea relaționării sociale;

-          Asistență psiho-socială;

-          Activități de terapie ocupațională ce au ca scop ajutorarea oamenilor de a-și recâștiga încrederea în resursele proprii, contribuind la reintegrarea socio-profesională a individului;

-          Informarea și consilierea profesională în vederea identificării și menținerii unui loc de muncă;

-          Informare cu privire la activitățile centrului și ale altor instituții care își desfășoară activitatea în domeniul medical și social.

Grupul țintă al proiectului este reprezentat de 500 de persoane diagnosticate cu cancer și 1000 de persoane-aparținători ai acestora.

Obiectivele specifice ale proiectului includ: sensibilizarea societății civile referitor la problematica reintegrării sociale a persoanelor diagnosticate cu cancer; informarea societății civile asupra prevenirii cancerului și promovarea stilului de viață sănătos prin campanii de conștientizare; consiliere și terapie oferită persoanelor diagnosticate cu cancer în cadrul centrelor nou formate; identificarea celor mai bune practici existente la nivel european și sprijinirea inițiativelor transnaționale și a parteneriatelor la nivel european în vederea aderării rețelei multiregionale de centre la rețelele europene de profil pentru dezvoltarea resurselor umane și crearea unei piețe inclusive de muncă.

Beneficiarul acestui proiect este Patronatul Medicinei Integrative, iar proiectul se realizează în parteneriat cu Associazione Oncologica Senigalliese Valli Misa e Nevola – Italia și Asociația de Terapii Integrative “Sfântul Nectarie” – România.

Specialiștii Centrului ONCOSUPORT Nord-Est își oferă serviciile la sediul din Iași, Bulevardul „Tudor Vladimirescu”, nr. 42-44, etaj 2. Informații suplimentare pot fi obținute la tel. 0232.22.77.18 sau accesând site-ul www.informatiicancer.ro

Cu mulțumiri,

Doru Mocanu

Responsabil comunicare

Email: doru.mocanu@informatiicancer.ro

Articole, Publicistica

Am relansat celebra revistă de științe politice „Polis”

noiembrie 9th, 2011

Joia trecută, în cadrul Conferinței Internaționale Migration. New Dimensions of an Old Phenomenon, organizată la Iași de Universitatea „Petre Andrei”, Deutches Kulturzentrum și „Sfera Politicii”, am relansat, ca publicație a Facultății de Științe Politice și Administrative a UPA, celebra revistă de științe politice „Polis”, fondată în 1994 de IMAS. Adresa site-ului revistei este www.revistapolis.ro, iar mai multe detalii despre evenimentul relansării sale puteți afla aici: http://www.newsiasi.ro/eveniment/StudentIS/upa-relanseaza-renumita-revista-de-stiinte-politice-qpolisq.html

Articole, Publicistica

Cum s-a lansat ultimul roman al lui Stelian Tănase la Iași

noiembrie 9th, 2011

Ieșenii au avut ocazia, joi după-amiază, să dialogheze cu scriitorul Stelian Tănase, care și-a lansat, la librăria Avant-Garde, cel mai recent roman al său, ”Moartea unui dansator de tango”. Mai multe detalii puteți găsi aici: http://www.newsiasi.ro/lifestyle/cultura/ce-s-a-spus-la-lansarea-romanului-lui-stelian-tanase-qmoartea-unui-dansator-de-tangoq.html

Articole, Publicistica

Lansare Stelian Tănase – „Moartea unui dansator de tango”

octombrie 28th, 2011

Joi, 3 noiembrie 2011, Universitatea „Petre Andrei” din Iași și Librăria Avantgarde organizează, de la ora 15.30, lansarea cărții „Moartea unui dansator de tango”, de Stelian Tănase, în prezența autorului. Voi modera întâlnirea scriitorului bucureștean cu cititorii ieșeni, avându-i alături pe scriitorul Liviu Antonesei și pe criticul literar Antonio Patraș.

Mai multe detalii puteți afla urmând link-ul http://librariaavantgarde.wordpress.com/2011/10/25/stelian-tanase-vine-la-avant-garde-pentru-intilnirea-cu-cititorii-ieseni/

Articole, Publicistica