Daniel Sandru

Dacă e să mă gândesc la tipul de societate care s-a configurat şi, cred, deja consolidat în România postcomunistă, tind să-i dau dreptate, aproape fără rezerve, profesorului bucureştean Adrian-Paul Iliescu, unul dintre foarte puţinii teoreticieni politici pe care-i avem. Spunea acesta, într-o conferinţă pe care am avut ocazia să o audiez de curând, că modelul nostru de societate a ajuns să fie unul suspendat, cumva, între două fundamentalisme.

Depăşind, după ’90, fundamentalismul etatic al comunismului, societatea românească a virat, brusc, spre un fundamentalism al pieţei, la care însă nu s-a adaptat, practic, niciodată. N-ar fi o problemă, dacă ar fi de luat în calcul numai faptul că acest al doilea tip de fundamentalism a eşuat, de curând, în multe state occidentale, producând o criză economică pentru a cărei soluţionare e reiterată necesitatea controlului de stat. Ce reprezintă o problemă e faptul că, la noi, ideea economiei de piaţă a existat şi există încă numai în cărţi sau la nivelul dezbaterilor intelectuale ori specializate.

În realitate, depăşind perioada “capitalismului primitiv”, în România marile averi s-au făcut, atunci când nu au fost urmarea tunurilor ori speculaţiilor imobiliare realizate de cei care, oricum, au “furat” startul (bişniţarii “descurcăreţi”, “dizidenţii economici” de la finele anilor ’80 şi proaspeţii “privatizaţi” ai anilor ’90), numai ca urmare a afacerilor cu statul. Nu a existat vreo clipă - dar poate că există şi infime excepţii – în care piaţa să fi reglementat distribuţia bunurilor (orice formă ar fi luat acestea), acest rol fiind jucat de trucarea licitaţiilor pe bani de la buget. În acelaşi sens, nu a existat iniţiativă privată care să aducă, peste noapte, îmbogăţirea, ci doar o relaţionare, în limitele maşinaţiunilor politico-financiare, între diverşii “băieţi deştepţi”.

Aş spune, de aceea, că am trecut de la fundamentalismul etatic la privatizarea statului, în ideea aducerii acestuia din urmă la îndemâna unei oligarhii care, din patru în patru ani, se ocupă de “rotaţia cadrelor”. Deşi nu am atins încă etapa vizibilă în alte state occidentale, aceea a fundamentalismului pieţei de care pomenea profesorul Iliescu – aceasta din urmă dovedindu-se oricum, precum vedem azi, falimentară - am reuşit să ne blocăm într-o nebuloasă economic-financiară căreia nici măcar talentul mitoman al actualilor guvernanţi nu a mai putut să-i facă faţă.

Ca atare, cei care vor putea proiecta, respectând principiul ingineriei sociale graduale – şi nu aruncându-ne utopic în profeţii lipsite de responsabilitate – un nou model de societate vor trebui să aibă în vedere, înainte de toate, că acesta nu poate funcţiona atâta vreme cât există fracturi create artificial în spaţiul social.

Comentarii, Publicistica

Poate că în zilele acestea, când termeni precum “unitate” sau “solidaritate” par total lipsiţi de semnificaţie, devenind simple elemente ale discursului politicianist, ar trebui să ne întrebăm de ce noi, românii, nu putem constitui cu adevărat o comunitate. Cred că anumite reflecţii venite din zona teoriei politice normative ne-ar putea ajuta.

Am putea afla, astfel, că o comunitate democratică din epoca noastră nu îşi poate regăsi, în practică, legitimitatea în ideea binelui comun, atâta vreme cât aceasta rămâne doar o abstracţiune. Mai curând, o astfel de legitimitate poate fi asigurată de luarea în considerare a particularităţilor relaţiilor diferenţiate ale membrilor săi. Din acest punct de vedere, pot fi invocate două modele de structurare a comunităţii: a) modelul deliberativ, ce implică includerea cât mai multor membri ai comunităţii în dezbaterile ce preced luarea deciziilor cu privire la problemele aflate pe agenda publică şi b) modelul asociativ, care presupune asigurarea unei balanţe, a unui echilibru în procesul de luare a deciziilor cu privire la problemele aflate pe agenda publică, echilibru ce este posibil prin conclucrarea dintre instituţiile publice şi societatea civilă.

Cele două modele nu sunt contrapuse ori ierarhizate. Întrucât, în practică, aplicarea lor se regăseşte în grade diferite de la o comunitate la alta, opţiunea pe care o am în vedere este aceea pentru un model sintetic, asociativ-deliberativ. Aplicabilitatea unui asemenea model este dependentă, desigur, de pre-existenţa a mai mulţi factori, dintre care însă cel mai important îmi pare a fi tipul de cultură socială ce poate sta la baza sa. Înţeleg cultura socială ca reprezentând setul de valori, coordonate atitudinale şi comportamentale care se regăsesc în mentalul colectiv al oricărei comunităţi.

Socio-antropologic, sub forma unui mix, cultura socială incumbă trei ideal-tipuri, dintre care unul este pregnant prin raportare la celelalte două: este vorba despre cultura tradiţionalistă sau parohială, de aceea paternalistă sau de dependenţă şi despre cultura democratică sau participativă. În contextul unei discuţii despre relaţia dintre comunitate şi cultura socială, aceasta din urmă primeşte o importanţă deosebită, întrucât dă notă despre acceptarea, respectiv respingerea, în plan social, a diverselor programe de incluziune democratică, de la cele politice până la acelea economice şi sociale.

Dacă ne referim la cazul României, putem observa că aici este pregnantă o cultură socială de tip paternalist, incompatibilă cu structurarea unei comunităţi asociativ-deliberative. Într-o asemenea comunitate, diferenţierile structurale sunt armonizate graţie poziţiilor – uneori inegale – pe care indivizii le ocupă în angrenajul relaţiilor sociale, iar cultura socială este una de tip democratic, participativ.

Suntem, desigur, departe de un asemenea model, motiv pentru care avem în continuare politicieni iresponsabili şi cetăţeni deresponsabilizaţi, marcaţi de pasivitate. Tipul acesta de comunitate, orientat de o cultură socială de dependenţă, constituie cauza primară pentru posibilitatea ca, şi în secolul 21, noi să continuăm a pălăvrăgi degeaba la vreme de criză, fără să avem, de fapt, soluţii.

Comentarii, Publicistica

Vineri, 16 aprilie, la invitaţia Universităţii „Petre Andrei“ din Iaşi, Marius Oprea, Carmen Muşat, Ovidiu Şimonca, Liviu Antonesei, Caius Dobrescu şi Doina Ioanid au participat la dezbaterea pe tema Mai este oare cultura o formă de libertate? Despre valori, memorie, identitate în România de azi, dezbatere moderată de Antonio Patraş. În aceeaşi zi, o altă invitaţie, venind din partea Casei de Cultură „Mihai Ursachi“, ne-a adunat împreună cu Antonio Patraş în Parcul Copou, la dezbaterea Receptarea literaturii române contemporane în presa actuală, moderată de Nichita Danilov. Ieşenii au venit, au asistat, au pus întrebări, răspunzînd în acest fel, în mod indirect, întrebării pe care jurnaliştii nu obosesc să o formuleze de ceva timp încoace: „Mai este nevoie de cultură?“. Rîndurile de mai jos reproduc în mare măsură, esenţializat, dialogul pe cele două teme propuse de Observator cultural.

Mai multe detalii puteti afla accesind http://www.observatorcultural.ro/Dialog-cultural-la-Iasi*articleID_23598-articles_details.html

Articole, Publicistica

Ştim astăzi că, odată cu interpretarea marxistă, ideologia intră în „epoca negativului”, într-o aşa de mare măsură încât, până în perioada contemporană, nici măcar filosofii politici, sociologii ori politologii non-marxişti nu o pot concepe ca fiind altceva decât o „idee rea”.

Situaţia creează, din punctul meu de vedere, un paradox ce devine vizibil, de pildă, atunci când, calificând însuşi marxismul drept ideologie, criticii acestui curent economic şi filosofico-politic operează chiar cu definiţia marxistă a ideologiei! Se includ singuri, astfel, în această categorie, atât teoreticieni liberali, cât şi teoreticieni conservatori, dar şi – nu mai puţin – cei care se situează la stânga din punct de vedere doctrinar, fără a fi de acord însă cu principiile materialismului dialectic şi istoric.

Încercând să dilueze ceea ce Derrida numea „spectrele lui Marx”, toţi aceştia îmi par a fi, în fapt victimele capcanei lui Marx. Căci, aşa cum Marx socotea a fi ideologică în caracter – şi, prin urmare, subsumată unor interese particulare – ordinea politică din societatea capitalistă a secolului al XIX-lea, la fel îşi configurează perspectiva toţi teoreticienii care denunţă elementele ideologice din teoria marxistă sau din cele neomarxiste. Ieşirea din acest cerc vicios promite să o descopere, în epoca noastră, Paul Ricoeur, cel care, deşi menţine funcţia de distorsiune a ideologiei, i le adaugă pe cele de legitimare şi, respectiv, de integrare a unui grup.

Regăsesc aici, într-adevăr, punctul din care poate pleca încercarea de a reinventa ideologia sub aspect conceptual. Întrucât anii ’50 ai secolului trecut îndreptau atenţia, odată cu epoca postbelică, înspre „sfârşitul ideologiei” – formând chiar un „cortegiu” din care făceau parte intelectuali deosebit de influenţi în epocă, precum scriitorul Albert Camus, teoreticianul politic Raymond Aron sau sociologul american Daniel Bell – este de înţeles astăzi să ne întrebăm dacă ideologia mai poate semnifica, pentru noi, „ceva mai mult decât idee rea”, aşa cum spune filosoful contemporan Richard Rorty.

Aş răspunde pozitiv: ideologia are încă înţeles pentru epoca noastră. Reinventarea sa, în spiritul timpului nostru, unul al tendinţelor contradictorii, este posibilă în măsura în care centrul de greutate al sensului său se mută dinspre identificarea sa cu distorsionarea realităţii (aşa cum procedase Marx) înspre rolul său integrator. Ca set de elemente simbolice care legitimează un grup social, asigurându-i integrarea, şi în condiţiile în care nu încalcă principiile de civilitate şi moralitate universal acceptate, ideologia poate da seamă de construcţia social-politică a lumii noastre.

A da seama înseamnă, aici, a ne fi utilă în explicitarea complexităţii implicate de o lume actual globalizată în care se regăsesc însă, sintetic, deopotrivă tendinţe de unificare şi de fragmentare. În plus, cred că reinventarea ideologiei mizând pe această semnificaţie ne permite să evităm seducţia utopiei, considerată încă a fi – şi nu exclusiv pe filieră literară! – un simbol al „inocenţei” imaginarului, chiar în pofida experienţelor totalitare din secolul al XX-lea.

Comentarii, Publicistica

Pentru că am o senzaţie de repetiţie când văd iarăşi greve şi demonstraţii, când sunt telespectator al unor arestări de importanţă capitală şi al ştirilor privind creşterea şomajului, când aud refrenul discursiv al raportării numărului de pensionari la cel al salariaţilor şi când urmăresc politicieni replicaţi de la o generaţie la alta, am ajuns să cred că noi, în România, nu avem de-a face, la modul fundamental, cu o criză economică.

Desigur, ea există, însă pe plaiul mioritic criza fundamentală e, de două decenii încoace, aceea politică. Din acest motiv prefer ca, pentru a-mi explica de ce este încă posibilă o astfel de situare a societăţii româneşti, să mă raportez la scrierea de acum mai bine de 60 de ani a economistului şi teoreticianului politic austriac Friedrich von Hayek.

E vorba despre „Drumul către servitute”, carte publicată în Marea Britanie a anului 1943 şi a cărei lectură face inutilă, pe loc, orice analiză politică actuală. Iar asta pentru că actualitatea analitică ne menţine într-o comoditate discursivă, abil întreţinută cu niţel marketing politic. Vorba celui invocat, „suntem gata să acceptăm aproape orice explicaţie a crizei actuale a civilizaţiei noastre, cu o singură excepţie: nu suntem dispuşi să admitem că starea actuală a lumii ar fi rezultatul unei veritabile erori comise de către noi şi că urmărirea unora dintre idealurile cele mai dragi nouă a produs rezultate complet opuse celor la care ne aşteptam” (p. 24 a ediţiei româneşti, apărută la Editura Humanitas în 1993).

Translând acum, e o realitate a lumii noastre, româneşti, faptul că, deşi, a tot clamat necesitatea libertăţii şi a democraţiei, mult-invocatul „popor” (format, la grămadă sau în funcţie de situaţie, din intelectuali publici şi oameni obişnuiţi) se raportează cu evlavie la puterea executivă (Guvern şi Preşedinţie, ori invers), dispreţuind legislativul şi puterea judecătorească.

Spunea Hayek, spre finalul primei jumătăţi a secolului trecut, când lumea întreagă gusta produsul seducţiei totalitare: „Dacă legea spune că un anume comitet sau agenţie guvernamentală poate face ce pofteşte, orice fac respectivul comitet sau agenţia este legal, dar, în mod cert, acţiunile lor nu ţin cont de supremaţia dreptului. Acordând guvernului puteri nelimitate, regula cea mai arbitrară poate fi legalizată: şi, în acest fel, o democraţie poate instaura cel mai deplin dintre despotismele imaginabile” (p. 99).

Ceea ce avem azi în România, aşa cum am mai avut şi altădată, e rezultatul comodităţii unui „popor” ce a confundat fantasma libertăţii cu „drumul către servitute”. Un drum care este, raportat la contextul socio-istoric, unul „mai soft”, „european”. Că celor mai vocali intelectuali în vehicularea „valorilor democratice” le-a pierit glasul deodată cu raţiunea critică nu e de mirare. Ei se îmbrăţişează cu „poporul”, pentru că „simt” trendul unui „destin măreţ” ce la aduce un trai comod, lipsit de dileme. Ei devin, astfel, însuşi „poporul”, autoadulându-se şi adulând, cu ochii spre altarul puterii.

Comentarii, Publicistica

Întâmplător, acest text vine la o distanţă rezonabilă de cel mai important eveniment politic al ultimelor zile, şi anume Congresul social-democraţilor. E o distanţă rezonabilă ce face ca textul de faţă să nu fie un comentariu la cald. Asta nu e, desigur, o virtute, dar cel puţin înlătură - cred – patima specifică textelor pe care am avut ocazia să le citesc ori a declaraţiilor pe care am putut să le aud de duminica trecută încoace.

Să plecăm de la formă spre fond, deci, cu privire la ce ar putea însemna PSD în zodia lui Victor Ponta, cel devenit, pentru cei mai mulţi în mod neaşteptat, preşedintele unuia dintre cele două mari partide ale României de azi. La o analiză pur formală, nu “obiectivă”, nici “subiectivă”, ci respectând criteriile proprii teoriei sociologice a partidelor politice, PSD apare, la acest moment, ca fiind cea mai democratică organizaţie politică. A depăşit, cel puţin în ce priveşte alegerile pe funcţiile de la centru – iar asta încă din 2005 – perioada “candidaţilor unici” şi a “unanimităţilor”, aceea care îi făcea să spumege pe analiştii şi comentatorii “democratici”, aceiaşi care astăzi se fac a nu vedea că PD-L şi PNL au rămas încă acolo.

Tot la nivel de formă, putem constata fără niciun dubiu ca PSD este partidul condus, de duminica trecută, de cel mai tânăr preşedinte. Nu cred în iluzia dată de teza generaţională, dar îmi spun că situarea unui tânăr în fruntea unui partid important - în cazul de faţă Victor Ponta – promite să lase măcar o amprentă, şi vom avea ocazia să constatăm dacă va fi una negativă ori una pozitivă. A spune că în spatele lui Ponta se află Iliescu ori Năstase e cam acelaşi lucru cu a spune că în spatele graţioasei eurodeputate Elena Băsescu stă tac’su, deşi ştiu că asta e greu de acceptat de către cei care, când vine vorba de familia prezidenţială, se îngrămădesc spre laudatio.

Pe fond, Ponta are, desigur, multe teme de făcut. Una e cea a baronilor locali, şi depinde numai de el dacă va reuşi să o rezolve, în condiţiile în care PSD a dat tonul în formarea lor, constituind cu timpul un întreg cor din care azi fac parte şi reprezentanţi de frunte ai PD-L şi PNL. Alta e cea a decomunizării partidului, iar aici e de luptat cu stafia ce bântuie PSD, aceea a lui Ion Iliescu. O altă temă importantă este, din punctul meu de vedere, cea identitar-ideologică, pentru că PSD nu are o identitate de stânga, după cum nici PD-L ori PNL nu au una de dreapta. Cele din urmă au, însă, nişte think-tank-uri formate din intelectuali credibili şi energici, ceea ce îi lipseşte PSD, iar asta se vede în dezechilibrul discursiv şi imagologic existent pe scena publică.

Sunt, toate acestea, numai câteva dintre chestiunile de fond ce ar trebui să se regăsească pe agenda de preşedinte de partid a lui Victor Ponta. Dacă va reuşi să le şi bifeze, ţine, poate, şi de zodie, dar mai cu seamă de om.

Comentarii, Publicistica

Să nu ne pripim – nu e nicio contradicţie comportamentală ori atitudinală la nivelul ieşirilor de dată recentă ale respectabililor intelectuali care s-au înregimentat în partidul prezidenţial ori care gravitează publicistic în jurul acestuia. Am în vedere, desigur, chestiuni de genul celor abordate – cu deplină onestitate, cred – de un Cristian Preda, în ceea ce priveşte nu atât problema resurselor umane din partidele româneşti, cât aceea a clarificării ideologice.

Cu foarte mici excepţii, atât în spaţiul comunităţii politologice din România, cât şi în cel aferent discursului politic, ideologia apare ca un concept care pare să nu poată însemna “ceva mai mult decât idee rea”, cum ar spune filosoful american Richard Rorty. E un termen încărcat, practic, cu un profund sens negativ. Cum a spus Napoleon acum mai bine de două sute de ani, ideologia e un soi de “nebuloasă metafizică”, având rolul de a suci minţile oamenilor. Sau cum a spus, în posteritatea împăratului, Karl Marx, ideologia funcţionează precum o “camera obscura”, în sensul că prezintă de-o manieră distorsionată realitatea.

Dacă ai în vedere orientările “ideologice” asumate de partidele româneşti, tinzi, într-adevăr, să-i dai dreptate ultimului, pentru că prezentarea PSD drept “social-democrat”, a PD-L drept “popular”/”neoconservator” şi a PNL drept “liberal” este, în mod clar, o distorsionare a realităţii că cele trei organizaţii n-au nicio ideologie care să le diferenţieze. Din această perspectivă, aşa cum spuneam la începutul acestui comentariu, demersul europarlamentarului Preda e de salutat. Tot de aici apare şi lipsa contradicţiei – şi atunci când aduc în dezbatere publică astfel de teme, şi atunci când condamnă ideologia, intelectualii vocali din spaţiul românesc se înscriu în limitele unui complex.

E ceea ce cred că poate fi numit “complexul ideologiei” – deplângerea “mizeriei ideologiei” nu contravine sublinierii intelectuale a necesităţii de “clarificare ideologică”, întrucât în ambele situaţii se operează cu acelaşi înţeles moştenit de la Napoleon dar, mai cu seamă, de la Marx. Singurul lucru curios este să vezi autentici intelectuali de dreapta care, aflaţi fiind în căutarea unui inexistent partid cu o astfel de orientare, cad în capcana semantică întinsă de marxism. Şi asta pentru că, atunci când susţii că ideologia deţinătoare a adevărului absolut este cea pe care ai îmbrăţişat-o ajungi să distorsionezi realitatea în aşa fel încât cele scrise de Marx şi de exegeţii săi devin parte a prezentului.

Ca atare, înainte de a-şi fixa exerciţiile critice în planul politicii, intelectualii ar trebui, poate, să operaţionalizeze foarte riguros conceptele cu care operează. Ştiu: e enervant, dar e sănătos, chiar dacă asta te duce în braţele disonanţei cognitive, prilej cu care poţi reveni la un adevăr relativ şi de bun simţ: de fiecare dată când s-au închinat unor falşi idoli, intelectualii au lăsat urme dureroase în istorie.

Comentarii, Publicistica

Poate că, într-un viitor tratat de sociologie aplicat pe spaţiul românesc, se va putea analiza, ca formă de socializare politică de masă la începutul mileniului al treilea, ceea ce numesc, în titlul comentariului de faţă, “otevizarea socială”. Fac, dintru început, precizarea că un astfel de tratat nu li s-ar adresa, evident, raptorilor de presă şi milităroşilor din partidul prezidenţial, pentru simplul motiv că aceştia îşi fundamentează existenţa discursivă pe certitudini.

Astfel, pentru primii, faptul că lucrurile cu adevărat importante se petrec, de la o vreme încoace, la OTV, demonstrează că “mogulul” Dan Diaconescu deţine “reţeta de succes” în presa video românească. Că a demonstrat, sau chiar confirmat, în pofida tuturor criticilor. Pentru cei din a doua categorie, a utiliza OTV drept tribună a “cuvântului liber” într-o Românie în care propriul partid se află la guvernare e dovada unui “pragmatism politic” care, pentru orice om implicat emoţional în viaţa unei organizaţii, poate părea sinonim cu deşteptăciunea.

Cei care se înscriu în aceste două tipare umane au, desigur, dreptul lor de a crede ce vor. După cum au dreptul de a nu calcula efectele pe termen mediu ale otevizării sociale, proces de socializare axat, la modul fundamental, pe isterie. Mă întreb însă ce s-a întâmplat, de asemenea de la o vreme încoace, cu spiritele luminate ale acestei naţiuni şi cu vocile lor critice. Să se fi ordonat, acestea, frumos, pe canapea, pentru a sorbi cuvintele scoase “pe sticlă”, în faţa jurnalistului Dan Diaconescu, de “conducători”? Să fi încetat “dialogul social” cu privire la necesitatea civilizării societăţii româneşti, inclusiv prin raportare la presă? Să fi renunţat câinii de pază ai eticii demersului jurnalistic la prostia cu “obiectivitatea” (repet, imposibilă din simplul motiv că e inexistentă, fiind doar o marotă fără conţinut a celor ce-şi imaginează că jurnalismul ar putea fi un soi de fizică - dar ca să ştii asta trebuie să citeşti şi altceva decât ziare!), dacă ăsta-i tonul de la partidul-călăuzitor?

Deja astfel de întrebări rămân fără răspuns, pentru că ne aflăm în plin proces de otevizare socială, un proces în care, atunci când, în loc de Elodia, poporului îi e “livrată” Elena Udrea (să mulţumim că nu e Bahmu’, nu-i aşa?), “analiştii” fără şcoală scriu şi vorbesc despre “sexul îngerilor”. De fapt, asta înseamnă să fii “pragmatic” în România-OTV: când evidenţa frizează nesimţirea, e mai bine să taci ori să te faci că lucrezi.

Comentarii, Publicistica

Una dintre marotele care au traversat, odată cu noi, tranziţia românească, este aceea că fiecare cabinet nou instalat beneficiază de “o lună de miere” care durează, dincolo de cuvinte, cam jumătate de an. Pare că, după prezidenţialele din anul trecut, nu mai avem nici tranziţia de altădată, căci de democraţie consolidată, orice am vrea să credem, nici nu poate fi vorba.

Avem primul preşedinte reales consecutiv (dacă exceptăm “mandatul scurt” al “emanatului” Ion Iliescu, de la începutul anilor ’90), avem un partid care deţine frâiele guvernamentale pe considerentul că are cele mai multe mandate şi, în virtutea acestui fapt, poate atrage oportuniştii-independenţi şi, în mod legitim, reprezentanţii minorităţilor, avem un premier care a căzut, cu tot cu miniştrii săi – pentru prima dată - la o moţiune de cenzură şi care, iată, a fost reînvestit.

Cine poate spune dacă tranziţia românească a evoluat ori a involuat în raport cu idealul democratic? (Desigur, oricine poate spune, încă, orice, şi poate tocmai de-aia bugetele “ascultătorilor” nu vor fi degeaba majorate). Ce s-ar putea spune cu un minimum de certitudine este faptul că acest nou executiv condus de Emil Boc este, de asemenea, primul cabinet care nu beneficiază de “luna de miere”, ci este luat “de odihnit”. Motivele care pot fi vizualizate la prima mână constau în “repetiţia” unor figuri în fruntea ministerelor restrânse ca număr, dar şi în criza economică ale cărei efecte abia acum stau să izbucnească în plan social. Îi mai stă, deci, cuiva capul la a fi tolerant cu guvernanţii? Cred că până şi susţinătorii radicali ai aripii “de dreapta” a fostului FSN au aşteptarea ca idolii lor, ipostaziaţi în numele de rezonanţă ale cutiei de sunete numite PD-L, să producă soluţii. Măcar aşa, de-un orgoliu mic, dar care să scadă stima de sine a susţinătorilor radicali aparţinând “coaliţiei anti”.

Problema este că ce se-ntâmplă cu România pe parcursul acestui nou an nu este o chestiune de orgoliu de partid, şi nici măcar de orgoliu electoral. E, mai curând, una de orgoliu profesional, adică acel tip de orgoliu care nu se confundă, în niciun caz, cu suficienţa de sine sau, simplu spus, cu îngâmfarea fără temei. Şi poate că, tocmai întrucât se află în fruntea unui guvern fără “lună de miere”, Emil Boc ar putea pune pe primul plan atitudinea de manager profesionist. Dacă o are, desigur.

Comentarii, Publicistica

Multă vreme sustenabil prin trimitere la “decupajele” sociologice referitoare la clivajele ideologice din societatea românească, încă un mit politic postdecembrist stă acum să cadă - este cel al electoratului “de elită” care s-ar situa mai curând “la dreapta”, decât la “stânga”. Principalul motiv al (de)căderii acestui mit este, cred, acela că aşa-numita “dreaptă” nu a putut dezvolta, după douăzeci de ani de tranziţie, decât un demers de tip populist, copiat în oglindă după cel în care s-a rafinat PSD.

Astăzi, şi în partea “dreptei” politice, ca şi în aceea a “stângii”, purtătorii de mesaj se adresează “popular” unui electorat amestecat. Cu o minimală nuanţă, de natură matematică, ce indică faptul că aşa-numita “dreaptă” are ceva mai mulţi votanţi în zona urbană (ceea ce nu constituie neapărat un avantaj electoral), şi PSD (în mod tradiţional), dar şi PD-L ori PNL adună, fiecare în procente diferite, electori din mediul rural ori din zona marginală a oraşelor mici şi mijlocii.

Electoratul “de elită” este astăzi – dacă a fost vreodată altceva – doar un concept utilizat, pe la întâlniri, de o intelighenţie ce pare să se decridibilizeze (din motive ce merită dezbătute nepasional) pe zi ce trece. Utilizarea acestui concept are un resort psihologic de natură autoatributivă - de genul “noi, ca reprezentanţi ai elitei intelectuale, nu putem să fim încadraţi, atunci când ne manifestăm opţiunile politice, decât de «mase de elită» - dar nu oferă un temei care să mai permită “discriminarea” electorală practicată până acum inclusiv în discursul public.

Până în prezent, se spunea că tot ce-i “mai bun” ca electorat (a se înţelege tinerii de până în 45 de ani, cu studii, dinamici, activi în mediul privat şi rezidenţi, în mod evident, în zona urbană) se duce automat la “dreapta”. Mai are astăzi însă “dreapta”, prin purtătorii săi de mesaj - între care se remarcă Băsescu şi Antonescu în această campanie pentru alegerile prezidenţiale – rezonanţă în zona acestui electorat? Şi, dacă mai are, cât contează acest electorat într-o eventuală strategie câştigătoare, prin comparaţie cu cel care “cuplează” la ideile legate de şpriţ, amante, interlopi, afaceri de familie pe bani publici etc., cu care e asociat actualul preşedinte-candidat, sau cu cele de “politician imberb”, “om politic neînceput” (şi mai puţin cu aceea de “bun-simţ”) cu care este asociat Crin Antonescu?

Cât îl priveşte pe candidatul PSD, Mircea Geoană, pe voturi “de partid” de la acesta nu putem avea pretenţii, el mizând, indelebil, pe electoratul pe care neocomunismul populist al PSD l-a cultivat de-a lungul anilor. Chestia este că, de douăzeci de ani, “sateliţii” din jurul “dreptei” au tot insistat pe ideea unui electorat “de elită”, ce pare a fi, azi, doar un mit în cădere. Dar, poate, cine ştie, tot ei vor reuşi să-l resuscite, dacă-i conving pe cei educaţi, cu studii, tineri din mediul urban şi lucrători în mediul privat că asocierea “dreptei” politice cu de-alde Pinalti ori Gigi Neţoiu se potriveşte altfel decât o nucă-n perete.

Comentarii, Publicistica