Alte specii demne de “Atlas”
“Atlasul de mitocănie urbană”, o idee promovată de echipa de la Radio Guerilla sub titulatura unui “demers de bun simţ”, apărut de curând şi în format print la Editura Art, nu reprezintă, din punctul meu de vedere, o simplă incursiune în lumea speciilor de tranziţie. Este, dacă vreţi, o investigaţie intelectuală, de zoolog urban hârşit, a monstruozităţilor pe care a putut să le nască o societate dezabuzată, la rândul său efect nu doar a nenorocirilor aduse peste România de regimul comunist, ci şi de elemente cu adevărat ancestrale, pentru a căror înţelegere e suficient să citeşti “Din psihologia poporului român” a lui Dimitrie Drăghicescu.
De la “trelingarul de colţul străzii” şi până la “gherţoiul de bloc”, de la “piţipoanca de companie” şi până la “bătrânelul de discotecă”, de la “mogâldanul de pază” şi până la “mocangiul de vernisaj”, invocatul “Atlas” oferă o imagine, desigur, ironică, dar nu mai puţin de plâns a actualei lumi româneşti urbane (şi e greu de spus dacă, pe lângă speciile poate neidentificate din actuala lume rurală românească, nu cumva cele deja catalogate la nivel de troturar asfaltat nu se regăsesc azi, ca urmare a fenomenului de “remigrare”, şi la nivel de uliţă).
Aş spune că “temerea” unui istoric precum Neagu Djuvara, expusă la începutul lucrării şi potrivit căreia “Atlasul de mitocănie urbană” “n-o să-i convingă decât pe cei… deja convinşi, adică rămaşi sfiicioşi şi speriaţi în faţa valului” (p. 14) nu împiedică posibilitatea de a da curs invitaţiei promotorilor acestei idei, anume aceea de a “indexa” şi alte specii care nu au fost încă numite. Păstrând, desigur, distanţa faţă de talentul inconfundabil al celor de la Guerilla, cred că ar mai putea fi adăugate cel puţin câteva progenituri ale urbanităţii forţate.
Îmi vine în minte, pentru început, ceea ce s-ar putea numi “licheaua de televizor” (video lichensis), specie adaptată la orice tip de discurs, provenind fie din cretacicul comunistoid – precum Adrian Păunescu –, fie din “noua eră” a postcomunismului, în acest din urmă caz exemplele fiind cu îndestulare. Instanţă morală, aflată dincolo de orice “interes”, promovând deontologic şi obiectiv realitatea, licheaua de televizor poate fi, la fel de bine, şi moderator, caz în care se ţopârlăneşte cu invitaţii, c-aşa dă bine la public.
Ar putea urma, pe aceeaşi linie, “jurnalistul de iatac” (diaristus iatacus), cel care, dat fiind că zi de zi face pe lenjeria intimă a câte unui potentat al zilei (economic ori politic, central ori local), are mereu informaţii “de ultimă oră”, are “veghea mereu trează” şi contribuie direct la “scrierea realităţii” (nimic nu a existat înainte de el, nu e posibil acum fără de el şi, prin urmare, nu va fi nici mâine posibil), fiind instanţa supremă care, doct, decide cine, ce, unde, cum, de ce şi în ce context.
Pentru a localiza doar la nivel de denominare – ceea ce nu exclude posibilitatea unei expansiuni naţionale şi transpartinice – ar mai putea fi inclus în “Atlas” şi “fenechiul bahluviot” (fenechius bahluiensis): băiat mic, frustrat, în permanenţă cu gânduri de mărire, fără profesiune în absenţa unui carton cu sens de diplomă obţinut te miri cum, degrabă plătitor pentru prestaţiuni “tocşoiste” (pe la care vorbeşte ca din fierăstrău) şi exhibiţionist de muşchi politici, acesta e înrudit cu “video lichensis”, numai că fundamentul său existenţial e dat de tunurile din banii publici.
Ca să nu ratez – că tot e subiect fierbinte pe agenda publică – cred că o notă mare la capitolul “mitocănie urbană” o poate obţine cu succes şi “boşorogul universitar” (academicus libidinosus), acela care crede că lumea a început şi se va sfârşi cu el, dimpreună cu ştiinţa şi cu seria de premii Nobel. Deloc paradoxal, pe locul indexat de-acesta e o acerbă concurenţă, şi spun asta în deplină cunoştinţă de cauză, atât la universităţile de stat, cât şi, poate, mai cu seamă, la cele private, unde aceşti dinozaurieni s-au refugiat pentru a mai nenoroci două-trei generaţii de tineri. În încheiere, doar atât – acest “Atlas” va reuşi să supravieţuiască, fie şi prin permanentă reînnoire, speciilor identificate, chiar dacă va fi citit numai în rândul celor care, deja convinşi fiind, au rămas “sfiicioşi şi speriaţi în faţa valului”.
Comentariu publicat în ediţia de miercuri, 5 august 2009, a cotidianului “Bună Ziua Iaşi”