Archive

Archive for decembrie, 2012

Despre tradiția capitulării intelectuale în România

decembrie 31st, 2012

Finalul de an poate aduce un moment al reflecției. Inclusiv cu privire la exaltările intelectuale în fața politicului și în politică, aspect despre care, în ultimii doi ani, au apărut câteva cărți excelente. Am în vedere, pentru 2011, Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 și 1950 (Lucian Boia, Humanitas) și De la Junimea la Noica. Studii de cultură românească (Marta Petreu, Polirom), iar pentru 2012 foarte bine documentatul studiu al lui Antonio Momoc, Capcanele politice ale sociologiei interbelice. Școala gustiană între carlism și legionarism (Curtea Veche).

Se pot desprinde de aici, așa cum am încercat să dau seama într-un articol din „Sociologie Românească”, o perspectivă ce urmărește reevaluarea interbelicului, dar și un posibil itinerar urmat de tradiția capitulării intelectuale în România, capitulare perfect vizibilă atunci, apoi în comunism, dar și în vremea din urmă. Să ne înțelegem: nu pun în discuție pragmatismul cinic al politicienilor; el există, la noi și aiurea, astfel că nu e cazul să avem așteptări foarte mari de la politicieni.

Ce mă frapează este însă naivitatea unor intelectuali de prim rang, mereu gata să devină mijloace (mulțumesc pentru discuție, Antonio Patraș!) ale unui libido dominandi. Ce este interesant e faptul că, în cele mai multe cazuri, dacă nu a fost să urmărească strict anumite avantaje – așa cum s-a întâmplat, mai cu seamă, în comunism, când figurile publice care întrețineau cultul personalității lui Ceaușescu vizau recompense directe – intelectualii așezați cuminte, în rând, la îndemâna politicienilor manifestă o deosebită apetență pentru un soi de unio mystica (apud Eric Voegelin).

Cu alte cuvinte, chiar și atunci când nu le-o cere nimeni, în niciun fel, ei simt că trebuie să fie – așa cum stipula un „Apel al intelectualilor” de prin 2007 – în deplin acord cu „mersul istoriei”. Nu e de judecat, aici, dacă e bine sau rău. Constat doar un fapt, îndemnând, cum spuneam, la un moment de reflecție. Și, pentru a creiona un astfel de cadru, redau mai jos două asemenea manifestări „intelectuale” ale adorației politice, întâmplate în „paradisul interbelic”, momentul din care, cred eu, putem trasa evoluția tradiției capitulării rațiunii critice în România:

Căpitanul surprindea. A fost una din cele mai mari victorii asupra adversarilor săi – căci nu erau puțini, nici proști – de a face exact lucrul la care nu se așteptau. Cine ar fi crezut că, după alegerile din 1937, Legiunea nu va lupta? Căpitanul n-a grăbit-o, simțea, poate, că în România aceasta care înțelege cu întârziere, lumea păstrează un rest de încredere în ceilalți și o rezervă față de Legiune. A izbutit ca ceilalți, cu Rege cu tot, să le arate până la capăt ce pot și nu pot. A trebuit ca Legiunea să le arate că poate îndura totul… Dacă lumea românească ar cunoaște mai bine mișcarea legionară, dacă ar citi cărțile căpeteniilor, circulărilor din trecut și, mai ales, acea extraordinară Cărticică a șefului de cuib, ar înțelege mai mult din ce se întâmplă azi. S-ar mira, încă, uneori. Dar ar sfârși prin a înțelege… Unde a reușit ea până acum? În crearea unui alt tip de om. Ce e fiecare să întreprindă acum, când are mijloacele legale s-o facă? Să adâncească și apoi să extindă, potrivit cu mijloacele ce-i stăteau la îndemână, tipul de om creat. Dar oricât de fierbinte ar fi gândul conducătorilor de a vedea toată România legionarizată, aceasta nu se poate întâmpla de la o zi la alta. Iar pentru că înăuntrul Legiunii educația s-a făcut prin elite, lumea românească urmează și ea a fi transformată prin influența elitelor legionare existente sau în curs de constituire înăuntrul ei… Și mă gândesc la acea, fără seamăn în viața noastră publică, școală de elite care trebuie să fie și probabil va fi «Corpul Moța-Marin». Elitele care urmează a se ridica înăuntrul ei vor trebui să fie atât de pure, încât Căpitanul a ordonat ca numărul membrilor să nu treacă de 10 000. Și să ne închipuim al zece mii unulea, într-o țară unde cel mai bun dintre noi a nădăjduit să numere numai zece mii”.

(Constantin Noica, 10 001, Buna Vestire, I (Serie nouă), nr. 11 din 20 septembrie 1940, apud Zigu Ornea, Anii treizeci. Extrema dreaptă românească, Editura Fundației Culturale Române, București, 1995, pp. 381-382)

 

Fiecare credea a-l înțelege (pe Căpitan, n.n.). El, totuși, scăpa fiecăruia. Depășise limitele României. Însăși mișcării i-a propus un mod de viață care întărea rezistența românească. A fost prea mare. Înclin, uneori, a crede că el n-a căzut din conflictul cu un bezmetec, ci din conflictul mărimii lui cu micimea noastră… Într-o nație de slugi, el a introdus onoarea și într-o turmă fără vertebre, orgoliul… Credința unui om a dat naștere unei lumi ce lasă-n urmă tragedia antică și Shakespeare, Și aceasta în Balcani! Pe un plan absolut, dacă ar trebui să aleg între România și Căpitan, n-aș fi ezitat o clipă. După moartea lui ne-am simțit fiecare mai singur… Cu excepția lui Iisus, nici un mort n-a fost mai prezent între vii… «De-aici încolo, țara va fi condusă de un mort», îmi spunea un prieten pe malurile Senei. Acest mort a răspândit un parfum de veșnicie peste pleava noastră umană, și-a readus cerul deasupra României”.

(Emil Cioran, Profilul interior al Căpitanului, conferință rostită la Radio București pe 27 noiembrie 1940, apud Zigu Ornea, Anii treizeci. Extrema dreaptă românească, Editura Fundației Culturale Române, București, 1995, pp. 385-386)

La final, doar atât: identificarea similitudinilor cu atmosfera în care se petrece relația intelectualilor cu politica în zilele noastre o las, deocamdată, în seama cititorului.

Comentarii, Publicistica , , , , , , , ,

Recomand: Sergiu Mișcoiu & Sergiu Gherghina (editori), „Miturile politice în România contemporană”

decembrie 23rd, 2012

În remarcabila colecție de științe politice a Editurii Institutul European din Iași a apărut, de curând, un nou volum, editat de politologii clujeni Sergiu Mișcoiu și Sergiu Gherghina, intitulat Miturile politice în România contemporană (412 pagini), pe care îl recomand călduros, date fiind analizele – deopotrivă normative și empirice – pe care le conține. Iată temele abordate:

Statutul mitului politic dincolo de realitatea și ficțiune (Paul Kun, Universitatea de Vest Timișoara)

Demitizarea sau mitologizarea postcomunismului? (Codrin Tăut, Universitatea București)

Ideologie și mituri politice în România contemporană (Daniel Șandru, Universitatea „Petre Andrei” din Iași)

Dihotomii și antinomii în imaginarul politic românesc (Gabriela Goudenhooft, Universitatea din Oradea)

Miturile politice ale Binelui și Răului în România post-decembristă (Doru Pop, Universitatea „Babeș-Bolyai” Cluj-Napoca)

Comuniști „nativi” versus comuniști „moscoviți”. Strategii de reconstruire identitară a național-comunismului în România postcomunistă (Emanuel Copilaș, Universitatea de Vest Timișoara)

Mitul purificării în România postcomunistă (Adrian-Paul Iliescu, Universitatea București)

Intelectualii între cunoaștere și putere în viața politică românească (Sorina Soare, Université Libre de Bruxelles)

Lupta pentru legitimare. Mituri politice în campaniile electorale (Alexandra Ionașcu, Universitatea București)

Mitul poporului român ca popor născut creștin. Consecințele în spațiul public al unei liturghii politice (Adriana Marinescu, Université Paris Est)

Istorie, memorie și mit în martirologia competitivă Holocaust-Gulag (Michael Shafir, Universitatea „Babeș-Bolyai” Cluj-Napoca)

Mituri politice, mitologizări, demitizări și demistificări în tranziția postcomunistă (Ovidiu Pecican, Universitatea „Babeș-Bolyai” Cluj-Napoca)

Mai multe detalii despre această carte puteți găsi aici.

Academic, Carti , , , ,

Despre câteva mituri ale politicii de azi

decembrie 6th, 2012

Ceea ce vreau să spun în aceste rânduri nu o să placă dependenților de manualul de educație civică. Și nici adepților necritici ai democrației, admițând că, în spațiul românesc, am putea vorbi de existența unui autentic regim democratic. Tocmai pentru că predau, de un deceniu și mai bine, cursuri de cultură politică și de teoria și practica democrației, îmi propun să demantelez, prin acest text, câteva mituri vehiculate în spațiul public din România de azi, fiecare având o directă relație cu viața politică, ajunsă, iată, chiar zilele acestea, într-un nou ciclu electoral.

Nu atac democrația – din nou, admițând că am avea așa ceva – și nici nu îndemn la boicot. Propun doar o încercare de privire limpede în jur, cu un soi de amară decuplare de la realitatea cotidiană care – sunt perfect conștient – oricum îmi și ne angajează propria existență socială. Ceea ce pun în discuție sunt, însă, niște sloganuri care, pe parcursul ultimelor două decenii de „construcție glorioasă a democrației”, și-au pierdut, din punctul meu de vedere, consistența, dacă au avut-o vreodată. Avantajul lor simbolic (ca și intrarea în discursul public de fiecare zi) a fost și este încă dat de vehicularea lor de către politicieni cu notorietate, de intelectualii publici, de variatele specii de „oengiști” și de atoatecunoscătorii jurnaliști.

Identific, mai exact, următoarele mituri, pe care vreau să le deconstruiesc în rândurile de mai jos: al „interesului public”, al „importanței fiecărui vot”, al „celui mai mic rău”, al „obiectivității / echidistanței / imparțialității presei” și al „distincției ideologice stânga-dreapta”. Nu epuizez, prin punerea sub lupă a acestor mituri, subiectul, ci spun doar că ele îmi par a fi cele mai relevante în contextul apropiatelor alegeri parlamentare.

De ce nu există, de fapt, interes public

Niciodată, politica nu s-a făcut în termeni abstracţi. Politicienii nu au porniri normative, nu îi interesează ceea ce „ar trebui” să fie. Interesându-i, de fapt, doar ceea ce „este”, fac mereu ca „a fi” să însemne, hic et nunc, în imediat, doar „a avea”. În spatele oricărei decizii politice se află interesul direct (privat, electoral, relațional etc) al liderului care-i este autor. Poate mai pregnant în regimurile autoritare, dar fapt perfect sesizabil și în cele democratice (fie acestea consolidate ori fragile), politica este o competiție al cărei rezultat ciclic este înlocuirea unei cleptocrații cu o altă cleptocrație. În acest cadru, „interesul public” este doar o etichetă justificativă pentru luarea unor decizii ce privesc, în realitate, doar interesul al „câțiva”. Să nu ne amăgim, deci, atunci când politicienii, oricum s-ar numi și oriunde ar guverna, utilizează această expresie „măreață”. Nimeni nu face politică de dragul „interesului public”. Un individ poate, cel mult, să intre în politică amăgit de o asemenea iluzie.

De ce votul, de fapt, nu contează

Marota de bază a proiectatei politici democratice este că „fiecare vot contează”. Dacă dăm crezare „teoriei selectoratului” din știința politică (vezi Bruce Bueno de Mesquita și Alastair Smith, Manualul dictatorului, Polirom, 2012), orice decident politic știe că, în planul electoral al cuceririi și menținerii puterii, există doar trei clase de indivizi: „interșanjabilii” (masa totală a votanților), „influenții” (cei de care, realmente, depinde cucerirea efectivă a puterii – artizanii jocului electoral) și „esențialii” (cei cărora, fie că sunt mai mulți sau mai puțini, liderii trebuie să le compenseze loialitatea). Inutil să mai spun că, în „pragmatica” jocului politic, doar ultimele două categorii contează cu adevărat. Restul intră la „numărătoare”. Atât și nimic mai mult, de dragul spectacolului.

De ce răul nu are grad de comparație în politică

Mai ales în zona elitei intelectuale e vehiculată – și preluată grațios de politicienii care se consideră de partea „bună” a lucrurilor – marota necesarei opțiuni pentru „cel mai mic rău”. Cinic spus, nu există așa ceva. În politică, la noi ori aiurea, răul nu are grad de comparație, pentru că o eventuală evaluare fondată pe argumente se poate realiza abia post factum. Orice pretenție de evaluare comparativă ante factum este pură ficţiune, oricine ar realiza-o. Problema se leagă de ceea ce am amintit mai sus, relativ la schimbul ciclic al componenței cleptocratice. Nu există politicieni „buni” și politicieni „răi”, ci doar politicieni ale căror interese private sunt de domeniul evidenței și politicieni cu „harul” netransparenței.

De ce e depășită „paradigma inginerească” din presă

Actor foarte important în spațiul politic, presa se prezintă a fi, la modul generic, o instanță „obiectivă / imparțială / echidistantă”. Or, nu există presă „generică”, ci oameni care lucrează în diferite instituții de presă și care depind, în mod direct, de piața publicității și de interesele patronatului. Acestea din urmă depind, la rândul lor în mod direct, de politic. Aspectul deontologic – de curând s-a văzut și la BBC, ce să spunem în România? – este o poveste numai bună de predat prin școlile de jurnalism. Vorbind despre oameni și de valorile lor, vorbim automat despre subiectivitate, mai ales azi, când și în filosofia fizicii ori a matematicii „obiectivitatea” este serios pusă sub semnul întrebării. Foarte pe scurt, cu referire specifică la presa din România și la oamenii ei, aceasta a fost configurată, în ultimele două decade, sub directa influență a unei „paradigme inginerești” care a transferat acest mit al obiectivității dinspre științele tehnice înspre un demers care implică, în mod direct, interpretarea realității printr-o grilă individuală, deci subiectivă.

De ce nu putem face un „decupaj” ideologic

E hilar cu câtă nonșalanță se vorbește, în spațiul românesc, despre „dreapta” și despre „stânga”. Avem de-a face, spus în mod direct, cu o prostie colportată dinspre mediul intelectual înspre cel politic. Ne aflăm, astfel, în situația în care „dreapta intelectuală” își proiectează iluziile înspre o inexistentă „dreaptă politică”, iar o anemică „stângă intelectuală” încearcă să-i calce pe urme, fără a regăsi, în realitate, o „stângă politică”. Dacă idei de „dreapta” și, respectiv, de „stânga” există în mediul intelectual, ele sunt inexistente în politica actuală, unde dominant se dovedește a fi – inclusiv în spațiul european – discursul ideologic populist, care este, din punctul meu de vedere, unul trans-doctrinar. Fapt pentru care are succes în raport cu ideologiile particulare consacrate, ceea ce le face pe acestea din urmă să fie afectate de „efectul” de imitație a populismului. Cu privire la cazul românesc, e simplu: analizați-i pe principalii combatanți din actuala campanie electorală.

(Articol ce urmează să apară în Alecart, revistă de atitudine culturală, Nr.9/2012)

Articole, Publicistica

Doru Tompea & Daniel Șandru – „Dimensiuni social-politice ale operei lui Petre Andrei”, Editura Academiei Române, București, 2012

decembrie 3rd, 2012

Necesitatea editării unui volum referitor la dimensiunile social-politice ale operei lui Petre Andrei este reflectată de faptul că, până în prezent, spațiul cultural românesc nu a beneficiat de o aprofundare de natură critică a reflecțiilor pe care filosoful, sociologul și omul politic Petre Andrei (1891-1940, membru post-mortem al Academiei Române) le-a elaborat în scrierile sale cu privire la aspecte sociale și politice. În aceeași măsură în care a fost un om de școală, ca profesor la Universitatea din Iași, Petre Andrei a fost și un intelectual public de anvergură, direct interesat de evoluțiile sociale și politice ale epocii sale. Capacitatea sa analitică, harul explicativ și calitatea predictibilității evoluției unor fenomene cărora le-a fost contemporan fac și astăzi ca reflecțiile sale să fie de actualitate. Acestea se referă atât la chestiuni care privesc rolul social al sistemului de educație, la importanța dimensiunii publice a cărturarului, la implicarea sa în efortul de construcție politico-socială, cât și la raportarea critică la evenimentele care au marcat prima jumătate a secolului trecut și ale căror urme sunt observabile și în prezent.

Practic, acest proiect editorial vine să completeze o serie de alte demersuri pe care atât cercetătorii și universitarii ieșeni, cât și specialiști din alte centre universitare le-au efectuat, mai cu seamă în ultimele două decenii, în direcția recuperării operei filosofului și sociologului român. Cele mai multe dintre acestea s-au axat, cum era și firesc, în principal pe scrierile filosofice și sociologice ale lui Petre Andrei, urmărind să evidențieze temele ideatice ale acestora, ca și efortul analitic pe care savantul l-a realizat pe parcursul carierei sale academice. Totuși, până în prezent, nu a fost elaborat un volum care să cerceteze, din perspectivă critică, dimensiunile sociale și politice ale operei sale. Or, din punctul nostru de vedere, analiza acestora este deosebit de importantă atât pentru înțelegerea unui context socio-istoric ce este caracterizat prin extraordinarele frământări economice și politice – atât în România, cât și în întreaga Europă a acelei vremi – cât și pentru decelarea rolului pe care intelectualii cu vocație publică l-au jucat în epocă. Petre Andrei a fost, în chip neîndoios, un astfel de intelectual – profesor universitar, filosof și sociolog, om politic ce a ocupat pozițiile de deputat și ministru, el a fost mereu preocupat de treburile cetății, într-o deplină conexiune cu ceea ce se întâmpla în lumea academică și, în general, intelectuală europeană.

O dovedesc nu doar scrierile sale referitoare la sociologia religiei, la etică, la sociologia revoluției ori la fascism și bolșevism, ci și preocupările sale integrabile acțiunii politice efective, așa cum reies acestea atât din discursurile parlamentare, cât și din documentele administrative pe care le-a elaborat și promovat.

(Doru Tompea & Daniel Șandru)

Publicat de Editura Academiei Române cu sprijinul Autorității Naționale pentru Cercetare Științifică, volumul Dimensiuni social-politice ale operei lui Petre Andrei va fi lansat marți, 4 decembrie 2012, ora 13.00, în Sala Senat a Universității „Petre Andrei” din Iași. Prezentarea cărții va fi realizată de Academician Teodor Dima, Directorul Institutului de Cercetări Economice și Sociale „Gh. Zane” al Academiei Române, și de Prof.univ.dr. Nicu Gavriluță, Decanul Facultății de Filosofie și Științe Social-Politice a Universității „Al. I. Cuza” Iași, iar moderatorul întâlnirii va fi Prof.univ.dr. Mihail Baciu, Președintele Consiliului de Administrație al UPA din Iași.

Academic, Carti