Archive

Archive for decembrie, 2010

În locul autenticității, la Fălticeni

decembrie 30th, 2010

Există un loc, în orașul meu de suflet, Fălticeni, despre care nu știam până acum câteva zile. Un loc despre care nu ai putea bănui, la o primă vedere, că ar putea concentra, în câțiva metri pătrați, muzica bună, cărțile calde, spiritul amiciției intelectuale și amintirile hălăduirilor adolescenței.

Nu e nici pe bătrâna uliță a Rădășenilor – azi strada Ion Creangă –, unde s-au încolonat, de-a lungul timpului, casele memoriale, de la cea a Cazabanilor până la aceea a marelui Birlic și tocmai sus, în deal, aceea a controversatului Sadoveanu (singura construită de el, iar nu cumpărată), nu e nici în preajma Galeriei Oamenilor Seamă, a Muzeului Apelor ori a Muzeului Irimescu, nici în vestita Nadă a Florilor și nici în zona Dumbravei Minunate. Și, totuși, într-un fel, le conține pe toate acestea, păstrând memoria unui oraș altădată viu cultural, omorât industrial în comunism și cumva abandonat între dealurile sale din lut galben de douăzeci de ani încoace.

Am pășit în acest loc zilele trecute, cu promisiunea unei reîntâlniri cu câțiva dintre oamenii importanți ai adolescenței mele și, într-un fel, cu promisiunea unei recuperări a timpului pierdut. Atelierul pictorului Ninel Șoldănescu, din Fălticeni – căci acesta e locul de care vă vorbesc – e un spațiu al spiritului aflat în vervă, curios și împătimit de acel bun-simț care nu a intrat încă în epoca relativismului postmodern.

Lipit de coasta uneia din vechile școli fălticenene, cea de lângă Piață, e locul în care, pentru câteva ore de companie prietenească, m-am regăsit „acasă”. În mijlocul vrafurilor de cărți, al discurilor de vinilin, casete și CD-uri, de pensule, vopseluri, schițe și lucrări terminate sau nu, pictorul Șoldănescu m-a primit, alături de John, admirabilul camarad din studenție (acum un la fel de admirabil profesor de filosofie la Colegiul de elită al orașului), de „bătrânul” Lupes, spirit non-conformist și neînregimentat (dar cu un acut simț al implicării civice, lui datorându-i-se și comuniunea acelei seri), de Cornel, cel mai fin om al lucrurilor fine (dintre care ceasurile vechi reprezintă doar dragostea dintâi), de Sorel (proaspăt artizan al fumatului din pipă) și de celălalt Cornel, mai tăcut, dar nu mai puțin trăitor, acum și altădată, al banalului și totuși atât de importantului chef de viață.

Ninel Șoldănescu m-a primit, voiam să spun,ca și cum ne-am fi cunoscut de-o viață. În realitate, îi cunoșteam doar pe ceilalți. În ce privește afinitatea electivă, cu ei și, atunci când i-am trecut pragul, cu el, ne cunoșteam, deja, e-adevărat, dintotdeauna. Când tutunul de pipă urca, tainic parcă, spre marginea de sus a șevaletului acoperit cu o brodată pânză albă, însoțit de sunetul vocilor noastre joase, dar și de „Celelalte Cuvinte”, cu tonuri mai înalte, când „streșinica” de anul acesta mângâia cu aroma sa gura cănilor de lut și când Lupes ne antrena pe toți, secondat de amfitrion, într-o discuție ce părea să rezolve, atunci și acolo, cele mai importante probleme pe care și le poate pune generația noastră, am avut sentimentul că timpul stă în loc. Și n-aș mai fi vrut ca el să repornească.

În atelierul pictorului Ninel Șoldănescu, din Fălticeni, mi-am dat seama apoi, timpul există, fără a se face însă simțit, doar pentru prietenie. Și azi, și mâine, și poimâine, câțiva dintre oamenii importanți ai adolescenței mele, mereu prietenii mei, vor putea depăna ceea ce în acest oraș pierdut între dealurile sale galbene, din lut, părea să nu mai fie posibil – autenticitatea cu ștaif, lipsită de morgă, naturală și binedispusă.

Vă doresc tuturor să o regăsiți în anul care vine! La Mulți Ani, 2011!

Comentarii, Publicistica

În prag de Crăciun

decembrie 24th, 2010

Aici, în „găleata” dintre dealurile pline de pomi fructiferi ale Rădășenilor este, ca în fiecare Ajun, zăpadă. E bine, e reconfortant să constați că nebunia meteorologică nu bate în zonă, că oamenii își văd liniștiți de iarna lor, așteptând să se nască Pruncul.

La mijloc de Fundoaia – tot așa-i va rămâne numele, chiar dacă, de curând, strada a fost botezată General Lovinescu – e crâșma lui Romică. Acolo se tot rotesc în zilele din urmă, în valuri, a’ lu’ Țap, a’ lu’ Tunsu și a’ lu’ Tăcutu. Umblă, peste zi, la tăiat de porci, că-i sezon. N-au auzit de „asomare” dar au, în schimb, o oareșce siguranță că nu vom pupa Șengăn. Vasile a’ lu’ Andrieș stătea cu gura pe ei, până acum, el fiind, între lectura a două cărticele de rugăciuni – unul din băieți, plecat la muncă-n Grecia, i-a făcut peste ani o bibliotecă specializată – un militant popular. De aia, lumea de pe Fundoaia îi spunea, până a i se tăia din pensie, Vasile a’ lu’ Băsescu. Acum, când nu tace-n barbă, înjură. Niciodată de cruce. Nici de Dumnezeu. Numai de Băsescu.

La vale de casa-n care stau sunt semne că s-a întors Ion. Întâi de toate Tița, nevastă-sa, fostă moașă în oraș. O vezi că, vreo cinci zile la rând înainte de a-i reveni bărbatul, merge dreaptă și e coerentă-n vorbire, răspunde la salut și e nițel încruntată. Apoi, un brad frumos împodobit, în stânga casei, cum te uiți spre ea. Urmează ritualul perindării vecinilor, care vor să afle ce mai e prin Anglia și să-i spună lui Ion de una, de alta: dac-a fost an de prune, cum au mers merele, la Iași ori în sud, cine-a mai murit și cine-a mai rămas. Tița și Ion vor avea, ca mai an și-n alți ani, un Crăciun fericit.

 De cu dimineață am tăiat legumele pentru salata de boeuf. Asta-mi amintește de tata și e, pentru mine, semnul că a venit Crăciunul. Vasul cu legume fierte e în dreapta, așa cum îl ținea și el, fundul de lemn, pe care totdeauna le tai mărunt-mărunt („chisat”, cum spune frate-miu, asemeni lui), drept în față, iar în stânga e un pahar cu țuică de prune, de la nea Toader din Mălini, pe care socrul meu tot încearcă să-l înghesuie spre mine. Când împlinea, spre bucuria mamei, acest ritual, tata bea mereu bere. Eu mănânc salată beuf numai de Crăciun. Nu știu ce ar spune Freud despre asta.

 Băiatul meu, în vârstă de 10 ani, nu vrea să colinde. E „pornit”, an de an, cu vreo două săptămâni înainte de Ajun dar, matematic, în dimineața zilei cu pricina ne anunță că nu va cânta. Îl înțeleg – generația lui va colinda pe Facebook sau cine știe în ce alt mediu virtual. Deocamdată, a pregătit pentru Moș laptele și prăjiturile. La Carrefour, Moș Crăciun  s-a făcut din belșug anul acesta, iar pe Facebook nu au anunțat încă faptul că el nu există. Fiul meu îl așteaptă, iar asta e de-ajuns, și pentru mine, ca să știu că el există.

Vă doresc tuturor, din „căldarea” Rădășenilor, un Crăciun de basm!

Comentarii, Publicistica

Cum mi-am petrecut comunismul, atât cât a fost

decembrie 17th, 2010

Suntem cu toții, în aceste zile, obligați la memorie, căci împlinim 21 de ani de la ieșirea din comunism. Sechelele sistemului concentraționar, e-adevărat, încă nu au dispărut. Tocmai de aceea, nu avem voie, cred, să uităm că un asemenea sistem a existat. Textul de mai jos a fost publicat în ultimul număr al Revistei ALECART, publicație scrisă de elevi ai Colegiului Național de Arte „Octav Băncilă” Iași, ai Colegiului Național Iași, ai Colegiului Național „Petru Rareș” Suceava și ai Colegiului „Nicu Gane” din Fălticeni, sub patronajul Universității „Petre Andrei” din Iași.

Cele mai multe dintre amintirile mele cu privire la comunism se suprapun peste copilărie – cum e și firesc, aveam 14 ani și-un pic în decembrie 1989 – și peste o poveste de familie. Îndeajuns, cred, pentru a lua distanță față de promisul „paradis terestru”, în realitate un sistem concentraționar pe care acum îl pot evalua și respinge fără rest.

Mi-am petrecut, deci, comunismul, din momentul căpătării conștiinței de sine – cred că, undeva, pe la începutul anilor ’80 – și până la moartea lui instituțională (nu și mental-socială, constat și azi) în frig și întuneric, cu imaginea televizată a odelor și-a Mihaelei, a filmelor western care-i plăceau tatei, a cozilor parcă nesfârșite temporal la pâine și la carne, pe care le „împărțeam” cu frate-miu, în ritmul „schimbului trei”, de noapte, la care era supusă mama, ca toți ceilalți muncitori, dar și în cel al poveștii spuse-n șoaptă de bunica, în nopțile de iarnă în care focul sobei din casa ei mă salva de frigul crâncen al apartamentului.

O poveste despre cum o tânără de 23 de ani poate fi ridicată, în plină noapte, de acasă, și trimisă, fără nicio explicație, fără nicio urmă pentru familie, la muncă silnică în minele de cărbuni de la Donbas – pe atunci parte a „Măreței Uniuni Sovietice” – doar pentru că avea nume nemțesc. Mi se părea, atunci, o aventură, iar ea o eroină din povești, și asta pentru că a avea conștiință de sine nu însemna și a avea conștiință despre ce trăiam.

Atât cât a fost pentru mine, adică 14 ani și-un pic, comunimul pare astăzi un fragment dintr-o realitate pe care o pot regăsi făcând apel la memorie, nu doar la cărți și documentare. Cele din urmă îmi servesc acum, desigur, pentru a înțelege mai bine ceea ce atunci însemna lumea mea, dar la a cărei înțelegere nu aveam acces. O lume închisă, o lume a suspiciunii generalizate și a fricii, dar și o lume a lașității unui popor ale cărui proiecții paremiologice abundă de exerciții expresive ale servituții voluntare.

Mai e posibilă, azi, o astfel de lume?, mă întreb și acum. Ea a fost posibilă și eu cred că mai poate fi, tocmai pentru că exercițiile de recuperare a memoriei și privirile sincere spre trecut rămân în continuare, din nefericire, doar apanajul celor pe care Neagu Djuvara îi caracteriza recent ca fiind „sfiicioși și speriați în fața valului”.

Comentarii, Publicistica