Archive

Archive for septembrie, 2010

Unde se află România?Despre „dictatura comisarială”, apud Schmitt şi prin „grila de dreapta” a lui Fisichella

septembrie 15th, 2010

O idee din Teologia politică a lui Carl Schmitt – judecat şi achitat la Nürnberg – pe care o redau, aici, cu aproximaţie, spune că suveran este cel care decide asupra excepţiei. Teoria democraţiei reprezentative, conturată în modernitate şi rămasă paradigmatică în gândirea politică actuală, delegă suveranitatea aleşilor, cei care, cu o vorbă de-a lui Sartori, decid asupra problemelor controversate în numele celor care i-au ales. Pentru teoria democratică, locul ultim al suveranităţii rezidă în legislativ.

 

În România, formal o democraţie reprezentativă, de facto o democraţie neconsolidată, problema efectului deciziei electorale suverane a poporului se zbate, în virtutea existenţei unui regim semi-prezidenţial, între Preşedinţie şi Parlament. Cum poate face faţă sistemul nostru politic unei situaţii extraordinare sau, în termenii lui Schmitt, „de excepţie”, cum pare a fi actuala criză economică?

 

Cu sublinierea, din nou, a faptului că România nu are o tradiţie a stabilităţii democratice şi nu este o democraţie consolidată, cred că putem extrage câteva idei din modul în care pune problema unul dintre cei mai cunoscuţi politologi italieni, Domenico Fisichella:

 

„Explicaţia tezei cu privire la democraţie ca regim pentru guvernare ordinară ar trebui să pornească de la observaţia că nu numai democraţiile pot demonstra o rezistenţă slabă în faţa situaţiilor excepţionale. Analiza comparată sugerează existenţa în timp şi spaţiu a nenumăratelor regimuri nedemocratice, care au căzut sub presiunea evenimentelor şi a situaţiilor de tensiune economică, socială, internaţională.

 

În cadrul democraţiei există însă un element care, fără nici o îndoială, îi imprimă acestui regim caracteristicile unei administrări ordinare, chiar dacă, din punct de vedere istoric, neobişnuită: este vorba despre reducerea inamicului la adversar. A-l considera pe alter în calitate de simplu adversar, căruia i-ar fi recunoscute garanţiile şi drepturile, inclusiv cel de a concura pentru cucerirea paşnică a puterii, presupune un scenariu politic lipsit de tensiuni puternice şi necontrolabile: tocmai un scenariu de guvernare ordinară, de gestiune calmă şi fără zguduiri puternice a res publica. Sub acest aspect, democraţia este un regim de guvernare ordinară, în sensul că, cu cât se intră mai mult într-o administrare de urgenţă, cu atât mai mult adversarul, sau cel puţin un oarecare adversar, devine inamic, ori pentru că se comportă ca un inamic, ori pentru că este perceput ca atare, ori din ambele motive.

 

Dar există şi un alt argument care implică percepţia democraţiei drept o formă de guvernare ordinară, rezidând în faptul că cu cât o democraţie se pomeneşte mai mult în contextele guvernării extraordinare, cu atât mai mult ea este impusă de circumstanţe să opereze în stare de excepţie şi cu atât mai mult ea trebuie să atenueze anumite garanţii individuale şi de grup, să modifice anumite proceduri, să abordeze factorii pe care i-am putea atribui, într-un oarecare mod şi într-o oarecare măsură, categoriei „dictaturii comisariale”.

 

Schmitt înţelege prin „dictatură comisarială”  o schemă în care dictatorul este un comisar absolut de acţiune, numit de o putere constituită şi în baza acesteia: i se încredinţează o sarcină specifică, odată cu îndeplinirea căreia funcţia sa se elimină, iar în procesul realizării unei astfel de sarcini dictatorul poate să suspende regulamentele ordinare şi constituţionale în vigoare, dar nu să le şi abroge (Schmitt, 1975).

 

Problema este că, în cazul unor circumstanţe deosebit de grave, democraţia poate să tindă să împrumute elementele dictaturii comisariale, conferind unui personaj, individual sau colegial, atribuţiile puterii în vederea desfăşurării unei anumite misiuni (conducerea războiului, gestiunea crizei economice şi sociale), în legătură cu aceasta atenuând anumite garanţii şi uneori suspendând anumite proceduri.

 

Ştim, de exemplu, că aspectul periodic al alegerilor constituie una dintre garanţiile democraţiei competitive. Anticiparea alegerilor nu contrazice o astfel de garanţie (chiar dacă dizolvarea anticipată a camerelor poate marca o carenţă funcţională a democraţiei: nu întotdeauna se produce acest lucru, în sensul că, uneori, ca în Marea Britanie, se ajunge la dizolvarea Comunelor atunci când acest fapt poate conveni guvernului, pentru a-şi putea prelungi durata şi, prin urmare, pentru a-şi consolida stabilitatea).

 

Garanţia periodicităţii este contrazisă, dimpotrivă, în cazul prelungirii plenitudinilor parlamentului, producându-se depăşirea scadenţei normale: dar, în situaţii de război, se poate întâmpla ca guvernul ori parlamentul să decidă singure în această privinţă. Toate acestea scot în evidenţă faptul că, atunci când este nevoie de înfruntarea conjuncturilor de guvernare extraordinară, democraţia trebuie să suporte o „atenuare”, în calitatea sa de sistem de garanţii şi de control asupra puterii, şi trebuie să se „fortifice” ca sistem de putere.”

 

(Domenico Fisichella, Ştiinţa politică. Probleme, concepte, teorii, traducere din limba italiană şi postfaţă de Victor Moraru, Editura Polirom, Iaşi, 2007, pp. 326-327. Sublinierile din fragmentul redat aici îmi aparţin)

Articole, Publicistica

„Liberalismul azi: între ideologie şi fantasme politice”, în Sfera Politicii, nr. 150

septembrie 11th, 2010

Abstract:

The basic idea of this article is that – in spite of postmodern „endism” – liberalism, just as the other products of modernity, may „reinvent” itself if it assumes a clear ideologically delineated status, moving away from „political phantasms”.

Keywords: ideology, liberalism, political ideologies, political phantasms, the myth of individualism, prophetic utopias

 

Argument

Principala conjectură expusă în acest articol este că liberalismul, ca şi celelalte produse ale modernităţii, se poate „reinventa” în măsura în care îşi asumă un statut clar delimitat ideologic, distanţându-se de „fantasmele politice” pe care gândirea liberală le incumbă, de la momentul apariţiei sale şi până astăzi.

 

Când vorbesc despre statutul ideologic al liberalismului, susţin o definiţie generală, de orientare pozitivă, a ideologiei, drept sistem de credinţe conturate în orice societate, credinţe situate la nivelul imaginarului social şi care, alături de mituri, legende, habitudini, tipare comportamentale şi atitudinale, au rolul de a trasa un cadru normativ şi acţional cu privire la stilul de funcţionalitate al respectivei societăţi. În acest context, liberalismul, ca şi socialismul ori conservatorismul, sunt ideologii particulare, fiecare dintre ele având, în sensul de produse intelectuale ale modernităţii, de oferit răspunsuri problemelor aduse în atenţie de avansul societăţii postmoderne.

 

Plecând de la aceste premise, intenţia mea este aceea de a încerca să argumentez că, în epoca noastră, liberalismul se poate „salva” renunţând la pretenţiile doctrinare ori filosofice (lucru valabil, în opinia mea, şi pentru socialism ori conservatorism, dar pe care nu îl voi detalia aici) şi optând pentru un statut ideologic care să îl distanţeze de „balastul” conceptual de tip mitologic sau utopic.

 

Articolul în întregime poate fi accesat la http://www.sferapoliticii.ro/sfera/art08-sandru.html

Academic, Studii