Archive

Archive for iunie, 2010

Un nou model de societate

iunie 18th, 2010

Dacă e să mă gândesc la tipul de societate care s-a configurat şi, cred, deja consolidat în România postcomunistă, tind să-i dau dreptate, aproape fără rezerve, profesorului bucureştean Adrian-Paul Iliescu, unul dintre foarte puţinii teoreticieni politici pe care-i avem. Spunea acesta, într-o conferinţă pe care am avut ocazia să o audiez de curând, că modelul nostru de societate a ajuns să fie unul suspendat, cumva, între două fundamentalisme.

 

Depăşind, după ’90, fundamentalismul etatic al comunismului, societatea românească a virat, brusc, spre un fundamentalism al pieţei, la care însă nu s-a adaptat, practic, niciodată. N-ar fi o problemă, dacă ar fi de luat în calcul numai faptul că acest al doilea tip de fundamentalism a eşuat, de curând, în multe state occidentale, producând o criză economică pentru a cărei soluţionare e reiterată necesitatea controlului de stat. Ce reprezintă o problemă e faptul că, la noi, ideea economiei de piaţă a existat şi există încă numai în cărţi sau la nivelul dezbaterilor intelectuale ori specializate.

 

În realitate, depăşind perioada “capitalismului primitiv”, în România marile averi s-au făcut, atunci când nu au fost urmarea tunurilor ori speculaţiilor imobiliare realizate de cei care, oricum, au “furat” startul (bişniţarii “descurcăreţi”, “dizidenţii economici” de la finele anilor ’80 şi proaspeţii “privatizaţi” ai anilor ’90), numai ca urmare a afacerilor cu statul. Nu a existat vreo clipă – dar poate că există şi infime excepţii – în care piaţa să fi reglementat distribuţia bunurilor (orice formă ar fi luat acestea), acest rol fiind jucat de trucarea licitaţiilor pe bani de la buget. În acelaşi sens, nu a existat iniţiativă privată care să aducă, peste noapte, îmbogăţirea, ci doar o relaţionare, în limitele maşinaţiunilor politico-financiare, între diverşii “băieţi deştepţi”.

 

Aş spune, de aceea, că am trecut de la fundamentalismul etatic la privatizarea statului, în ideea aducerii acestuia din urmă la îndemâna unei oligarhii care, din patru în patru ani, se ocupă de “rotaţia cadrelor”. Deşi nu am atins încă etapa vizibilă în alte state occidentale, aceea a fundamentalismului pieţei de care pomenea profesorul Iliescu – aceasta din urmă dovedindu-se oricum, precum vedem azi, falimentară – am reuşit să ne blocăm într-o nebuloasă economic-financiară căreia nici măcar talentul mitoman al actualilor guvernanţi nu a mai putut să-i facă faţă.

 

Ca atare, cei care vor putea proiecta, respectând principiul ingineriei sociale graduale – şi nu aruncându-ne utopic în profeţii lipsite de responsabilitate – un nou model de societate vor trebui să aibă în vedere, înainte de toate, că acesta nu poate funcţiona atâta vreme cât există fracturi create artificial în spaţiul social.

Comentarii, Publicistica

Comunitate şi cultură socială

iunie 14th, 2010

Poate că în zilele acestea, când termeni precum “unitate” sau “solidaritate” par total lipsiţi de semnificaţie, devenind simple elemente ale discursului politicianist, ar trebui să ne întrebăm de ce noi, românii, nu putem constitui cu adevărat o comunitate. Cred că anumite reflecţii venite din zona teoriei politice normative ne-ar putea ajuta.

 

Am putea afla, astfel, că o comunitate democratică din epoca noastră nu îşi poate regăsi, în practică, legitimitatea în ideea binelui comun, atâta vreme cât aceasta rămâne doar o abstracţiune. Mai curând, o astfel de legitimitate poate fi asigurată de luarea în considerare a particularităţilor relaţiilor diferenţiate ale membrilor săi. Din acest punct de vedere, pot fi invocate două modele de structurare a comunităţii: a) modelul deliberativ, ce implică includerea cât mai multor membri ai comunităţii în dezbaterile ce preced luarea deciziilor cu privire la problemele aflate pe agenda publică şi b) modelul asociativ, care presupune asigurarea unei balanţe, a unui echilibru în procesul de luare a deciziilor cu privire la problemele aflate pe agenda publică, echilibru ce este posibil prin conclucrarea dintre instituţiile publice şi societatea civilă.

 

Cele două modele nu sunt contrapuse ori ierarhizate. Întrucât, în practică, aplicarea lor se regăseşte în grade diferite de la o comunitate la alta, opţiunea pe care o am în vedere este aceea pentru un model sintetic, asociativ-deliberativ. Aplicabilitatea unui asemenea model este dependentă, desigur, de pre-existenţa a mai mulţi factori, dintre care însă cel mai important îmi pare a fi tipul de cultură socială ce poate sta la baza sa. Înţeleg cultura socială ca reprezentând setul de valori, coordonate atitudinale şi comportamentale care se regăsesc în mentalul colectiv al oricărei comunităţi.

 

Socio-antropologic, sub forma unui mix, cultura socială incumbă trei ideal-tipuri, dintre care unul este pregnant prin raportare la celelalte două: este vorba despre cultura tradiţionalistă sau parohială, de aceea paternalistă sau de dependenţă şi despre cultura democratică sau participativă. În contextul unei discuţii despre relaţia dintre comunitate şi cultura socială, aceasta din urmă primeşte o importanţă deosebită, întrucât dă notă despre acceptarea, respectiv respingerea, în plan social, a diverselor programe de incluziune democratică, de la cele politice până la acelea economice şi sociale.

 

Dacă ne referim la cazul României, putem observa că aici este pregnantă o cultură socială de tip paternalist, incompatibilă cu structurarea unei comunităţi asociativ-deliberative. Într-o asemenea comunitate, diferenţierile structurale sunt armonizate graţie poziţiilor – uneori inegale – pe care indivizii le ocupă în angrenajul relaţiilor sociale, iar cultura socială este una de tip democratic, participativ.

 

Suntem, desigur, departe de un asemenea model, motiv pentru care avem în continuare politicieni iresponsabili şi cetăţeni deresponsabilizaţi, marcaţi de pasivitate. Tipul acesta de comunitate, orientat de o cultură socială de dependenţă, constituie cauza primară pentru posibilitatea ca, şi în secolul 21, noi să continuăm a pălăvrăgi degeaba la vreme de criză, fără să avem, de fapt, soluţii.

Comentarii, Publicistica