Archive

Archive for aprilie, 2010

Ideologia, capcana lui Marx şi epoca noastră

aprilie 22nd, 2010

Ştim astăzi că, odată cu interpretarea marxistă, ideologia intră în „epoca negativului”, într-o aşa de mare măsură încât, până în perioada contemporană, nici măcar filosofii politici, sociologii ori politologii non-marxişti nu o pot concepe ca fiind altceva decât o „idee rea”.

 

Situaţia creează, din punctul meu de vedere, un paradox ce devine vizibil, de pildă, atunci când, calificând însuşi marxismul drept ideologie, criticii acestui curent economic şi filosofico-politic operează chiar cu definiţia marxistă a ideologiei! Se includ singuri, astfel, în această categorie, atât teoreticieni liberali, cât şi teoreticieni conservatori, dar şi – nu mai puţin – cei care se situează la stânga din punct de vedere doctrinar, fără a fi de acord însă cu principiile materialismului dialectic şi istoric.

 

Încercând să dilueze ceea ce Derrida numea „spectrele lui Marx”, toţi aceştia îmi par a fi, în fapt victimele capcanei lui Marx. Căci, aşa cum Marx socotea a fi ideologică în caracter – şi, prin urmare, subsumată unor interese particulare – ordinea politică din societatea capitalistă a secolului al XIX-lea, la fel îşi configurează perspectiva toţi teoreticienii care denunţă elementele ideologice din teoria marxistă sau din cele neomarxiste. Ieşirea din acest cerc vicios promite să o descopere, în epoca noastră, Paul Ricoeur, cel care, deşi menţine funcţia de distorsiune a ideologiei, i le adaugă pe cele de legitimare şi, respectiv, de integrare a unui grup.

 

Regăsesc aici, într-adevăr, punctul din care poate pleca încercarea de a reinventa ideologia sub aspect conceptual. Întrucât anii ’50 ai secolului trecut îndreptau atenţia, odată cu epoca postbelică, înspre „sfârşitul ideologiei” – formând chiar un „cortegiu” din care făceau parte intelectuali deosebit de influenţi în epocă, precum scriitorul Albert Camus, teoreticianul politic Raymond Aron sau sociologul american Daniel Bell – este de înţeles astăzi să ne întrebăm dacă ideologia mai poate semnifica, pentru noi, „ceva mai mult decât idee rea”, aşa cum spune filosoful contemporan Richard Rorty.

 

Aş răspunde pozitiv: ideologia are încă înţeles pentru epoca noastră. Reinventarea sa, în spiritul timpului nostru, unul al tendinţelor contradictorii, este posibilă în măsura în care centrul de greutate al sensului său se mută dinspre identificarea sa cu distorsionarea realităţii (aşa cum procedase Marx) înspre rolul său integrator. Ca set de elemente simbolice care legitimează un grup social, asigurându-i integrarea, şi în condiţiile în care nu încalcă principiile de civilitate şi moralitate universal acceptate, ideologia poate da seamă de construcţia social-politică a lumii noastre.

 

A da seama înseamnă, aici, a ne fi utilă în explicitarea complexităţii implicate de o lume actual globalizată în care se regăsesc însă, sintetic, deopotrivă tendinţe de unificare şi de fragmentare. În plus, cred că reinventarea ideologiei mizând pe această semnificaţie ne permite să evităm seducţia utopiei, considerată încă a fi – şi nu exclusiv pe filieră literară! – un simbol al „inocenţei” imaginarului, chiar în pofida experienţelor totalitare din secolul al XX-lea.

Comentarii, Publicistica

Puţin Hayek la vremuri de criză

aprilie 15th, 2010

Pentru că am o senzaţie de repetiţie când văd iarăşi greve şi demonstraţii, când sunt telespectator al unor arestări de importanţă capitală şi al ştirilor privind creşterea şomajului, când aud refrenul discursiv al raportării numărului de pensionari la cel al salariaţilor şi când urmăresc politicieni replicaţi de la o generaţie la alta, am ajuns să cred că noi, în România, nu avem de-a face, la modul fundamental, cu o criză economică.

 

Desigur, ea există, însă pe plaiul mioritic criza fundamentală e, de două decenii încoace, aceea politică. Din acest motiv prefer ca, pentru a-mi explica de ce este încă posibilă o astfel de situare a societăţii româneşti, să mă raportez la scrierea de acum mai bine de 60 de ani a economistului şi teoreticianului politic austriac Friedrich von Hayek.

 

E vorba despre „Drumul către servitute”, carte publicată în Marea Britanie a anului 1943 şi a cărei lectură face inutilă, pe loc, orice analiză politică actuală. Iar asta pentru că actualitatea analitică ne menţine într-o comoditate discursivă, abil întreţinută cu niţel marketing politic. Vorba celui invocat, „suntem gata să acceptăm aproape orice explicaţie a crizei actuale a civilizaţiei noastre, cu o singură excepţie: nu suntem dispuşi să admitem că starea actuală a lumii ar fi rezultatul unei veritabile erori comise de către noi şi că urmărirea unora dintre idealurile cele mai dragi nouă a produs rezultate complet opuse celor la care ne aşteptam” (p. 24 a ediţiei româneşti, apărută la Editura Humanitas în 1993).

 

Translând acum, e o realitate a lumii noastre, româneşti, faptul că, deşi, a tot clamat necesitatea libertăţii şi a democraţiei, mult-invocatul „popor” (format, la grămadă sau în funcţie de situaţie, din intelectuali publici şi oameni obişnuiţi) se raportează cu evlavie la puterea executivă (Guvern şi Preşedinţie, ori invers), dispreţuind legislativul şi puterea judecătorească.

 

Spunea Hayek, spre finalul primei jumătăţi a secolului trecut, când lumea întreagă gusta produsul seducţiei totalitare: „Dacă legea spune că un anume comitet sau agenţie guvernamentală poate face ce pofteşte, orice fac respectivul comitet sau agenţia este legal, dar, în mod cert, acţiunile lor nu ţin cont de supremaţia dreptului. Acordând guvernului puteri nelimitate, regula cea mai arbitrară poate fi legalizată: şi, în acest fel, o democraţie poate instaura cel mai deplin dintre despotismele imaginabile” (p. 99).

 

Ceea ce avem azi în România, aşa cum am mai avut şi altădată, e rezultatul comodităţii unui „popor” ce a confundat fantasma libertăţii cu „drumul către servitute”. Un drum care este, raportat la contextul socio-istoric, unul „mai soft”, „european”. Că celor mai vocali intelectuali în vehicularea „valorilor democratice” le-a pierit glasul deodată cu raţiunea critică nu e de mirare. Ei se îmbrăţişează cu „poporul”, pentru că „simt” trendul unui „destin măreţ” ce la aduce un trai comod, lipsit de dileme. Ei devin, astfel, însuşi „poporul”, autoadulându-se şi adulând, cu ochii spre altarul puterii.

Comentarii, Publicistica