Archive

Archive for august, 2009

În breviarul unei istorii intelectuale

august 29th, 2009

Pentru oricine s-ar întreba, în România de astăzi – care oferă din plin condiţiile de posibilitate pentru o astfel de întrebare – ce anume îi fascinează pe intelectuali astfel încât îi determină să se predea pe altarul puterii politice, devine evident, încetul cu încetul, că avem de-a face, la nivelul spaţiului public, cu „parazitarea” unui deja-întâmplat istoric.

 

 

Văzute de sus, tranşeele săpate de intelectualii publici – aceştia din urmă fiind şi de mare, dar şi de mic, ba chiar şi de îndoielnic calibru – captivi ai propriilor fantasme (luate însă cu titlul de „poziţionări ideologice”, fie „de dreapta”, fie „de stânga”) amintesc de ceea ce s-a întâmplat, şi în prima parte a secolului trecut, dar mai cu seamă după cel de-al doilea război mondial, în Europa Occidentală.

 

 

Să plecăm de la o imagine oferită, în 2004, de prima pagină din cartea lui Jean Sévillia, „Terorismul intelectual din 1945 până în prezent” (tradusă la Humanitas în 2007): „De cincizeci de ani ţine povestea asta. La Paris, câteva zeci de oameni dau tonul. Bat apa-n piuă la televizor. Publică articole. Scriu cărţi. Predau de la catedră. Fac intervenţii la colocvii. Semnează petiţii. Iau prânzul împreună. Lucrurile nu stau ca în şansoneta lui Brel: oamenii ăştia, domnule, gândesc. Gândesc pentru alţii”. Nu vi se pare că, dacă am înlocui, în acest fragment, Parisul cu Bucureştii (sau, de ce nu, cu Iaşul), am găsi că această imagine se potriveşte perfectamente spaţiului public românesc de astăzi?

 

 

Eu cred că da, că ne aflăm în breviarul unei istorii care ne arată că, implicându-se în relaţii fie şi transparente cu puterea politică, intelectualii, indiferent că sunt „de dreapta” ori „de stânga”, trec de la seducţia utopică de regăsit în ambele orientări politice la pasiunea oarbă, ceea ce reclamă anihilarea spiritului critic. Exemplele din spaţiul românesc se găsesc, har Domnului, de la „metafizicianul verde” Nae Ionescu şi până la culturnicul comunistoid Adrian Păunescu, ori chiar şi mai sus pe scara excelenţei intelectuale. Acestea pălesc, desigur, atunci când sunt comparate cu cele ale unor mari nume din spaţiul occidental, nume ale unor gânditori recunoscuţi ce au devenit, la rândul lor, victime ale mirajului puterii, producând, la rândul lor, victime, graţie „cuvintelor care ucid”.

 

Cu toate acestea, şi într-un caz, şi în altul, putem spune că avem de-a face cu ceea ce, în cartea sa numită „Spiritul nesăbuit. Intelectualii în politică” (Polirom, 2005), Mark Lilla numea, cu un dens înţeles platonician, „seducţia Siracuzei”. Aici trebuie să fie, organizat nucleic, entuziasmul vorbirii şi cel al tăcerii. Al vorbirii pentru puterea ce înregimentează intelectualii (chiar şi când aceasta e întruchipată de un singur om, aşa cum e cazul „omului recent” Traian Băsescu). Al tăcerii care îi face pe aceiaşi intelectuali să nu sufle o vorbă atunci când puterea greşeşte şi să se tolănească, mai comod, pe altarul ei.

 

 

Poate părea exagerat – şi poate chiar este, pentru România europeană a anului 2009 – dar tăcerea intelectualilor, în interesul puterii pe care o îmbrăţişează, o transformă pe aceasta în autoritate ultimă. Şi se poate întâmpla ca, după aceea, vorbirea liberă să nu mai fie posibilă o vreme.

 

 

Comentariu publicat în ediţia de luni, 17 august 2009, a cotidianului „Flacăra Iaşului”

Comentarii, Publicistica

Fantasmele intelectului şi politica

august 16th, 2009

Deşi nu ţine atât de contemplaţie, cât de praxis, politica este, din momentul apariţiei sale ca formă în care relaţiile de dominaţie sunt ordonate, un produs al intelectului. Este, îmi spun, efectul a ceea ce intelectul pune în practică şi instituţionalizează, reuşind să formeze, cu timpul, un anumit tip de cultură socială, uşor de identificat la nivelul unor tipare mentale, al unor profiluri psihologice, al unor habitudini şi comportamente. Inutil de spus că  acestea se aseamănă, după cum se pot şi să difere de la un spaţiu geografic la altul.

 

 

Aşa poate fi explicată, spre exemplu, existenţa unor structuri politice specifice în lumea european-nord-americană, diferite însă de cele din statele Americii de Sud ori din Orient. Chiar dacă, în formă, pot exista asemănări (graţie unor influenţe constituţional-instituţionaliste), pe fond există reale deosebiri între, să spunem, regimul democratic de tip european şi cel sud-american ori între cel din SUA şi prima (deocamdată, şi singura, apud politologul Robert Dahl) ţară democratizată sub ocupaţie militară, adică Japonia. Toate acestea deţin însă numitorul comun că au reprezentat, ab initio, nişte proiecţii intelectuale, fiind preluate ulterior, prin imitaţie, sau adaptate, după caz.

 

 

Intelectul nu produce însă, în relaţie cu politica, doar fapte instituţionalizate, sub forma unor convenţii care să garanteze – precum ideologia, de exemplu – un sistem integrat al continuităţii dintre generaţii. Intelectul produce, atunci când “politizează”, şi teribile ori chiar periculoase fantasme. Formal, acestea re regăsesc în chipul mitologiilor şi al utopiilor politice, prezente, din punct de vedere doctrinar, în contextul oricărei orientări politice. Mitul “proprietăţii furate” şi utopia comunistă sunt, din acest punct de vedere, la fel de periculoase pentru organizarea socială ca şi mitul unei “libertăţi absolute” şi utopia libertariană a dispariţiei statului, pentru a se ajunge la “cea mai bună stare de anarhie”.

 

 

Dacă, în cazul maselor, e relativ uşor de înţeles – prin prisma psihologiei colective – de ce s-au lăsat şi încă se lasă orbite de astfel de fantasme, cu totul altfel stau lucrurile în cazul elitelor intelectuale, cele care, fie că s-au plasat la “dreapta” ori la “stânga” ca orientare politică, atunci când s-au predat pe altarele mitului ori utopiei şi au forţat limitele ideologiei au renunţat, automat, la exerciţiul critic propriu individualităţii ce transformă omul simplu într-o persoană. Cazuri sunt, suficiente, şi în România actuală, cu toate că – revin la o idee mai veche – aici nu putem vorbi de o “dreaptă” şi o “stângă” ideologice. Ceea ce nu scade, desigur, din riscul ca, tocmai pe acest fundal al lipsei unei clare identităţi ideologice, inclusiv dezbaterile intelectuale – şi nu doar cele guturale din zona media – să se piardă într-o nebuloasă utopico-mitologică.

 

 

Comentariu publicat în ediţia de miercuri, 12 august 2009, a cotidianului “Bună Ziua Iaşi”

Comentarii, Publicistica

Alte specii demne de “Atlas”

august 10th, 2009

“Atlasul de mitocănie urbană”, o idee promovată de echipa de la Radio Guerilla sub titulatura unui “demers de bun simţ”, apărut de curând şi în format print la Editura Art, nu reprezintă, din punctul meu de vedere, o simplă incursiune în lumea speciilor de tranziţie. Este, dacă vreţi, o investigaţie intelectuală, de zoolog urban hârşit, a monstruozităţilor pe care a putut să le nască o societate dezabuzată, la rândul său efect nu doar a nenorocirilor aduse peste România de regimul comunist,  ci şi de elemente cu adevărat ancestrale, pentru a căror înţelegere e suficient să citeşti “Din psihologia poporului român” a lui Dimitrie Drăghicescu.

 

 

De la “trelingarul de colţul străzii” şi până la “gherţoiul de bloc”, de la “piţipoanca de companie” şi până la “bătrânelul de discotecă”, de la “mogâldanul de pază” şi până la “mocangiul de vernisaj”, invocatul “Atlas” oferă o imagine, desigur, ironică, dar nu mai puţin de plâns a actualei lumi româneşti urbane (şi e greu de spus dacă, pe lângă speciile poate neidentificate din actuala lume rurală românească, nu cumva cele deja catalogate la nivel de troturar asfaltat nu se regăsesc azi, ca urmare a fenomenului de “remigrare”, şi la nivel de uliţă).

 

 

Aş spune că “temerea” unui istoric precum Neagu Djuvara, expusă la începutul lucrării şi potrivit căreia “Atlasul de mitocănie urbană” “n-o să-i convingă decât pe cei… deja convinşi, adică rămaşi sfiicioşi şi speriaţi în faţa valului” (p. 14) nu împiedică posibilitatea de a da curs invitaţiei promotorilor acestei idei, anume aceea de a “indexa” şi alte specii care nu au fost încă numite. Păstrând, desigur, distanţa faţă de talentul inconfundabil al celor de la Guerilla, cred că ar mai putea fi adăugate cel puţin câteva progenituri ale urbanităţii forţate.

 

 

Îmi vine în minte, pentru început, ceea ce s-ar putea numi “licheaua de televizor” (video lichensis), specie adaptată la orice tip de discurs, provenind fie din cretacicul comunistoid – precum Adrian Păunescu –, fie din “noua eră” a postcomunismului, în acest din urmă caz exemplele fiind cu îndestulare. Instanţă morală, aflată dincolo de orice “interes”, promovând deontologic şi obiectiv realitatea, licheaua de televizor poate fi, la fel de bine, şi moderator, caz în care se ţopârlăneşte cu invitaţii, c-aşa dă bine la public.

 

 

Ar putea urma, pe aceeaşi linie, “jurnalistul de iatac” (diaristus iatacus), cel care, dat fiind că zi de zi face pe lenjeria intimă a câte unui potentat al zilei (economic ori politic, central ori local), are mereu informaţii “de ultimă oră”, are “veghea mereu trează” şi contribuie direct la “scrierea realităţii” (nimic nu a existat înainte de el, nu e posibil acum fără de el şi, prin urmare, nu va fi nici mâine posibil), fiind instanţa supremă care, doct, decide cine, ce, unde, cum, de ce şi în ce context.

 

 

Pentru a localiza doar la nivel de denominare – ceea ce nu exclude posibilitatea unei expansiuni naţionale şi transpartinice – ar mai putea fi inclus în “Atlas” şi “fenechiul bahluviot” (fenechius bahluiensis): băiat mic, frustrat, în permanenţă cu gânduri de mărire, fără profesiune în absenţa unui carton cu sens de diplomă obţinut te miri cum, degrabă plătitor pentru prestaţiuni “tocşoiste” (pe la care vorbeşte ca din fierăstrău) şi exhibiţionist de muşchi politici, acesta e înrudit cu “video lichensis”, numai că fundamentul său existenţial e dat de tunurile din banii publici.

 

 

Ca să nu ratez – că tot e subiect fierbinte pe agenda publică – cred că o notă mare la capitolul “mitocănie urbană” o poate obţine cu succes şi “boşorogul universitar” (academicus libidinosus), acela care crede că lumea a început şi se va sfârşi cu el, dimpreună cu ştiinţa şi cu seria de premii Nobel. Deloc paradoxal, pe locul indexat de-acesta e o acerbă concurenţă, şi spun asta în deplină cunoştinţă de cauză, atât la universităţile de stat, cât şi, poate, mai cu seamă, la cele private, unde aceşti dinozaurieni s-au refugiat pentru a mai nenoroci două-trei generaţii de tineri. În încheiere, doar atât – acest “Atlas” va reuşi să supravieţuiască, fie şi prin permanentă reînnoire, speciilor identificate, chiar dacă va fi citit numai în rândul celor care, deja convinşi fiind, au rămas “sfiicioşi şi speriaţi în faţa valului”.

 

 

 

Comentariu publicat în ediţia de miercuri, 5 august 2009, a cotidianului “Bună Ziua Iaşi”

Comentarii, Publicistica

Cugetările electoratului fericit

august 4th, 2009

Mă distrez, aşa, de parcă aş bea un şpriţ de vară, citind înfuriatele comentarii postate pe site-urile ziarelor şi televiziunilor centrale. De ce n-ar fi distractiv, atunci când vezi, detaşat, cum se încaieră logoreic fundamentaliştii „de dreapta” cu cei „de stânga” (ori invers)?

 

 

Imaginea pe care o văd dincolo de cuvinte, citind cum se înjură şi-şi replică aceşti nefericiţi, e exprimată de ce-am văzut ieri la televizor, legat de bătăile dintre „fanii” dinamovişti şi cei ai echipei de fotbal din Craiova. Ca să parafrazez un personaj dintr-un scurt metraj aparţinându-i lui Igor Cobileanski: „Măi, prrrooooşştilor, măi!”.

 

 

Sunt, din punctul meu de vedere (subliniez, deci, că sunt subiectiv, pentru inginerii care, nimeriţi „jurnalişti” de vreo câţiva ani încoace, continuă să creadă în stupidul mit al obiectivităţii), pur şi simplu ridicoli. Că „Vanghelie e ăl mai tare şi i-a spus-o bine lui Băse cu privire la Elena Udrea”, de parcă trebuia să iasă agramatul PSD la televizor pentru ca o ţară întreagă să afle că madam Cocoş e nimic altceva decât o ţoapă fascistoidă, care ameninţă jurnalişti de la nivelul unei traiste de firmă! Că „să vă întoarceţi voi pe vremea lui Năstase, că n-aţi mai fi avut unde scrie astfel de chestii, f…-vă mama voastră de ziarişti plătiţi de moguli!”, de parcă democraţia şi libertatea cuvântului ar fi meritul camarilei actualului preşedinte, şi nu o realitate dată oricum de fericita integrare în Uniunea Europeană!

 

 

Vă spun cu toată sinceritatea, că, făcând abstracţie de inepţiile eliberate flatulent pe gură de „tocşoiştii” ori „scriitoriştii” cu chiloţi roşii ori portocalii (că ăia galbeni sunt neimportanţi), ce îmbracă pe deasupra costumul „obiectivităţii”, e teribil de amuzant să faci, dar foarte rar, un astfel de exerciţiu. Descoperi astfel, cred, „electoratul fericit”, cel din ale cărui cugetări de forum reuşeşti să extragi imaginea unor oameni care trăiesc, mă-nţelegi, însăşi Ideea! Oameni care, în forul lor interior, fiind, mental, talibani de „dreapta” ori de „stânga”, chiar au ajuns a crede că nişte personaje trecătoare le marchează viaţa într-atât încât merită să-şi piardă timpul pentru a simţi virtual libertatea participării la această mare păcăleală.

 

 

Hotărât lucru, cugetările electoratului fericit, de maximum patruzeci la sută din acela real – adică cel care ar putea să se prezinte la prezidenţialele din toamnă – vin din proasta credinţă – raportând-o la politicienii pe care-i avem, de la „dreapta” la „stânga” – că „fiecare vot contează”. Nimic mai mincinos, într-o ţară în care, păcăliţi de (i)realitatea comentariilor pe site-uri, oamenii care le postează chiar ajung să se creadă importanţi.

Comentariu publicat in editia de luni, 3 august 2009, a cotidianului „Flacara Iasului”

Comentarii, Publicistica

Construcţia dreptei, o dulce iluzie intelectuală

august 1st, 2009

La pagina 101 a cărţii intitulate “Reconstrucţia dreptei”, politicianul Valeriu Stoica şi politologul Dragoş Paul Aligică susţin, pe bună dreptate, că “a fi liberal, în sensul clasic al termnului, este mult mai mult decât o chestiune de doctrină şi intelect. Este o chestiune de voinţă şi caracter”. Luând în considerare faptul că cei doi autori ştiu ce scriu şi îşi fundamentează demersul pe ideile nobile ale liberalismului clasic, aş spune că fraza citată mai sus demonstrează, de o raportăm la contextul românesc, că ideea unei “reconstrucţii a dreptei” este, pe cât de admirabilă, pe atât de iluzorie.

 

 

Admirabilă, câtă vreme avem de-a face, prin această lucrare, cu o încercare de manifest politic dezvoltat riguros, într-o foarte coerentă înlănţuire a ideilor expuse. Iluzorie, pentru că, după cât îmi pare, nu ai ce “reconstrui” acolo unde nu a fost vreodată construit ceva (lucru la fel de valabil şi pentru cazul în care cineva s-ar gândi să vorbească ori să scrie despre o “reconstrucţie a stângii”). Însăşi intenţia introductivă a cărţii, aceea de deconstrucţie a mitului existenţei unui “liberalism românesc”, spune multe din acest ultim punct de vedere, chiar dacă putem citi aici dorinţa manifestă a autorilor de a atrage eticheta de “reprezentant al dreptei” de pe spuza PNL pe aceea a PD-L.

 

 

Dar nu asta vreau să aduc în discuţie, mai cu seamă atunci când această atitudine este asumată explicit şi cu totul onest din perspectivă intelectuală încă din primele pagini ale “Reconstrucţiei dreptei”. Aş spune doar că este evident, şi istoric, dar şi politic, faptul că PNL n-a reprezentat vreodată, de la înfiinţarea sa, liberalismul autentic, şi cu atât mai puţin “dreapta”. Ceea ce derutează însă, citind fraze precum cea pe care am preluat-o la începutul acestui comentariu, este hăul infinit ce se cască între atitudinea partidului pe care Valeriu Stoica îl reprezintă – chiar şi în calitatea-i intelectuală de coautor al aceste scrieri – şi principiile normativ-axiologice pe care “Reconstrucţia dreptei” le enunţă.

 

 

Ca să iau numai “termenii tari” ai enunţului citat, respectiv cei de “doctrină”, “intelect”, “voinţă” şi “caracter”, cred că, pentru orice om de bun simţ, devine vizibilă următoarea imagine, de îndată ce deschide paginile unui ziar ori televizorul: PD-L are elemente doctrinare (mai cu seamă de “dreapta”!) numai dacă sunt luate în calcul dezbaterile intelectuale organizate de Institutul de Studii Populare, intelectul este în permanenţă insultat de personaje fabuloase precum Ridzi, Udrea ori Elena Băsescu, voinţa de a vedea “pragmatism” acolo unde e doar pupincurism e pusă la grea încercare de oile adunate prin ţarcurile bucovinene de Ghiţă Flutur, iar caracterul acestui partid ne e arătat de acceptarea unei coaliţii de guvernare cu o parte a celor care s-au “înscris”, deunăzi, în mult-înfieratul “number of the beast” 322.

 

 

Hăul de care spuneam este, cred, limpede. Şi-mi spun chiar că nu e greu doar să reconstruieşti, ci de-a dreptul să construieşti, mai ales când nu prea ai cu ce şi rişti ca “proiectul dreptei” să reprezinte nimic altceva decât o dulce iluzie intelectuală.

 

 

 

Comentariu publicat în ediţia de miercuri, 29 iulie 2009, a cotidianului “Bună Ziua Iaşi”.

Comentarii, Publicistica