Archive

Archive for iunie, 2009

Mopezii

iunie 18th, 2009

Recunosc, am inventat un plural, că tot e la modă. Am plecat de la o realitate de pe şoselele de vară ale patriei, aceea a „mopedului”, un vehicul care nu-i nici bicicletă, nici motoretă (sau o fi?) şi nici motocicletă, al cărui sinonim denominativ e „ciclomotor” şi al cărui plural e dat de termenul „mopeduri”. Nu vorbesc de vehiculul ca atare, ci de cei care-l conduc, cei pe care, pentru a nu-i numi „ciclomotorişti”, îi numesc „mopezi”. Ei bine, ca să anunţ teza de la început, voi spune că mopezii sunt cu mult mai periculoşi mai nesimţiţi decât motocicliştii. Şi fac acest lucru din poziţia de conducător auto, că tot spunea Ernest Gellner că noi, oamenii de astăzi, suntem „modulari”. Trăim în module, adică, în funcţie de rolurile pe care – după cum spunea sociologul Erving Goffman – le performăm. Pentru mine, ca şi pentru mulţi alţii, performarea rolului de şofer (şi prin asta, situarea în „modulul” de conducător auto) e, realmente, o necesitate. Întrucât fac cel puţin de două ori pe săptămână drumuri lungi în afara Iaşului, am reuşit, de vreo lună încoace, să analizez comportamentul mopezilor. Aceştia s-au înmulţit peste poate şi, lucru care nu mă nedumereşte de mă gândesc la talentul mioritic de a da unor instrumente (acesta fiind unul de deplasare) alte atribuţii decât cele pe care ar trebui să le aibă, au invadat arterele externe ale oraşelor. În mod normal, pe-afară, acolo unde a fost inventat, mopedul e un vehicul ce e utilizat pentru deplasarea intravilană. Mopezii noştri n-au însă o problemă în a încurca, prin comportamentul lor, circulaţia din extravilan. Iar comportamentul mopezilor e unul specific. Cum spuneam, unul periculos şi nesimţit. Periculos, pentru că mopezii răsar de unde nu te-aştepţi. E un comportament mai periculos decât cel al motocicliştilor pentru că, de mic ce-i vehiculul, rişti să nu-l vezi în retrovizoare. Mopezii sunt, pe deasupra, şi nesimţiţi, pentru că nu merg, precum bicicliştii, mai spre dreapta benzii din dreapta, astfel încât să-i poţi depăşi în siguranţă, ci sunt traşi ca de aţă înspre axul drumului. Cum ar veni, toată şoseaua e-a lor. Cum vă imaginaţi, deşi îşi proiectează, prin acest comportament, o imagine de regi ai şoselelor, mopezii nu pot avea viteză în deplasare, pentru că, firesc, vehiculul pe care-l călăresc nu duce. Din acest motiv, în urma lor se creează coloane, aşa cum am avut ocazia să văd pe undeva, între Botoşani şi Suceava. Mai sunt nesimţiţi mopezii şi pentru că nu reacţionează la semnalele de avertizare. Mă refer, evident, la claxoane. Care, aşa cum lesne vă puteţi imagina, au răsunat din plin dinspre coloana de care pomenesc. Nimic. De regulă, mopezii tratează problema potrivit principiului „I do it my way” (pe româneşte ar sune, desigur, altfel). Mopezii sunt, aş spune, un fel de haită motorizată, liberă să acţioneze într-o ţară în care, cum ştim, infrastructura e sublimă, iar reglementarea circulaţiei pe drumurile publice a devenit, de-a dreptul, un moft, similar, desigur, celui al autostrăzilor.

 

 

Comentariu publicat în ediţia de luni, 15 iunie 2009, a cotidianului „Flacăra Iaşului”

Comentarii, Publicistica

Cum mi-am petrecut europarlamentarele

iunie 9th, 2009

De cu dimineaţă, în satul principal al comunei sucevene în care obişnuiesc a mă „ascunde” de fiecare dată când am ocazia, forfota domoală a unei zile de duminică era vizibilă. Fiind, la modul general, un sat în care timpul are răbdare cu oamenii, aceştia păşeau agale, puţin după ora opt, „împachetaţi” în hainele cele bune, spre centru. Cum vă puteţi imagina, un centru de comună concentrează cam tot ce înseamnă viaţă publico-civică în mediul rural; acolo e şi grădiniţa, şi şcoala, acolo se află şi „magazinul ăl mare” ori, evident, Primăria. Foarte important, tot acolo se află şi casa bunului Dumnezeu, iar în satul de care vă spun să tot fie vreo trei: „cea dintotdeauna”, pe care-o ştiu toţi bătrânii, „aia nouă”, falnică şi cu atenţie gospodărită, ambele cu orientare „majoritară”, dar şi una „pe vechi”, parcă mai frumoasă ca înfăţişare. Aceste lăcaşuri erau vizate de săteni, pe care primarul, aflat în cerdacul instituţiei ce-i dă fala şi îmbrăcat cum se cuvine într-o zi de vot, adică în culorile partidului al cărui membru este, îi saluta cu vădit interes, neuitând să le-amintească faptul că, după slujbă, trebuie să treacă şi pe la şcoală, să voteze, căci, vorba aia, „Europa e cu ochii pe noi”. Cu sentimentul că toate lucrurile trebuie făcute la timpul lor, oamenii abia de-l băgau în seamă, mai ales că, acu’ un an, când îl votaseră din nou, primiseră pentru a treia oară promisiunea că li se va trage gaz şi că drumul ce face legătura cu oraşul, aflat la doar o aruncătură de băţ, va fi şi el asfaltat. Mergeau, deci, mai departe, spre una dintre cele trei biserici. În „piaţeta” din centru („crucea drumurilor”, cum i se zice) se afla, la datorie, un alt agent electoral, cunoscut de toată lumea: Gicu de-a’ lu’ Gafiţeanu, înconjurat de doi-trei bătrâni sfătoşi. Îşi iţea pieptul cu cravată dintre aceştia, tot trăgându-şi de mâneci sacoului prea strâmt – la fel de strâmt ca rolul pe care-l îndeplineşte cu ocazia fiecărui cicul electoral, aveam să aflu – şi te-aborda cu o replică pregătită de-acasă: „A’ lu’ cutare, mergem cu-ai noştri, da? Că ştii şi mata cum e cu subvenţiile din Europa…”. Că ştiau, că nu, oamenii spuneau oricum că „da, mergem cu ai noştri”, o chestiune cel puţin nedefinită. În secţia de votare din şcoală, şapte oameni erau aliniaţi la o masă, privind în gol spre uşa de la intrare. În afară de ei, copleşiţi pe deplin de rolul ce-l aveau de îndeplinit vreme de-o zi, ţipenie. Nimeni înăuntru, nimeni după vreo draperie albastră de cabină de vot. Mi s-a părut şi mie, după ce am semnat, în dreptul numelui, pe lista suplimentară, m-am dus în cabină, am pus ştampila, am lăsat buletinul în urnă şi mi-am recuperat actul de identitate, că votul a fost un moft. Chiar un moft, fie el şi european. Dar, nu-i aşa, cum ne place să spunem la astfel de ocazii (cei mai mulţi dintre noi perfect conştienţi de inutilitatea gestului) fiecare vot contează.

Comentariu publicat în ediţia de luni, 8 iunie 2009, a cotidianului „Flacăra Iaşului”

Comentarii, Publicistica

Despre marxism în două registre

iunie 5th, 2009

La aproape douăzeci de ani după ce profesorii de socialism ori ateism ştiinţific de prin facultăţile patriei au îmbrăcat, pe fugă, haina doctrinară a liberalismului ori, respectiv, pe aceea ideatică a istoriei religiilor, Marx şi marxismul revin în spaţiul public românesc prin două scrieri fundamentale pentru oricine vrea să înţeleagă mişcările sociale, economice şi politice de pe parcursul secolului trecut. Oricât ar putea să placă acest lucru stângiştilor superficiali ce cântă, provocaţi de criza economică a zilelor de astăzi, prohodul capitalismului, nu îmi propun ca, în contextul acestui comentariu, să fac vreo legătură între amintita revenire şi dificultăţile economice prin care trece lumea contemporană. Şi asta pentru că, pe fondul actualei crize, riscăm să facem profeţii, iar nu predicţii, un lucru de care, îmi place să cred, oamenii responsabili au învăţat să se ferească. (E de-ajuns să ne-amintim de Fukuyama, cel care, printr-un articol din 1992,  ale cărui idei au fost ulterior extinse la dimensiunea unei cărţi, profeţea că, odată cu disoluţia regimurilor comuniste de factură sovietică din Europa de Est, istoria s-a sfârşit, produsul final al acesteia fiind democraţia liberală, ce va triumfa în întreaga lume. Astăzi ştim că, în continuare, mai puţin de jumătate din populaţia globului trăieşte în democraţii, din care cu adevărat autentice, de factură liberală, sunt încă foarte puţine). Revenind la Marx şi la marxism, cred că apariţia pe piaţă a celor două scrieri este binevenită. Este vorba, în ordinea publicării lor, despre primul volum din impresionanta lucrare a lui Leszek Kolakowski, “Principalele curente ale marxismului”, şi despre primul volum din nu mai puţin impresionanta carte a lui Marx, anume “Capitalul” (apărute la Editura Curtea Veche şi, respectiv, la Alexandria Publishing House, ambele în acest an). Ca să le luăm pe rând, aş spune că volumul lui Kolakowski, un foarte cunoscut dizident polonez, care s-a despărţit de marxism pentru a-i arăta argumentat punctele slabe, este binevenit într-o cultură politică precum cea românească, una care şi-a bazat critica la adresa marxismului (mă refer şi la politicieni, dar şi la spaţiul academic-intelectual) fie pe cunoaşterea vulgatei marxiste, fie pe efectiva necitire a lui Marx; precum în cazurile în care tot felul de politicieni îşi declamă anticomunismul prin poziţii, chipurile, antimarxiste, după cum unii intelectuali îl atacă pe Marx când, în realitate, l-au citit numai pe Milton Friedman (nu că acest lucru nu ar fi o îndeletnicire de lectură la fel de importantă pentru un intelectual). Din fix aceleaşi motive mi se pare importantă şi republicarea “Capitalului”. Sunt două cărţi care, îmi spun, ar trebui să trezească acelaşi interes, dincolo de artificiala dihotomie – pentru spaţiul românesc – dintre “dreapta” şi “stânga”. Şi poate că o lectură comprehensivă a lor, la douăzeci de ani de la căderea comunismului, ar permite şi unor politicieni, dar şi unor intelectuali civici, o binemeritată pauză de respiraţie şi de detaşare de vorbăria goală.

 

 

Comentariu publicat în ediţia de miercuri, 3 iunie 2009, a cotidianului „Bună Ziua Iaşi”

Comentarii, Publicistica

Poveste din „Bucovina” lui Ghiţă Flutur

iunie 3rd, 2009

Nu este vorba, aşa cum s-ar putea crede, despre oile îngrămădite „literar”, la comanda vătafului judeţean Ghiţă Flutur, în câte-un staul (sau cotârlete, obor, ocol, palancă, plasă, saia, târlă, ţarc, voreţ etc), doar pentru a forma cuvântul „Bucovina”, cât să se vază frumos din elicopterul prezidenţial. Noului baron local de la Suceava i s-a dus deja vestea, o ştire veche de o săptămână, una care trebuie tratată la capitolul „No Comment”. Şi nici nu este vorba, precizez dintru-nceput, despre acea Bucovină care, nu doar istoric, te îmbată cu oamenii şi locurile sale, de ajungi să îi şi le cunoşti dincolo de prosteala tipică a sărbătorilor câmpeneşti-electorale. (Căci „Bucovina” zisului Ghiţă există numai în măsura în care – curat „pragmatism”, dat dracu’, nu-i aşa? – produce voturi: prin ouă „plantate”-n pieţe, prin promovare chiciuroasă şi prin sudalma specifică unui şef de ocol). E vorba de-o cu totul altă poveste, chiar dacă despre una petrecută cu ocazia aceleiaşi vizite prezidenţiale, şi despre care am aflat la o săptămână după, chiar de pe la oamenii locului, oameni care, să ne-nţelegem, nu trăiesc în „Bucovina” lui Ghiţă Flutur de astăzi decât prin prisma feudalismului instalat încă de Mârza, o „Bucovină” care e fix la fel, de nu mai rău, ca pe vremea dominaţiei PSD. În Bucovina cea adevărată, orice cioban lipsit de carnet politic portocaliu ştie că, la data de 16-17 mai, oile sunt deja tunse, fiind pregătite pentru prea-mioriticul urcuş spre munte. În „Bucovina” lui Ghiţă Flutur, am asistat, prin intermediul televizorului, la un gest prezidenţial „preparat” pentru a da peste cap toată tradiţia în acest sens. Poate că Băsescu, fost comandant de vas devenit comandant de partid milităros, n-are de unde să ştie chestia expusă mai sus, chiar dacă mama doamnei sale locuieşte – a zis-o preşedintele – în suburbia suceveană numită Burdujeni (zonă care, însă, pentru cunoscători, a făcut întotdeauna parte din Regat). Gestul respectiv a constat în a tunde o oaie, o oaie de care, la aceeaşi, înţeleg, comandă a lui Ghiţă, „s-a făcut rost”. Ştiţi cum, ca pe vremuri, când tovarăşul Ceauşescu vizita vreo fermă zootehnică şi, pentru a putea admira niscaiva exemplare, erau mereu aceleaşi plimbate prin toată ţara. La fel şi-n „Bucovina” lui Ghiţă Flutur, unde mai toate oile fuseseră deja „belite” de blană, pentru cel însărcinat de preşedintele CJ Suceava cu obiectivul de-a găsi una „integră”, situată în afara „vremii”, iar nu „supt vremi”, fiind un veritabil calvar. ’Geaba i-au spus unii că, pentru Băsescu, ar putea duce şi-un câine, că acesta n-ar sesiza diferenţa. Omul ştia una şi bună, astfel că s-a dat peste cap şi – numai el ştie cum – a găsit, finalmente, o oaie „îmblănită”. E aia pe care-a tuns-o, cu onor şi bundiţă-n spate, preşedintele tuturor românilor. Aceea tunsă cutalent de preşedintele intelectualilor verticali precum ghiocelul, al luptătorilor anticorupţie fără rezultate, al lui Ghiţă Flutur şi al mârleţilor din închipuita „Bucovină” a acestuia.

 

 

Comentariu publicat în ediţia de luni, 1 iunie 2009, a cotidianului „Flacăra Iaşului”

Comentarii, Publicistica