Archive

Archive for mai, 2009

Exerciţii de „gândire unică”

mai 26th, 2009

Într-un firesc exerciţiu de „wishful thinking”, premierul Emil Boc şi, în acelaşi timp, liderul oficial al PD-L a anunţat, de la Iaşi, la finalul săptămânii trecute, că Moldova va fi portocalie. Evident, electoral vorbind. Spun că e un exerciţiu firesc să faci public ceea ce ai dori să ţi se întâmple mai ales dacă ai o imaginaţie bogată precum Boc (a se vedea promisiunile din campania pentru parlamentarele din 2008) şi dacă eşti în campanie electorală. Nu-i vorbă, aceleaşi chestiuni – imaginaţia bogată şi presiunea electorală – provoacă frisoane neuronale şi altor politicieni români, de la alte partide, precum Mircea Geoană ori Crin Antonescu. Cu amendamentul că, în cazurile ultimilor doi, care au fost, de asemenea, prezenţi la Iaşi pentru a-şi lansa candidaţii la alegerile europarlamentare, nu am observat acelaşi discurs „total”. Căci discursiv, liderii PD-L exhibă o gândire maximală, cvasi-totalitară. Revin la un exemplu pe care l-am mai dat: imediat ce-a devenit preşedinte de CJ, vicele PD-L Ghiţă Flutur şi-a pus panouri pe la intrările în judeţ, pentru a ne anunţa că, intrând în Suceava, intrăm în, atenţie, „ţinutul (!) mănăstirilor”. Cum în limba română folosirea articolului hotărât epuizează subiectul, pare inutil să-i spui lui Ghiţă că, la o simplă numărătoare, s-ar putea ca în judeţul Neamţ, condus de intelectualul de dreapta Pinalti, să iasă mai multe mănăstiri la o simplă numărătoare. „Totul, fără rest”, acesta pare să fie principiul după care se coordonează PD-L. Sunt de acord că, în lupta electorală, câştigă adesea cel care e mai bine organizat. N-o să mă întreb, deci, unde sunt acele 40 ori 45 de procente care apăreau, cică, în sondajele de anul trecut în dreptul acestui partid, dar mă pot întreba de ce trebuie să fie Moldova portocalie. Presupunând că acest lucru s-ar putea întâmpla – deşi e foarte departe de realitate – băieţii ăştia de prin PD-L ar trebui să ştie că democraţia – fie şi bolândă, cum e-n România – presupune diferenţă şi discursuri alternative. E foarte probabil ca în interiorul PD-L ceea ce trebuie cunoscut să fie emis de către o singură sursă, şi e treaba internă a acestui partid cum îşi coordonează oamenii (deşi democratizarea partidelor politice e un indicator şi pentru gradul de democratizare al societăţii). Cetăţenii obişnuiţi însă au dreptul de a avea acces la surse alternative de informare. Altfel, riscăm să ajungem la tipul totalitar de „gândire unică” şi să credem cu-adevărat că România e „the land of choice”, că Suceava e „ţinutul (!) mănăstirilor”, că Pinalti, Ghiţă Flutur şi alţii ca ei sunt „de dreapta”, că e normal să cari zăpada cu camionul pentru ca Elena Udrea să se poată plimba cu sania trasă de cai pe poteci bucovinene, că e firesc ca militanţii PD-L să asigure, în fiecare secţie de votare – cum se spune – câte 10 voturi pentru mezina lui Băsescu, că poţi ajunge deputat în Parlamentul României numai pentru că eşti un „bun organizator”, deşi ai o sumă de bube în spate, că e de înţeles atitudinea halucinantă a unor intelectuali veritabili (şi îl includ aici pe profesorul Dumitru Oprea), care fie evită subiectul, fie găsesc justificări pentru candidatura bambuistei semi-analfabete numai pentru că-i fata lu’ tat’su.

 

Comentariu publicat în ediţia de luni, 25 mai 2009, a cotidianului „Flacăra Iaşului”

Comentarii, Publicistica

Candidaţii unui „popor de oieri”

mai 21st, 2009

Odată cu foarte probabila intrare în Parlamentul European, ca reprezentanţi ai României, a PRM şi a prea-sfioasei EBA, Vadim Tudor va dovedi că are dreptate: suntem, într-adevăr, „un popor de oieri”. Oricât ar încerca să ne convingă de contrariul intelectuali spălaţi şi prespălaţi precum Cristian Preda ori Renate Weber sau politicieni cu pete precum Norica Nicolai, Marinescu ori Severin (ca să-i iau, aleatoriu, de la cele trei partide importante), în contextul în care vom fi reprezentaţi în PE prin „cultura” lui Vadim, „credinţa” lui Becali şi „inteligenţa” Elenei Băsescu, noi, românii, luaţi la grămadă, nu mai suntem altceva decât o turmă. Şi asta, indiferent dacă vom merge sau nu la vot pe 7 iunie. Ştiţi cum e: etichetele, pur şi simplu, se pun, după care sunt foarte greu de dezlipit. Iar condiţiile pentru a merita din plin eticheta de „popor de oieri” sunt deja create. Ca să înţelegem acest lucru, e suficient să privim înspre modul în care a explodat mediatic, la noi, problema europarlamentarelor – cele mai discutate candidaturi au fost cele regăsibile în cazurile candidaţilor pomeniţi la începutul acestor rânduri. Cu alte cuvinte, EBA, Becali şi Vadim sunt deja, mediatic vorbind, candidaţii cu cea mai mare extindere publică prin presă. Nimic întâmplător, de altfel. Să recapitulăm, luându-i chiar în această ordine. Întâi de toate şi foarte pe scurt spus, EBA e fata lu’ tat’su, preşedintele, astfel că, pe lângă „bambuişti”, care-o vor vota pentru cât de „trendy” ori „cool” e, va primi şi niscaiva voturi, pe model Elena Udrea, de la PD-L. Cel de-al doilea, Becali, „martirizat” în plină sărbătoare de Paşte, a intrat de voie bună în jocul speculativ al şefului unui partid ce tocmai pierise electoral, şi pe care l-a resuscitat cu aceeaşi voioşie cu care, altădată, bea şpriţuri la Golden Blitz cu preşedintele Băsescu. În fine, despre Vadim Tudor n-ar fi prea multe de spus, decât că, după ce s-a scufundat electoral, nu înainte ca, pe finalul mandatului anterior, PD-L să-l menţină vice la Senat, a avut o sclipire de şmecherie politică, lingând faţa lui Becali, scuipată din plin, mai ieri, tot de el. S-o recunoaştem franc: sunt, toţi trei, candidaţii perfecţi să ne reprezinte în Parlamentul European. Căci, nu-i aşa, noi, românii verzi şi puri, votăm mereu cu transhumanţa-n sânge şi cu „Mioriţa”-n minte. Atâta ne duce capul, atâta putem face. Şi de-aia suntem ce suntem. Adică „un popor de oieri”.

 

Comentariu publicat în ediţia de marţi, 12 mai 2009, a cotidianului „Flacăra Iaşului”

Comentarii, Publicistica

Hăhăiala de masă

mai 4th, 2009

Cel puţin la nivelul României văzute la televizor, în perioada scursă între sărbătorile pascale şi cele de la începutul lunii mai, expresia de caracterizare trimite spre ceea ce am putea numi hăhăială de masă sau, dacă vreţi, naţională. Cei care au dat tonul au fost, evident, anumite capete luminate ale celor două partide guvernamentale, care s-au inserat „în popor” fiecare după cum a putut. Hăhăiala a coborât astfel din cercurile înalte în care plutea, prin 2005, atunci când Traian Băsescu bea şpriţuri cu Becali pe la Golden Blitz, spre a tulbura cu bună dispoziţie România profundă. Aceea a ouălor lui Ghiţă Flutur şi a micilor lui Vanghelie. A bancurilor de prost-gust rostite de Geoană şi a discursurilor mai inteligente decât ne-am aştepta susţinute de EBA. România prostită medieval de făclia adusă-n felinar „bucovinean” cu un avion de-al lui Patriciu. Pentru partea FSN numită astăzi PSD, nu e, în definitiv, nimic nou – mişcarea maselor printr-o simbolistică ieftină i-a fost mereu acestuia la îndemână. Nici partea, azi, „de dreapta” a vechiului FSN, adică PD-L, nu este însă mai prejos, iar lucrul acesta a putut fi observat mai în detaliu de 1 şi 2 mai. Zile în care am avut ce vedea, în varianta unei duble dimensiuni. Pe prima, aceea a turismului, Elena Udrea în „the land of choice”, parodiată de opţiunea pentru „the end of choice”. Aceeaşi Elena Udrea, pe cal ori în şalupă. Tot ea, între oamenii muncii din capitalismul multilateral dezvoltat, răstigniţi pe plajele româneşti ale Mării Negre. Pe dimensiunea tineretului, a venit rândul Monicăi Ridzi. Sport de masă, în oraşele şi cartierele patriei. Tineri români care fac de toate, de la alergări la role, biciclete şi baschet. Viitor de aur ţara noastră are, mai că-ţi vine să spui, dacă astfel de imagini nu ţi-ar aminti, cu o senzaţie de frison pe spate, desigur exagerată, de documentarele despre Mussolini ori despre realitatea stadioanelor ticsite de spectatori dinamici, obligaţi să-şi scrie cu trupurile dragostea „neţărmurită” pentru cuplul dictatorial Ceauşescu. În România hăhăielii de masă, comunismul a fost, aşa cum ştim, condamnat ca regim ilegitim şi criminal în decembrie 2006. În mai 2009, chiar şi o analiză superficială, de tipul celei pe care o propune acest comentariu, ne arată că această condamnare n-a risipit, câtuşi de puţin, sechelele totalitarismului. Ale colectivismului pe care acesta l-a amprentat pe creierul naţiunii, făcându-l să reacţioneze la tot ce-i de pomană şi pare să ţină de foame. Aşa cum sunt „bucuria” de a hăhăi în cadru organizat, cu Ghiţă, EBA şi Monica, ori micii „mai mici ori mai mari” ai lui Vanghelie şi Geoană.

 

Comentariu publicat în ediţia de marţi, 4 mai 2009, a cotidianului „Flacăra Iaşului”

Comentarii, Publicistica

Liberalii etatişti, măturaţi cu ordonanţa

mai 3rd, 2009

Mai întâi, să lămurim din nou, de dragul realităţii, că, aşa cum PSD nu-nseamnă social-democraţie ori PD-L neoconservatorism, PNL nu-nseamnă liberalism. Tocmai de aceea titlul comentariului de faţă trimite spre liberalii etatişti. Nu, nu e o contradicţie în termeni, mai cu seamă aici, pe plaiul mioritic. Dacă, măcar, ar asuma doctrinar ceva din ideologia neoliberalismului intervenţionist a lui John Maynard Keynes (iarăşi, pentru fătucile şi băieţii ce confundă liberalismul cu bloggeritul, nu-i un fotbalist!), poate că PNL s-ar apropia de o anumită formă de identitate. Dar nu, reprezentanţii acestui partid se anunţă-n permanenţă ca fiind “adevărata dreaptă” (la fel cum procedează şi cei ai PD-L, care au resetat într-o noapte, brusc, calculatorul de bord al propriului partid). Să îi privim însă, pentru a înţelege mai bine ce înseamnă să fii un “liberal etatist”, în context. În cel al ordonanţei care priveşte numirea politică a şefilor deconcentratelor, bunăoară, care-a produs atâta tevatură. Micii liberali care s-au aburcat în astfel de funcţii după învestirea fostului Guvern Tăriceanu plâng acum în faţa camerelor de luat vederi, de sub casca de internaut ori pur şi simplu-n baie, că, vezi Doamne, se surpă bunătate de democraţie românească pentru că ei sunt obligaţi să-şi lase scaunele. Dar unde se află aceste scaune şi de unde se plătesc banii celor care apucă a sta pe ele? Sunt la stat şi sunt plătite de la bugetul statului. Prin urmare, unde mama naibii e competiţia, idee fundamentală a liberalismului economic? Unde-i competenţa, din moment ce micii liberali sunt inexistenţi profesional odată lipsiţi de aceste scaune, după cum marii liberali nu deţin profit altfel decât din afaceri cu acelaşi stat? E limpede că niciuna dintre acestea nu e. Şi de unde nu e, cine poate să solicite ceva? Aşa încât, pe mine nu mă înfioară deloc ordonanţa Guvernului Boc. Îi schimbă pe incompetenţii ăştia cu alţii, în virtutea principiului “ei cu ei, noi cu noi”? Extraordinar! Aşa, şi? Măcar ştim cum stăm şi nu ne mai ascundem după piersic, aşa cum s-au ascuns după etichete de înalţi  funcţionari publici, până au fost arestaţi preventiv, prefecţi precum Prisăcaru Aluifenechiu. Restul e doar tremolo jurnalistico-politic de pomană.

 

Comentariu publicat în ediţia de marţi, 28 aprilie 2009, a cotidianului “Bună Ziua Iaşi”

Comentarii, Publicistica