Archive

Archive for aprilie, 2009

La kitsch in Bucovina

aprilie 28th, 2009

Dacă nu aş fi fost acolo, la faţa locului, aşa cum fac aproape în fiecare an, fără a avea nevoie pentru asta de „ghid politic” drapat în „strategie guvernamentală de turism”, nici măcar nu aş fi putut să gândesc titlul acestui comentariu, darmite să-l scriu. Ce-a însemnat, de fapt, „De paşte în Bucovina”, proiectul promovat cu atâta insistenţă pe toate canalele de televiziune? În primul rând, din punct de vedere simbolic, un imens kitsch. Dacă cineva îşi poate imagina aşa ceva, celebrul „Iaşi 600” a fost parfum pe lângă ceea ce mi-a fost dat să văd la Suceava, în prima zi a Sărbătorii. Acolo unde, în piaţa centrală a oraşului, şi-a postat şeful Consiliului Judeţean unul dintre ouă. Un ou clocit, se pare, pe la Galaţi, la nişte costuri ce pot induce dubii, şi ansamblat „loco”, după ce, în prealabil, a fost colorat cu nişte motive, chipurile, „bucovinene”. Din orice parte te-ai fi uitat la el, nu puteai evita alăturarea imagologică dintre simbolul tradiţiei artificializate şi acela al globalizării consumeriste, şi asta pentru că, de l-ai fi tras în poză, ai fi putut observa că oul respectiv nu se simte deloc incomodat de stâlpul Mc Donald’s. În aceeaşi piaţă, alte două reprezentări kitschuroase, la scară: una a unei case bucovinene, mai treacă-meargă, şi alta a unei mănăstiri cu acelaşi specific, pe ale cărei zid penibilul pictural se lăfăia la loc de cinste. În rest, tarabe pe care „tradiţia bucovineană” lucea, firesc, în soarele amiezii. Ce-a mai însemnat „De Paşte în Bucovina?”. Multe, foarte multe bannere, care făceau act de prezenţă, c-aşa-i în marketingul învăţat la şcoala profesională prin corespondenţă. Şi altceva? Păi, din câte-mi dau seama, mai nimic altceva – cu excepţia celor deja expuse – decât o campanie de imagine pentru noul „tătuc” al judeţului Suceava şi pentru icoana blondă ce l-a susţinut. De ce-au fost toate acestea posibile? În primul rând, pentru că e o tradiţie a instituţiilor publice de acolo, a căror conducere tocmai ce-a trecut, mai an, de la „democraţia locală” roşie a lui Mârza la aceea portocalie a lui Flutur. În al doilea rând, pentru că la Suceava nu găseşti nicio formă de opoziţie, nici măcar în presă – aceasta e aservită total, căci la fiecare alegeri îşi schimbă în bloc stăpânul (din acest punct de vedere, pentru un ochi avizat, e o reală distracţie să citeşti gazetele din Suceava ori să urmăreşti vreuna dintre televiziunile locale). Neexistând, decât formal, presă, nu poate exista nici opinie publică. A nu se înţelege, totuşi, de aici, că în Bucovina nu ar exista, realmente, o tradiţie vie a Sărbătorilor de Paşte. Ea există, dar în tihnă, departe de vuietul marketingului politic. În mănăstiri, în casele oamenilor şi în sufletele turiştilor, care oricum vin de ani buni în Bucovina, fără nicio „strategie guvernamentală”. Prin urmare, dacă ar fi să vorbim de normalitate la cap şi în actul decizional, nu atât de promovare are nevoie Bucovina, ci de infrastructură. Nu de „turism de caravană, la căruţă”, ci de încurajarea şi susţinerea celor care investesc în turism. Dar, întrucât nu prea se poate vorbi de normalitate, mai ales decizională, ceea ce rezultă, pe cazul expus, e doar o invitaţie la kitsch în Bucovina, aşa cum am putut vedea în centrul Sucevei. Sau o campanie, desigur, dezinteresată, pentru imaginea lui Ghiţă Flutur. Atât şi nimic mai mult.

 

Comentariu publicat în ediţia de luni, 27 aprilie 2009, a cotidianului „Flacăra Iaşului”

Comentarii, Publicistica

PD-L si doamna Schrotter

aprilie 9th, 2009

Mai întâi, teza: relaţia ambiguă dintre doamna Schrotter şi democrat-liberali indică, în primul rând – dacă mai era nevoie – că PD-L e din ce în ce mai departe de a fi promisul “partid imaculat” şi, în al doilea, că politica este cu totul altceva decât un show de televiziune, chiar şi atunci când acest show e gestionat de un personaj altminteri simpatic. În cele ce urmează, argumentele. Pe prima latură a tezei enunţate prin acest comentariu, e bine să ne amintim că, de pe poziţii asumat independente, doamna Schrotter a intrat, în 2008, în campania pentru Primărie. Foarte repede însă, a cotit-o spre suţinerea candidaturii fostului rector Dumitru Oprea, dovedind, din perspectiva promisiunii unei alternative în raport cu Gheorghe Nichita, o atitudine “inspirată” (că tot avea, parcă, un slogan ce conţinea acest cuvânt). Trecând peste micile isterii produse, probabil, pe fondul tensiunii din campanie – şi care mai pot fi văzute, cred, pe net – , doamna Schrotter chiar s-a implicat atunci, iar rezultatul obţinut nu i-a frânat pasiunea, ci a determinat-o să devină membru cu acte în regulă al PD-L. În acest punct, ni se relevă încă o dată faptul că (iar doamna Schrotter nu este, nici pe departe, singurul exemplu!) avem de-a face cu un partid fix la fel cu toate celelate, din moment ce dă carnete unor persoane ce au avut o condamnare penală. În cazul particular al doamnei Schrotter, argumentul cu “a fost o greşeală de tinereţe” pur şi simplu nu ţine, din moment ce există alte sute de milioane de oameni pe lumea asta care îşi trec tinereţea fără a comite astfel de “greşeli”. Punct. Pe a doua latură a tezei  mele, trebuie observat că, după un uşor “con de umbră”, doamna Schrotter a dat din coate – fiind dreptul său, ca membru de partid, să o facă – până a obţinut nominalizarea de candidat al PD-L pentru alegerile  europarlamentare. Fiind susţinută, aşa cum ştim cu toţii, de un veritabil exponent al “dreptei” politice româneşti, anume nemţeanul Pinalti. Aş spune că cine se aseamănă se adună, dar are PD-L grijă să o facă, singur, în calitatea-i de partid politic (lucru care, deloc întâmplător, e perfect valabil şi în cazul PSD ori PNL, ce nu au mizat, însă, niciodată, pe argumentul “imaculatei concepţiuni”). După ce a ajuns pe o poziţie neeligibilă (da’ orişicâtuşi!), doamna Schrotter s-a trezit că la Biroul Electoral Central a fost depusă o listă de pe care numele-i lipsea. Chiar cred că e o altă “lovitură” e “efectului Mungiu-Pippidi” (ale cărei luări de poziţie cu privire la prezenţa sa pe lista neoficială a PD-L doamna Schrotter nu le-a comentat, de parcă ar fi putut să comenteze ceva). După trimiterea Elenei Băsescu în sfera “independenţei de partid şi de tată”, doamna Schrotter e trimisă, deocamdată, acasă. Sau pe blog. Un lucru care, însă, e prea târziu făcut pentru a mai putea salva ceva. Fie din imaginea PD-L, fie din aceea a doamnei Schrotter.

 

 

Comentariu publicat în ediţia de marţi, 7 aprilie 2009, a cotidianului „Bună Ziua Iaşi”

Comentarii, Publicistica

Cum devine Becali victima

aprilie 7th, 2009

Luat în ansamblul comportamentului său, din momentul în care acesta a devenit public prin intermediul fabricilor de personalităţi care sunt televiziunile, George Becali poate fi categorisit oricum, numai „statut” de victimă nu i se poate acorda. Băieţii (şi fetele) al căror singur rol în viaţă e cel de „ultraş”, atât pe stadion, cât şi în afara lui, ca şi frustraţii cu educaţie nedesăvârşită, dar îmbătrâniţi înainte de vreme, au văzut şi văd în el un anumit model de „sinceritate”, model care permite catalogarea lui Becali drept un „apropiat al celor mulţi”, de parcă lucrul ăsta ar fi un merit, şi nu o opţiune personală, pe care o poţi avea ori ba. La rândul lor, mare parte a „celor mulţi”, din care, iarăşi, o mare parte este săracă în duh, îţi invocă, în buna tradiţie a pomanagismului românesc, că, „măcar, el a dat”, „a construit biserici”, „e credincios” etc. Niciuna dintre aceste resurse de becalizare a Romaniei – care se regăsesc din rural şi urbanul marginal până în cartierele-dormitor ale marilor oraşe şi chiar în rândul pseudo-intelighenţiei – nu-i putea conferi, până acum, lui Becali poziţia de victimă. Dimpotrivă, pentru fiecare dintre aceste zone umane, patronul echipei Steaua reprezenta un soi de ideal social în care-şi regăseau din plin visele împletite, cu telecomanda-n mână, pe canapeaua de acasă. La finalul săptămânii trecute, autorităţile statului român, pe care George Becali nu doar că le ignorase, ci le sfidase şi le provocase, au adus în desaga acestuia, printr-o „ridicare” plină de zel şi o sentinţă de arestare preventivă pentru 29 de zile, şi „legitimaţia” de victimă. Întrebarea care se pune firesc – dincolo de faptul că, după cum arată situaţia, povestită inclusiv de Becali în direct, la televizor, în urmă cu vreo două luni, acesta este vinovat – este de ce taman acum? De ce nu atunci când, în alte situaţii, existau suspiciuni că ar fi încălcat legea? De ce nu acum două luni? Astfel de întrebări sunt, din punctul meu de vedere, perfect legitime, chiar admiţând necondiţionat că nimeni nu este mai presus de lege. Nu-mi dă mâna să intru pe terenul mişcător al „conspiraţionitei”, pentru că nu sunt un fan al acestor teorii şi prefer abordarea analitică a faptelor. Zilele acestea, ipotezele conspiraţiei la adresa lui George Becali au mers de la o extremă (Traian Băsescu a vrut să se răzbune pentru menţiunile latifundiarului din Pipera cu privire la cazul Popoviciu) la alta (acelaşi Traian Băsescu, cu acordul lui Becali, ar fi ochestrat situaţia arestării pentru a stârni inclusiv un soi de compasiune „electorală” care să-l aducă pe patronul Stelei în turul al doilea al prezidenţialelor, astfel încât actualul preşedinte să câştige pe modelul Iliescu-Vadim Tudor din 2000). Nu aş miza, revin, pe astfel de viziuni ale conspiraţiei. Cu toate acestea, un lucru pare să se apropie de starea de certitudine: George Becali devine, pe zi ce trece, o „victimă” a unui sistem. În acest fel, fondul problemei nu mai e prezumtiva infracţiune comisă de cel în cauză, ci modul în care sistemul a reacţionat. Iar în lupta dintre un om (oricare ar fi acela) şi ceea ce, foarte vag, e numit „sistem”, opţiunea opiniei publice este, invariabil, pentru primul. Mai ales la noi, unde totul se trăieşte afectiv, raţiunea fiind mereu în umbra credinţelor de tot soiul.

 

 

Comentariu publicat în ediţia de luni, 6 aprilie 2009, a cotidianului “Flacăra Iaşului”

Comentarii, Publicistica

Studiosul domn Fenechiu

aprilie 2nd, 2009

Am aflat şi eu de la Radu Moraru, moderatorul emisiunii “Naşul” de la B1 TV, joia trecută, în direct, că ilustrul politician Relu Fenechiu, ales deputat prin circumscripţia Ipatele (sau cam aşa ceva) şi-a întrerupt – ori îşi va întrerupe – studiile doctorale. Alea pe care le făcea, după cum a reflectat inclusiv presa ieşeană, sub numele fals de “Penechiv”, coordonat fiind de un fals “rector”, “măreţ conducător” al unei false “universităţi”, care eliberează diplome false: Niculae Niculescu. Am înţeles, cu această ocazie, că, dacă ilustrul politician de Ipatele, adică Fenechiu, a fost exmatriculat din cadrul unui program masteral de la Universitatea “Cuza”, ‘mnealui a ajuns mai nou să se auto-exmatriculeze de la doctoratul pe care impostorul academic Niculescu îl conduce pe la Universitatea “Dunărea de Jos” din Galaţi (acolo unde şi-a luat diplomă de doctor, deloc întâmplător, un alt ilustru politician care-a făcut cinste Iaşului şi ieşenilor, adică Traian Dobre). Am mai înţeles că, probabil, Relu Fenechiu va fi, de acum înainte, un autodidact, fiind drept că, la “puterea” pe care o are, ar putea să-şi fabrice şi singur o diplomă, atestată, eventual, pe la o crâşmă din Podu Roş. La fel cum Niculescu, magistrul său, fabrică diplome la un ONG la care “predau”, de-a valma, bătrânei cu aer de dandy flasc (vezi cazul specialistului în dreptul cosmosului Titel Andronovici), contabili travestiţi în “economişti”, doftori de dinţi semi-verticali, jurişti rataţi şi avocăţei ori avocăţele care, îndeobşte, nu contează pe piaţa gestionată de barou. E acelaşi ONG de care fuge acum, precum dracu’ de tămâie, inclusiv  avocăţelul transformat de Relu Fenechiu  (că tot e meşter în transformatoare) în ministru al Justiţiei, adică Tudor Chiuariu. Merită înţelegere, aşadar, şi Fenechiu – e demn de milă orice om asociat cu o tejghea universitară precum cea descrisă mai sus şi, mai ales, cu un personaj care, peste tot unde se duce, plimbă cu sine duhoarea falsului. Iar Relu Fenechiu e demn de milă la dublu, şi pentru că, potrivit percepţiei mele, deputatul de Ipatele (sau cam aşa ceva) pare să fie un om studios. Aceasta deoarece, din câte se spune, a studiat, de-a lungul timpului, cum poţi fi dizident în raport cu regimul comunist făcând bişniţă în Tudor, a trecut la studiul capitalismului construit prin tunuri date în “biznisul” cu statul, a ajuns la studiul liberalismului de dicotecă, acela ce are ca fundament “încumetrirea” şi pare să se fi specializat, finalmente, în ratarea oricărei propăşiri academice. După atâta studiu, s-ar putea spune că Relu Fenechiu e un veritabil profesionist, astfel că nu mai are nevoie de făcătorul de “doctori” Niculescu. Din păcate pentru Fenechiu, este prea târziu: Niculescu  va rămâne mereu imaginea zelului studios al deputatului de Ipatele (sau cam aşa ceva).

 

 Comentariu publicat în ediţia de marţi, 24 martie 2009, a cotidianului “Bună Ziua Iaşi”

Comentarii, Publicistica