Exerciții de „inginerie constituțională”: problema referendumului

aprilie 6th, 2013

Luând în calcul întreaga perioadă postcomunistă, în România au avut loc, în total, 6 manifestări referendare: două referendumuri constituționale (unul pe 8 decembrie 1991 și altul pe 18-19 octombrie 2003), două referendumuri pentru demiterea președintelui (pe 19 mai 2007 și pe 29 iulie 2012), unul pentru schimbarea sistemului de vot (pe 25 noiembrie 2007) și unul pentru trecerea la parlament unicameral și reducerea numărului de parlamentari (pe 22 noiembrie 2009).

La o primă evaluare, s-ar părea că, dată fiind consultarea demos-ului pe chestiuni de maxim interes general, sistemul politic românesc poate fi înscris, cu succes, în seria democrațiilor funcționale, cu o autentică fibră participativă.

O evaluare tehnică minimală ne arată însă că, din totalul manifestărilor referendare redate mai sus, două au fost invalidate din cauza participării insuficiente (referendumul pentru schimbarea sistemului de vot din 2007 și cel pentru demiterea președintelui din 2012), iar în cazul altuia perioada votului a trebuit să fie prelungită cu încă o zi, din același motiv (referendumul constituțional din 2003).

În contextul dezbaterii despre posibilele modificări ce ar putea fi aduse actualei Constituții a României, aș aduce în discuție încă cel puțin două tipuri de evaluare, ținând cont, ca și în cazul anterioarelor exerciții de „inginerie constituțională”, de problemele observabile la nivelul sistemului nostru politic, așa cum sunt personalizarea instituțională și deficitul democratic.

 

Referendumul și personalizarea politicii: o evaluare procedurală

Într-un eseu admirabil despre „guvernarea oamenilor sau guvernarea legilor”, politologul italian Norberto Bobbio sublinia primatul cadrului procedural specific statului de drept: actul de guvernare se realizează prin respectarea strictă a legilor, indiferent de oamenii care ocupă vremelnic funcții în aparatul guvernamental. O proiecție normativă ce nu-și găsește corespondent în realitatea politică românească, dar care joacă măcar rolul unui ideal regulativ în democrațiile consolidate.

În România, guvernarea este a oamenilor, dincolo de și peste legi. Procedurile sunt modificate sau pur și simplu nerespectate, ceea ce face ca democrația, fragilă cum e, să fie „suspendată” într-o stare agonică. Ca procedură, referendumul însuși a fost personalizat. Primul președinte postcomunist al republicii, Ion Iliescu, a lucrat în acest sens o dată și bine, în 1991, ceea ce i-a adus peste două mandate în funcție. La referendumul din 2003, presiunea integrării europene l-a determinat ca, împreună cu premierul Adrian Năstase să prelungească, sub coordonarea lui Octav Cozmâncă, timpul alocat votului cu încă o zi.

Nici actualul președinte nu s-a lăsat mai prejos, utilizarea instrumentului referendar (în noiembrie 2007 și în noiembrie 2009) având străvezii scopuri electorale. Pe de altă parte, Traian Băsescu a fost subiectul celor două referendumuri de suspendare, din mai 2007 și din iulie 2012. Amândouă au fost puternic personalizate (chiar dacă „pe negativ”, de această dată), de ambele a trecut cu bine. Și în ceea ce privește previzibilul nou referendum pentru modificarea Constituției, există amprenta unei personalizări în funcție de conjunctura politică a zilelor noastre.

Avem de-a face, așadar, prin această personalizare, cu o „guvernare a oamenilor” care orientează și utilizează procedurile democratice în definite scopuri politicianiste. Nu e deloc întâmplător faptul că, într-un răstimp foarte scurt, de numai cinci ani (2007-2012), au avut loc patru dintre cele șase acțiuni referendare ale sistemului postcomunist românesc.

Evaluarea procedurală pe care o propun aici nu vrea să spună că referendumul ar fi, dată fiind coloratura autohtonă pe care a primit-o, un instrument mai puțin democratic. Știm cu toții exemplul Elveției, stat mic și foarte bogat, în care frecvența utilizării referendumului este ridicată. Dar există și exemplul SUA, pe care îl prezintă Robert Dahl: „(…) constituția Statelor Unite nu include nicio prevedere în privința referendumurilor (niciun astfel de referendum nu a avut loc vreodată la nivel național) cu toate că se desfășoară în mod obișnuit în multe state” (Despre democrație, p. 118).

În cazul României, întrebarea este dacă nu cumva excesul de personalizare a instituțiilor și procedurilor democratice (care, cel puțin formal, există) poate reprezenta un pericol la adresa democrației însăși (încă îndeajuns de fragilă). Și poate că, punând această întrebare, vom vedea de ce este necesară menținerea cvorumului de 50% plus unu la referendum, făcând abstracție de cauzele conjuctural-personale ale politicienilor.

 

Referendumul și deficitul democratic: o evaluare calitativă

Un alt aspect demn de luat în seamă în discuția relativă la problema referendumului este cel al deficitului democratic pe care îl are sistemul nostru politic. E un aspect ce trimite, practic, spre chestiunea calităţii democraţiei româneşti. Criteriile de analiză a calității unui sistem democratic sunt mai multe, însă iau în discuție aici, plecând de la contextul politic actual, doar problema actorului principal căruia orice referendum i se deschide spre arbitraj: poporul.

Am ca punct de start o presupoziție, nu o certitudine: aceea că spațiul social-politic românesc este cel caracteristic unei societăți populiste. În ultimii ani, tenta populistă a devenit accentuată nu doar în mediul politic, ci și în cel jurnalistic ori în acela specific intelectualilor publici. De curând, se adaugă acesteia un reviriment al naționalismului etnic, o bună vreme aflat „în carantină” la nivelul unor partide anti-sistem, al instituților media dependente de acestea și la cel al protocroniștilor care n-au divorțat de național-comunismul ce le-a conferit identitate.

Întrucât acest tip de discurs a reușit să producă un efect de imitație asupra actorilor politici ce păreau să parieze, până în prezent, pe cartea europeană, efect întreținut de instituțiile media influente, populismul dublat de un naționalism primitiv acționează și asupra arbitrului electoral, poporul, îndemnat din toate părțile să se exprime, oriunde și oricum.

Participarea politică a cetățenilor este, evident, un ingredient important al democrației. Problema e că definirea cetățenilor în termeni „administrativi” tinde să obnubileze importanța calității politice a acestora. Din nou, mass-media joacă, și aici, un rol deosebit. Făcând abstracție de cartelizarea presei românești și de discursul maniheist, profund non-jurnalistic, ce a câștigat teren în spațiul nostru public, nu putem trece peste faptul că un cetățean presupus „informat” nu este, automat, și un cetățean „competent” sub aspect politic. Totuși, instrumentul referendar se adresează acestor cetățeni, care au, cu toții, acces la informație, dar ale căror competențe politice sunt discutabile.

Nici nu încape îndoială: chiar și în această situație, alegerile cetățenilor trebuie respectate. Pe de altă parte, trimițând din nou spre fragila democrație românească, aș lua în seamă un avertisment al lui Giovanni Sartori: „Când își exercită influența, poporul este la rândul său influențat. Înainte de a vrea ceva, adeseori îi este indusă o dorință. Când ni se spune că oamenii înșiși guvernează, trebuie să ne asigurăm că nu este vorba de o democrație de fațadă, de o simplă falsificare a democrației” (Teoria democrației reinterpretată, p. 128).

Dacă avem în vedere cel puțin ultimele patru referendumuri desfășurate în România, vom putea constata avansul „democrației aclamative”, aceea în care politicienii, indiferent de culoare, au invocat „poporul” și au utilizat, pentru ei înșiși, eticheta de „reprezentanți ai suveranității populare”.

Instrumentele democratice, precum referendumul, își au importanța lor în arhitectura constituțională a unui sistem politic. Uitilizarea lor excesivă poate totuși să dăuneze calității democrației, la fel cum invocarea maximalistă a rolului poporului poate să erodeze funcționalitatea acesteia. E încă un motiv pentru a considera că problema referendumului este una ce trebuie reglată cu maximă finețe în ansamblul nostru constituțional.

P.S. Reînnoiesc invitația de a participa, prin comentariile dumneavoastră, la Dezbaterea „Constituția 2013”, găzduită pe platforma Revistei Polis, în cadrul proiectului Constituția României. Opinii esențiale pentru legea fundamentală.

Acest text a fost publicat pe Adevărul.ro.

Articole, Publicistica , , , , , , , , , , , , ,

Exerciții de „inginerie constituțională”: problema drepturilor

aprilie 1st, 2013

Punerea în discuție a textului constituțional aflat în vigoare astăzi, în ideea revizuirii sale, nu poate ocoli problema drepturilor. Lectura Titlului II al Constituției României, referitor la „Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale” (articolele 22-53, cuprinse în Capitolul II) este de natură să releve, pe de o parte, importanța luării în considerare a fundamentului filosofico-politic pe care-l implică problema drepturilor și, pe de altă parte, necesitatea unei clarificări prin diferențierea între tipurile de drepturi.

Despre proceduri și aspirații

În veacul al XVIII-lea, atunci când termenul de „constituție” își capătă semnificația modernă, aceea cu care operăm și în prezent, proiecția unei legi fundamentale avea un caracter eminamente procedural. O constituție viza, practic, „cum ar trebui să fie create normele” (Sartori), și nu conținutul acestor norme. Dimpotrivă, există, din a doua jumătate a secolului trecut încoace, o tendință de a configura „constituții aspiraționale”, care „sfârșesc prin a fi o supraîncărcare a «capacității constituționale», ceea ce duce la incapacitate de funcționare” (același Sartori).

Cel puțin două chestiuni ar trebui să ne facă atenți la pericolul implicat de o „constituție aspirațională”: personalizarea instituțională și deficitul democratic, aspecte ce dau seamă de starea actuală a sistemului politic românesc.

Din această perspectivă, problema drepturilor poate reprezenta unul dintre punctele esențiale în care funcționalitatea constituției să fie afectată. Spre exemplu, o excesivă detaliere a rolului statului în privința modului în care acesta trebuie să asigure drepturile pozitive (social-economice), suprapusă unei insuficiente accentuări a importanței drepturilor negative („naturale”) este de natură să aducă prejudicii funcționalității constituționale.

Din punctul meu de vedere, ambele tipuri de drepturi pot și trebuie să fie stipulate, minimalist, în cadrul arhitecturii constituționale. Eventual, este posibil ca drepturilor negative și celor pozitive să li se alăture și cele numite „de a treia generație” sau „democratice” (deși, spre exemplu, „dreptul la mediu sănătos” este prevăzut și de actualul text constituțional, la articolul 35). Asta chiar dacă, încă din „constituționalul” veac al XVIII-lea, Madison și Hamilton, doi dintre „părinții fondatori” ai Constituției americane, susțineau că problema drepturilor nu reprezintă o condiție necesară a unei legi fundamentale.

Filosofia drepturilor și problema limitării puterii

De ce este importantă, totuși, problema drepturilor? Aș spune că, dincolo de aspectul tehnic, de natură juridică, dacă vreți, această problemă are, în special în ceea ce privește drepturile negative, o profundă fundamentare filosofico-politică. Aceasta privește problema limitării puterii și pe aceea a deconstrucției „mitului statului paternalist”, prin recunoașterea primatului pe care indivizii îl dețin în raport cu autoritatea publică.

Sunt de acord, urmându-l pe Giovanni Sartori, că „o constituție fără o declarație a drepturilor este tot o constituție, în timp ce o constituție al cărei nucleu central nu determină schema guvernării nu este o constituție”. Cred însă că, așa defazat cum încă este față de modernitatea politică occidentală, sistemul politic românesc are nevoie de o clară asumare, în textul constituțional, a unei „intenții protectoare”. Cu alte cuvinte, a unei protecții și, implicit, garantări a drepturilor fundamentale ale indivizilor. Cred că această chestiune constituie încă o ratio constituțională, chiar dacă ea poate părea un exercițiu admis ad abundantiam. E bine să fim redundanţi, mai ales când ştim că politicienii noştri se lasă repede prinşi de mirajul puterii și că instituțiile noastre sunt gata să răspundă unor comandamente personale.

Ca atare, pe lângă prioritatea acordată arhitecturii instituţionale necesare funcţionării statului de drept (o caracteristică a textelor constituționale europene, după cum subliniază Cătălin Avramescu în unul dintre comentariile sale la Constituția SUA), este nevoie ca stipularea drepturilor negative să constituie un „certificat” de non-intruziune a autorității de stat în sfera demarcată de acestea.

Drepturile: clarificare prin diferențiere

Diferențierea între tipurile de drepturi nu înseamnă ierarhizare. Aceasta poate, însă, să confere o clarificare textului constituțional. În actuala formă a Constituției României, există un amestec ce poate induce în eroare, mai ales din perspectiva „aspriațională” de care aminteam mai sus. Cele mai importante documente despre „drepturile omului” elaborate în secolul al XVIII-lea, așa cum ar fi Declarația de Independență a SUA (1776) și Declarația Drepturilor Omului și ale Cetățeanului (1789), amintesc despre viață, libertate și căutarea fericirii, respectiv despre libertate, proprietate, siguranță și rezistența la oprimare.

În 1793, în al său Projet de déclaration des droits, Condorcet introduce, alături de „drepturile negative”, și unul dintre acelea care, ulterior, vor primi eticheta de „drepturi pozitive” (protecția socială), atunci când spune că „drepturile naturale ale omului (…) sunt libertatea, egalitatea, siguranța, proprietatea, protecția socială și rezistența la oprimare”. Alăturarea drepturilor pozitive/afirmative celor negative într-un document de maximă importanță se va realiza în secolul XX, când, în condițiile postbelice și la presiunea Uniunii Sovietice, Adunarea Generală a ONU va adopta Declarația Universală a Drepturilor Omului (1948).

În acest din urmă document, actul de lectură permite o diferențiere și, prin urmare, o clară înțelegere a tipurilor de drepturi. Sunt redate, imediat după „Preambul”, drepturile negative, urmate apoi de cele pozitive. Oricine încearcă un exercițiu de lectură comparativă între Declarație și „carta drepturilor” inclusă în actuala Constituție a României poate sesiza diferența în ceea ce privește claritatea.

Să institui claritatea în documentul fundamental al unei societăți pentru care statutul democratic rămâne, în continuare, un obiectiv de atins nu este un efort considerabil. Dar este unul  necesar.

P.S. Reînnoiesc invitația de a participa, prin comentariile dumneavoastră, la Dezbaterea „Constituția 2013”, găzduită pe platforma Revistei Polis, în cadrul proiectului Constituția României. Opinii esențiale pentru legea fundamentală.

Acest text a apărut pe adevărul.ro.

Articole, Publicistica , , , , , , , , , , , ,

Exerciții de „inginerie constituțională”: ce fel de regim politic?

aprilie 1st, 2013

Una dintre temele considerate a fi importante în contextul dezbaterii referitoare la revizuirea Constituției, așa cum este aceasta din urmă configurată pe platforma revistei Polis, e cea a tipului de regim politic. Luând în discuţie această chestiune, nu vreau să plec, aici, de la problema formei de guvernământ (monarhie sau republică?), o problemă ce poate fi – și chiar probabil este – una încărcată emoțional. Aș spune doar (pe urmele lui Sartori) că aspectele critice ale republicanismului trebuie puse sub lupă, dar că o asemenea analiză trebuie să fie însoțită de o corectă evaluare a alternativei.

Preliminarii

În teoria politică a ultimelor decenii, clasificarea și analiza tipurilor de regim se plasează fie în zona „vechiului”, fie în cea a „noului constituționalism”. Cred că avem de-a face cu un aspect pe care și dezbaterea privind revizuirea legii fundamentale din România de astăzi trebuie să îl includă. Asta, desigur, dacă suntem interesați să delimităm cu claritate cadrul acestei dezbateri.

Un al doilea aspect ce merită articulat în perspectiva dezbaterii constituționale, inclusiv din punctul de vedere al tipului de regim politic pentru care s-ar putea opta, este acela de a asuma că România nu a definitivat procesul de democratizare. În acest context, o opțiune nefericită pentru un anumit tip de regim, ca și, în general, o proiecție constituțională eronată ar putea să dăuneze fragilei democrații românești, în loc s-o întărească.

Între „vechiul” și „noul” constituționalism

Cadrul dezbaterii constituționale, ce ar avea drept efect revizuirea legii fundamentale, trebuie să evite, înainte de toate, limitările impuse de personalizarea instituțională. Cu alte cuvinte, fără a eluda importanța contextuală și istorică a evoluțiilor politice trecute ori recente, nu trebuie să ne proiectăm tipul de regim politic (și instituțiile ce stau la baza acestuia) prin raportare la combinațiile partidiste actuale sau la liderii acestora.

În mod evident, partidele și liderii își au importanța lor în context democratic. A configura, însă, instituțiile în funcție de X sau Y, din perspectiva unei discutabile „drepte” și a unei la fel de discutabile „stângi” ar fi o eroare cu niște consecințe imprevizibile pe parcursul ciclului constituțional ce va urma.

Dacă „vechiul” constituționalism insistă pe o proiecție rațională a instituțiilor politice (iar limita sa e vizibilă tocmai în faptul de a ignora contextul socio-istoric și cultural), „noul” constituționalism se bazează tocmai pe „spontaneitatea” proprie jocului social (și fix în asta constă limita sa).

Consider că alegerea tipului de regim politic trebuie să țină cont de context, desigur. Pe de altă parte, cred că încrederea liberală în „mâna invizibilă” a „spontaneității” este, în acest punct, exagerată. Mizez, deci, pe o situare între limitele implicate de „vechiul” și de „noul” constituționalism, coroborată cu accentuarea importanței relației dintre tipul de regim politic și procesul democratizării.

Regimul politic și democratizarea

Dacă Giovanni Sartori apreciază că proiectarea unei constituții trebuie să ia în calcul calitatea de „instrument de guvernare” a legii fundamentale în context democratic, Robert Dahl reține importanța condițiilor structurale ce pot afecta democrația, până la a o face de-a dreptul inexistentă.

Oricare ar fi modelul constituțional, condițiile nefavorabile fac imposibilă menținerea democrației. Dimpotrivă, când condițiile sunt favorabile democrației, aceasta rezistă indiferent (din nou!) de modelul constituțional.

Există însă și situații de natură mixtă, așa cum îmi pare a fi cea a României. Ce se întâmplă în acest caz, dacă tot e vorba să ținem seama de context? „Dacă într-o țară există condiții de fond mixte, unele favorabile iar altele nu, o constituție bine concepută ar putea contribui la menținerea instituțiilor democratice, în timp ce o constituție de concepție deficitară ar putea duce la prăbușirea instituțiilor democratice”, susține Robert Dahl.

Opțiunea pentru semi-prezidențialism, între avantaje și limite

Ce tip de regim politic ar trebui să prevadă „o constituție bine concepută”? Dacă regimul prezidențial presupune separarea puterii, cel parlamentar, ca și cel semi-prezidențial mizează pe o împărțire a acesteia. Evident, argumentele pentru unul sau altul dintre aceste tipuri de regim politic pot veni din toate părțile. Cred totuși că e important să avem în atenție aspectele semnalate mai sus: cel al personalizării instituționale și cel al democratizării.

Din punctul meu de vedere, un regim parlamentar, care ar înlătura posibilitatea alegerii directe a președintelui republicii, nu se poate „plia”, tocmai dat fiind contextul, pe „cultura voievodală” existentă în spațiul public românesc. Vizualizată în optica democratizării, funcționarea acestui tip de regim politic ar putea fi alterată așadar, la nivelul legitimității, în condițiile în care încrederea în partide și în parlament staționează în subsolul capitalului pe care îl dețin instituțiile statului.

Rezultat al constituționalismului american, după cum specifică Sartori, prezidențialismul constituie, din unghiul funcționalității sale, mai curând o excepție democratică (americană, după cum lesne se poate înțelege!) decât o bază instituțională a democrațiilor. Din nou dat fiind contextul, opțiunea pentru un regim politic de factură prezidențială ar putea altera fragila democrație românească și ar agrava tendința personalizării instituționale.

Rămâne, ca atare, regimul politic semi-prezidențial, pe care politologi importanți îl consideră operațional pentru democrațiile incipiente. Înainte de toate, acesta oferă posibilitatea de a-i roda pe politicieni în exercițiul alternanței prezidențial-parlamentare (în funcție de suprapunerea majorității ce alege președintele cu majoritatea parlamentară sau de lipsa acesteia).

Există, evident, discuții cu privire la limitele semi-prezidențialismului, iar acestea nu trebuie eludate. Una dintre limitele invocate este cea implicată de fenomenul „coabitării” ce poate apărea în acest regim care se fundamentează pe o structură de putere duală. În acest caz concret – vizibil și în România de azi – eu aș vedea avantajul transparenței instituționale și al posibilității de control reciproc, în condițiile unei mai clare delimitări a atribuțiilor prezidențiale și prim-ministeriale. Repet: dincolo de X sau Y.

În condițiile în care acceptăm faptul că democrația nu înseamnă exclusiv „majoritate”, „vot” ori „popor” și că ea include și aspectul „vertical” al reprezentării, ca și chestiuni precum „negocierea”, „târguiala democratică” și „compromisul rezonabil”, o discuție despre tipul de regim politic cel mai potrivit României contemporane poate pleca de la identificarea soluțiilor pentru o mai bună „așezare” a semi-prezidențialismului pe care deja îl avem.

Acest text a fost publicat pe adevărul.ro.

Articole, Publicistica , , , , , , , ,

Exerciții de „inginerie constituțională”. O invitație din partea revistei POLIS

aprilie 1st, 2013

În teoria democratică, o zicere care îi aparține lui Giovanni Sartori spune așa: „pe măsură ce democrațiile se dezvoltă, tot mai mulți oameni discută tot mai mult”. Acceptând că e un lucru bun, politologul italian se grăbește să adauge că e foarte important ca discuțiile despre problemele importante ale unei societăți să fie și corecte. Plecând de aici, cred că o discuție corectă despre direcțiile pe care ar trebui să le vizeze revizuirea constituției ar putea avea ca punct de start o întrebare de tipul celei care dă titlul unui text recent semnat de Ioan Stanomir: „pentru cine se scrie o constituție?”.

Deși, în mod evident, îi vizează direct, dezbaterea nu poate și nu trebuie să fie monopolul politicienilor. Mai mult, pe lângă specialiștii care, din perspectivă „tehnică”, se pot implica în dezbatere, aceasta trebuie să includă cât mai mulți cetățeni. Este ideea ce stă la baza unui demers inițiat de Revista POLIS, acela de a găzdui o platformă de dezbatere pe problema aspectelor ce ar putea fi implicate de revizuirea legii fundamentale.

 Proiectul inițiat de revistă, intitulat Constituția României. Opinii esențiale despre legea fundamentală, are două componente. Este vorba, în primul rând, despre lansarea platformei on-line, funcțională chiar de astăzi, ca forum unde se pot întâlni, precum într-o agora, opiniile referitoare la modificările ce urmează a fi aduse Constituției. Temele propuse de redacție sunt următoarele:

-         România – „stat național unitar”

-         Tipul de regim politic

-         Tipul de parlament

-         Imunitatea parlamentarilor

-         Utilizarea ordonanțelor de urgență

-         Noua organizare adminsitrativ-teritorială

-         Statutul Curții Constituționale

-         Rolul referendumului în procesul legislativ

-         Rolul Consiliului Superior al Magistraturii

-         Definirea drepturilor cetățenești

Cea de-a doua dimensiune a proiectului vizează editarea unui volum, într-un tiraj de 1.000 de exemplare, care să includă atât perspectivele specialiștilor în drept și în științe sociale, cât și pe acelea ale participanților la dezbaterea de pe forum. Volumul va fi distribuit tuturor parlamentarilor, reprezentanților instituțiilor administrației publice naționale și locale, precum și instituțiilor media.

Ca atare, textul de față este o invitație la niște exerciții de „inginerie constituțională”. Autorul acestei sintagme, același Sartori, spunea, în discursul susținut la momentul decernării titlului de Doctor Honoris Causa al Universității din București (20 iunie 2001), discurs intitulat Despre sistemul constituțional românesc, că „centrul prezidențial al semi-prezidențialismului românesc nu permite o structură de putere duală, un sistem bicefal, cu două capete, și, așadar, un autentic sistem semi-prezidențial”.

Iată, aș spune, măcar un argument ce merită discutat într-un cadru precum cel oferit de platforma revistei Polis, într-o încercare de recuperare a democrației orizontale, aceea „în care – arată Sartori – dimensiunea egalitară a politicii, importanța participării și a opiniei publice este prevalentă”.

Acest text a fost publicat pe adevărul.ro.

Articole, Publicistica , , , ,

Trăiască presa și poporul! Jos conspirația european-americană!

februarie 1st, 2013

E foarte clar: există, împotriva României, așa cum arată ea astăzi, o conspirație european-americană. Ca atare, este timpul să ne umflăm bojocii: Trăiască presa și poporul!

Acum știm, măcar, cum stăm, de când cu cele trei rapoarte (al Comisiei de la Veneția, al OSCE și al Comisiei Europene privind justiția) făcute publice în ultimele două luni și ale căror idei principale sunt foarte bine sintetizate de Grigore Cartianu, la care se adaugă ecourile ultimului de la nivelul Ambasadei SUA la București.

Acest comentariu a fost publicat pe adevărul.ro. Mai multe detalii puteți afla aici.

Comentarii, Publicistica , , , , , ,

România pe contrasens: de ce obiectivul democratizării s-a transformat în populism

ianuarie 27th, 2013

Entuziasmul tranzitologilor deveniți, mai cu seamă după disoluția URSS, în ’91, un soi de „apostoli” ai democratizării a dat naștere, în știința politică, la variate instrumente de modelare a drumului spre „cel mai prost regim de guvernare, cu excepția tuturor celorlalte”. Rând pe rând, iluziile s-au destrămat, pe măsură ce s-a constatat că nici „plagierea” experienței occidentale (acolo unde aceasta s-a încercat), nici alegerile libere și corecte, nici existența unor surse alternative de informare și nici măcar celebrul „test al dublei alternanțe” nu garantează accesul la o democrație consolidată. Sunt, toate acestea, desigur, condiții necesare, nu însă și suficiente.

Acest articol a fost publicat pe adevarul.ro. Mai multe detalii puteți afla aici.

Comentarii, Publicistica , , , , , ,

Despre tradiția capitulării intelectuale în România

decembrie 31st, 2012

Finalul de an poate aduce un moment al reflecției. Inclusiv cu privire la exaltările intelectuale în fața politicului și în politică, aspect despre care, în ultimii doi ani, au apărut câteva cărți excelente. Am în vedere, pentru 2011, Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 și 1950 (Lucian Boia, Humanitas) și De la Junimea la Noica. Studii de cultură românească (Marta Petreu, Polirom), iar pentru 2012 foarte bine documentatul studiu al lui Antonio Momoc, Capcanele politice ale sociologiei interbelice. Școala gustiană între carlism și legionarism (Curtea Veche).

Se pot desprinde de aici, așa cum am încercat să dau seama într-un articol din „Sociologie Românească”, o perspectivă ce urmărește reevaluarea interbelicului, dar și un posibil itinerar urmat de tradiția capitulării intelectuale în România, capitulare perfect vizibilă atunci, apoi în comunism, dar și în vremea din urmă. Să ne înțelegem: nu pun în discuție pragmatismul cinic al politicienilor; el există, la noi și aiurea, astfel că nu e cazul să avem așteptări foarte mari de la politicieni.

Ce mă frapează este însă naivitatea unor intelectuali de prim rang, mereu gata să devină mijloace (mulțumesc pentru discuție, Antonio Patraș!) ale unui libido dominandi. Ce este interesant e faptul că, în cele mai multe cazuri, dacă nu a fost să urmărească strict anumite avantaje – așa cum s-a întâmplat, mai cu seamă, în comunism, când figurile publice care întrețineau cultul personalității lui Ceaușescu vizau recompense directe – intelectualii așezați cuminte, în rând, la îndemâna politicienilor manifestă o deosebită apetență pentru un soi de unio mystica (apud Eric Voegelin).

Cu alte cuvinte, chiar și atunci când nu le-o cere nimeni, în niciun fel, ei simt că trebuie să fie – așa cum stipula un „Apel al intelectualilor” de prin 2007 – în deplin acord cu „mersul istoriei”. Nu e de judecat, aici, dacă e bine sau rău. Constat doar un fapt, îndemnând, cum spuneam, la un moment de reflecție. Și, pentru a creiona un astfel de cadru, redau mai jos două asemenea manifestări „intelectuale” ale adorației politice, întâmplate în „paradisul interbelic”, momentul din care, cred eu, putem trasa evoluția tradiției capitulării rațiunii critice în România:

Căpitanul surprindea. A fost una din cele mai mari victorii asupra adversarilor săi – căci nu erau puțini, nici proști – de a face exact lucrul la care nu se așteptau. Cine ar fi crezut că, după alegerile din 1937, Legiunea nu va lupta? Căpitanul n-a grăbit-o, simțea, poate, că în România aceasta care înțelege cu întârziere, lumea păstrează un rest de încredere în ceilalți și o rezervă față de Legiune. A izbutit ca ceilalți, cu Rege cu tot, să le arate până la capăt ce pot și nu pot. A trebuit ca Legiunea să le arate că poate îndura totul… Dacă lumea românească ar cunoaște mai bine mișcarea legionară, dacă ar citi cărțile căpeteniilor, circulărilor din trecut și, mai ales, acea extraordinară Cărticică a șefului de cuib, ar înțelege mai mult din ce se întâmplă azi. S-ar mira, încă, uneori. Dar ar sfârși prin a înțelege… Unde a reușit ea până acum? În crearea unui alt tip de om. Ce e fiecare să întreprindă acum, când are mijloacele legale s-o facă? Să adâncească și apoi să extindă, potrivit cu mijloacele ce-i stăteau la îndemână, tipul de om creat. Dar oricât de fierbinte ar fi gândul conducătorilor de a vedea toată România legionarizată, aceasta nu se poate întâmpla de la o zi la alta. Iar pentru că înăuntrul Legiunii educația s-a făcut prin elite, lumea românească urmează și ea a fi transformată prin influența elitelor legionare existente sau în curs de constituire înăuntrul ei… Și mă gândesc la acea, fără seamăn în viața noastră publică, școală de elite care trebuie să fie și probabil va fi «Corpul Moța-Marin». Elitele care urmează a se ridica înăuntrul ei vor trebui să fie atât de pure, încât Căpitanul a ordonat ca numărul membrilor să nu treacă de 10 000. Și să ne închipuim al zece mii unulea, într-o țară unde cel mai bun dintre noi a nădăjduit să numere numai zece mii”.

(Constantin Noica, 10 001, Buna Vestire, I (Serie nouă), nr. 11 din 20 septembrie 1940, apud Zigu Ornea, Anii treizeci. Extrema dreaptă românească, Editura Fundației Culturale Române, București, 1995, pp. 381-382)

 

Fiecare credea a-l înțelege (pe Căpitan, n.n.). El, totuși, scăpa fiecăruia. Depășise limitele României. Însăși mișcării i-a propus un mod de viață care întărea rezistența românească. A fost prea mare. Înclin, uneori, a crede că el n-a căzut din conflictul cu un bezmetec, ci din conflictul mărimii lui cu micimea noastră… Într-o nație de slugi, el a introdus onoarea și într-o turmă fără vertebre, orgoliul… Credința unui om a dat naștere unei lumi ce lasă-n urmă tragedia antică și Shakespeare, Și aceasta în Balcani! Pe un plan absolut, dacă ar trebui să aleg între România și Căpitan, n-aș fi ezitat o clipă. După moartea lui ne-am simțit fiecare mai singur… Cu excepția lui Iisus, nici un mort n-a fost mai prezent între vii… «De-aici încolo, țara va fi condusă de un mort», îmi spunea un prieten pe malurile Senei. Acest mort a răspândit un parfum de veșnicie peste pleava noastră umană, și-a readus cerul deasupra României”.

(Emil Cioran, Profilul interior al Căpitanului, conferință rostită la Radio București pe 27 noiembrie 1940, apud Zigu Ornea, Anii treizeci. Extrema dreaptă românească, Editura Fundației Culturale Române, București, 1995, pp. 385-386)

La final, doar atât: identificarea similitudinilor cu atmosfera în care se petrece relația intelectualilor cu politica în zilele noastre o las, deocamdată, în seama cititorului.

Comentarii, Publicistica , , , , , , , ,

Recomand: Sergiu Mișcoiu & Sergiu Gherghina (editori), „Miturile politice în România contemporană”

decembrie 23rd, 2012

În remarcabila colecție de științe politice a Editurii Institutul European din Iași a apărut, de curând, un nou volum, editat de politologii clujeni Sergiu Mișcoiu și Sergiu Gherghina, intitulat Miturile politice în România contemporană (412 pagini), pe care îl recomand călduros, date fiind analizele – deopotrivă normative și empirice – pe care le conține. Iată temele abordate:

Statutul mitului politic dincolo de realitatea și ficțiune (Paul Kun, Universitatea de Vest Timișoara)

Demitizarea sau mitologizarea postcomunismului? (Codrin Tăut, Universitatea București)

Ideologie și mituri politice în România contemporană (Daniel Șandru, Universitatea „Petre Andrei” din Iași)

Dihotomii și antinomii în imaginarul politic românesc (Gabriela Goudenhooft, Universitatea din Oradea)

Miturile politice ale Binelui și Răului în România post-decembristă (Doru Pop, Universitatea „Babeș-Bolyai” Cluj-Napoca)

Comuniști „nativi” versus comuniști „moscoviți”. Strategii de reconstruire identitară a național-comunismului în România postcomunistă (Emanuel Copilaș, Universitatea de Vest Timișoara)

Mitul purificării în România postcomunistă (Adrian-Paul Iliescu, Universitatea București)

Intelectualii între cunoaștere și putere în viața politică românească (Sorina Soare, Université Libre de Bruxelles)

Lupta pentru legitimare. Mituri politice în campaniile electorale (Alexandra Ionașcu, Universitatea București)

Mitul poporului român ca popor născut creștin. Consecințele în spațiul public al unei liturghii politice (Adriana Marinescu, Université Paris Est)

Istorie, memorie și mit în martirologia competitivă Holocaust-Gulag (Michael Shafir, Universitatea „Babeș-Bolyai” Cluj-Napoca)

Mituri politice, mitologizări, demitizări și demistificări în tranziția postcomunistă (Ovidiu Pecican, Universitatea „Babeș-Bolyai” Cluj-Napoca)

Mai multe detalii despre această carte puteți găsi aici.

Academic, Carti , , , ,

Despre câteva mituri ale politicii de azi

decembrie 6th, 2012

Ceea ce vreau să spun în aceste rânduri nu o să placă dependenților de manualul de educație civică. Și nici adepților necritici ai democrației, admițând că, în spațiul românesc, am putea vorbi de existența unui autentic regim democratic. Tocmai pentru că predau, de un deceniu și mai bine, cursuri de cultură politică și de teoria și practica democrației, îmi propun să demantelez, prin acest text, câteva mituri vehiculate în spațiul public din România de azi, fiecare având o directă relație cu viața politică, ajunsă, iată, chiar zilele acestea, într-un nou ciclu electoral.

Nu atac democrația – din nou, admițând că am avea așa ceva – și nici nu îndemn la boicot. Propun doar o încercare de privire limpede în jur, cu un soi de amară decuplare de la realitatea cotidiană care – sunt perfect conștient – oricum îmi și ne angajează propria existență socială. Ceea ce pun în discuție sunt, însă, niște sloganuri care, pe parcursul ultimelor două decenii de „construcție glorioasă a democrației”, și-au pierdut, din punctul meu de vedere, consistența, dacă au avut-o vreodată. Avantajul lor simbolic (ca și intrarea în discursul public de fiecare zi) a fost și este încă dat de vehicularea lor de către politicieni cu notorietate, de intelectualii publici, de variatele specii de „oengiști” și de atoatecunoscătorii jurnaliști.

Identific, mai exact, următoarele mituri, pe care vreau să le deconstruiesc în rândurile de mai jos: al „interesului public”, al „importanței fiecărui vot”, al „celui mai mic rău”, al „obiectivității / echidistanței / imparțialității presei” și al „distincției ideologice stânga-dreapta”. Nu epuizez, prin punerea sub lupă a acestor mituri, subiectul, ci spun doar că ele îmi par a fi cele mai relevante în contextul apropiatelor alegeri parlamentare.

De ce nu există, de fapt, interes public

Niciodată, politica nu s-a făcut în termeni abstracţi. Politicienii nu au porniri normative, nu îi interesează ceea ce „ar trebui” să fie. Interesându-i, de fapt, doar ceea ce „este”, fac mereu ca „a fi” să însemne, hic et nunc, în imediat, doar „a avea”. În spatele oricărei decizii politice se află interesul direct (privat, electoral, relațional etc) al liderului care-i este autor. Poate mai pregnant în regimurile autoritare, dar fapt perfect sesizabil și în cele democratice (fie acestea consolidate ori fragile), politica este o competiție al cărei rezultat ciclic este înlocuirea unei cleptocrații cu o altă cleptocrație. În acest cadru, „interesul public” este doar o etichetă justificativă pentru luarea unor decizii ce privesc, în realitate, doar interesul al „câțiva”. Să nu ne amăgim, deci, atunci când politicienii, oricum s-ar numi și oriunde ar guverna, utilizează această expresie „măreață”. Nimeni nu face politică de dragul „interesului public”. Un individ poate, cel mult, să intre în politică amăgit de o asemenea iluzie.

De ce votul, de fapt, nu contează

Marota de bază a proiectatei politici democratice este că „fiecare vot contează”. Dacă dăm crezare „teoriei selectoratului” din știința politică (vezi Bruce Bueno de Mesquita și Alastair Smith, Manualul dictatorului, Polirom, 2012), orice decident politic știe că, în planul electoral al cuceririi și menținerii puterii, există doar trei clase de indivizi: „interșanjabilii” (masa totală a votanților), „influenții” (cei de care, realmente, depinde cucerirea efectivă a puterii – artizanii jocului electoral) și „esențialii” (cei cărora, fie că sunt mai mulți sau mai puțini, liderii trebuie să le compenseze loialitatea). Inutil să mai spun că, în „pragmatica” jocului politic, doar ultimele două categorii contează cu adevărat. Restul intră la „numărătoare”. Atât și nimic mai mult, de dragul spectacolului.

De ce răul nu are grad de comparație în politică

Mai ales în zona elitei intelectuale e vehiculată – și preluată grațios de politicienii care se consideră de partea „bună” a lucrurilor – marota necesarei opțiuni pentru „cel mai mic rău”. Cinic spus, nu există așa ceva. În politică, la noi ori aiurea, răul nu are grad de comparație, pentru că o eventuală evaluare fondată pe argumente se poate realiza abia post factum. Orice pretenție de evaluare comparativă ante factum este pură ficţiune, oricine ar realiza-o. Problema se leagă de ceea ce am amintit mai sus, relativ la schimbul ciclic al componenței cleptocratice. Nu există politicieni „buni” și politicieni „răi”, ci doar politicieni ale căror interese private sunt de domeniul evidenței și politicieni cu „harul” netransparenței.

De ce e depășită „paradigma inginerească” din presă

Actor foarte important în spațiul politic, presa se prezintă a fi, la modul generic, o instanță „obiectivă / imparțială / echidistantă”. Or, nu există presă „generică”, ci oameni care lucrează în diferite instituții de presă și care depind, în mod direct, de piața publicității și de interesele patronatului. Acestea din urmă depind, la rândul lor în mod direct, de politic. Aspectul deontologic – de curând s-a văzut și la BBC, ce să spunem în România? – este o poveste numai bună de predat prin școlile de jurnalism. Vorbind despre oameni și de valorile lor, vorbim automat despre subiectivitate, mai ales azi, când și în filosofia fizicii ori a matematicii „obiectivitatea” este serios pusă sub semnul întrebării. Foarte pe scurt, cu referire specifică la presa din România și la oamenii ei, aceasta a fost configurată, în ultimele două decade, sub directa influență a unei „paradigme inginerești” care a transferat acest mit al obiectivității dinspre științele tehnice înspre un demers care implică, în mod direct, interpretarea realității printr-o grilă individuală, deci subiectivă.

De ce nu putem face un „decupaj” ideologic

E hilar cu câtă nonșalanță se vorbește, în spațiul românesc, despre „dreapta” și despre „stânga”. Avem de-a face, spus în mod direct, cu o prostie colportată dinspre mediul intelectual înspre cel politic. Ne aflăm, astfel, în situația în care „dreapta intelectuală” își proiectează iluziile înspre o inexistentă „dreaptă politică”, iar o anemică „stângă intelectuală” încearcă să-i calce pe urme, fără a regăsi, în realitate, o „stângă politică”. Dacă idei de „dreapta” și, respectiv, de „stânga” există în mediul intelectual, ele sunt inexistente în politica actuală, unde dominant se dovedește a fi – inclusiv în spațiul european – discursul ideologic populist, care este, din punctul meu de vedere, unul trans-doctrinar. Fapt pentru care are succes în raport cu ideologiile particulare consacrate, ceea ce le face pe acestea din urmă să fie afectate de „efectul” de imitație a populismului. Cu privire la cazul românesc, e simplu: analizați-i pe principalii combatanți din actuala campanie electorală.

(Articol ce urmează să apară în Alecart, revistă de atitudine culturală, Nr.9/2012)

Articole, Publicistica

Doru Tompea & Daniel Șandru – „Dimensiuni social-politice ale operei lui Petre Andrei”, Editura Academiei Române, București, 2012

decembrie 3rd, 2012

Necesitatea editării unui volum referitor la dimensiunile social-politice ale operei lui Petre Andrei este reflectată de faptul că, până în prezent, spațiul cultural românesc nu a beneficiat de o aprofundare de natură critică a reflecțiilor pe care filosoful, sociologul și omul politic Petre Andrei (1891-1940, membru post-mortem al Academiei Române) le-a elaborat în scrierile sale cu privire la aspecte sociale și politice. În aceeași măsură în care a fost un om de școală, ca profesor la Universitatea din Iași, Petre Andrei a fost și un intelectual public de anvergură, direct interesat de evoluțiile sociale și politice ale epocii sale. Capacitatea sa analitică, harul explicativ și calitatea predictibilității evoluției unor fenomene cărora le-a fost contemporan fac și astăzi ca reflecțiile sale să fie de actualitate. Acestea se referă atât la chestiuni care privesc rolul social al sistemului de educație, la importanța dimensiunii publice a cărturarului, la implicarea sa în efortul de construcție politico-socială, cât și la raportarea critică la evenimentele care au marcat prima jumătate a secolului trecut și ale căror urme sunt observabile și în prezent.

Practic, acest proiect editorial vine să completeze o serie de alte demersuri pe care atât cercetătorii și universitarii ieșeni, cât și specialiști din alte centre universitare le-au efectuat, mai cu seamă în ultimele două decenii, în direcția recuperării operei filosofului și sociologului român. Cele mai multe dintre acestea s-au axat, cum era și firesc, în principal pe scrierile filosofice și sociologice ale lui Petre Andrei, urmărind să evidențieze temele ideatice ale acestora, ca și efortul analitic pe care savantul l-a realizat pe parcursul carierei sale academice. Totuși, până în prezent, nu a fost elaborat un volum care să cerceteze, din perspectivă critică, dimensiunile sociale și politice ale operei sale. Or, din punctul nostru de vedere, analiza acestora este deosebit de importantă atât pentru înțelegerea unui context socio-istoric ce este caracterizat prin extraordinarele frământări economice și politice – atât în România, cât și în întreaga Europă a acelei vremi – cât și pentru decelarea rolului pe care intelectualii cu vocație publică l-au jucat în epocă. Petre Andrei a fost, în chip neîndoios, un astfel de intelectual – profesor universitar, filosof și sociolog, om politic ce a ocupat pozițiile de deputat și ministru, el a fost mereu preocupat de treburile cetății, într-o deplină conexiune cu ceea ce se întâmpla în lumea academică și, în general, intelectuală europeană.

O dovedesc nu doar scrierile sale referitoare la sociologia religiei, la etică, la sociologia revoluției ori la fascism și bolșevism, ci și preocupările sale integrabile acțiunii politice efective, așa cum reies acestea atât din discursurile parlamentare, cât și din documentele administrative pe care le-a elaborat și promovat.

(Doru Tompea & Daniel Șandru)

Publicat de Editura Academiei Române cu sprijinul Autorității Naționale pentru Cercetare Științifică, volumul Dimensiuni social-politice ale operei lui Petre Andrei va fi lansat marți, 4 decembrie 2012, ora 13.00, în Sala Senat a Universității „Petre Andrei” din Iași. Prezentarea cărții va fi realizată de Academician Teodor Dima, Directorul Institutului de Cercetări Economice și Sociale „Gh. Zane” al Academiei Române, și de Prof.univ.dr. Nicu Gavriluță, Decanul Facultății de Filosofie și Științe Social-Politice a Universității „Al. I. Cuza” Iași, iar moderatorul întâlnirii va fi Prof.univ.dr. Mihail Baciu, Președintele Consiliului de Administrație al UPA din Iași.

Academic, Carti

Luni, 19 noiembrie, lansăm la Iași „Memoria stigmatelor”, de Lăcrămioara Stoenescu

noiembrie 14th, 2012

Luni, 19 noiembrie, Librarium Palas și Curtea Veche Publishing vă invită la evenimentul de lansare a volumului Memoria stigmatelor de Lăcrămioara Stoenescu. Lansarea va avea loc la Librarium Palas (Palas Shopping Mall, vis-à-vis de Caruselul Venețian) din Iași, începând cu ora 17.00. La eveniment vor lua cuvântul, alături de autoare, conf. univ. dr. Sorin Bocancea, conf. univ. dr. Daniel Șandru si Oltea Ștefănescu, unul dintre „personajele” cărții.

„Cartea mea se adresează în primul rând acelor tineri care vor să cunoască istoria recentă, nemistificată, trăită de cei care au suferit pentru a o salva. Acești purtători de stigmate morale îi reprezintă doar pe câțiva dintre cei mulți, în carte apărând doar cei care au dorit să vorbească”. (Lăcrămioara Stoenescu)

Academic

Politicieni ieșeni, vă conjur: lăsați-mi cutia poștală în pace!

noiembrie 10th, 2012

Pentru că a început, de doar o zi, campania electorală, și pentru că deja primesc în cutia poștală, de la diferite alianțe, partiduțe și partidulețe, de la candidate și candidați, tot felul de „scrisorele de amor”, țin să specific următoarele: nu mă ridic nici precum Gheorghe, nici ca Ion, nu sunt nici pro, nici anti-Băsescu, nu mă interesează nici ce spun Gâdea et al., nici „adevărurile” cuplului Cristoiu-Turcescu, nu învârt usturoiul deasupra capului și nici nu cresc oi, nu mă plimb nici pe „mahalaua ineptă” și nici în „carlinga” vreunei mașini de curse, nu cred nici în puritatea albului de crin și nici în mirajul politicienilor tineri, nu plagiez și nici nu stau cu burta, ani de zile, pe „Orbitor”, nu-mi place caracterul „amorf” al „poporului” vopsit în violet și nici nu cred că ungurii „ne vor” Ardealul, nu vreau să „repornesc” vreo inimă și nici să mă las iubit, ca ieșean, fără voia mea, nu am nevoie de lideri providențiali și, în particular, nici de vreun „lider al hotărârii”, „al deschiderii”, „al elanului” ori „al tradiției” , nu mă atrage nici intelectualitatea politică de tip neo-cons, nici aceea care tot așteaptă, redemptiv, prăbușirea capitalismului, nu cred în mitul statului minimal și nici în cel al revoluției, nu pot decât să mă distrez auzind, în România noastră cea de toate zilele, vorbindu-se, ritos și cu suficiență, despre „stânga” și „dreapta”. Doar atât: nu contați pe mine, pe 9 decembrie îmi anulez votul.

Date fiind toate aceastea, politicieni ieșeni, vă conjur: lăsați-mi cutia poștală în pace! Așa că, useliștilor, ardiștilor, pepedediștilor, peremiștilor, ecologiștilor, fripuriștilor și orice veți mai fi fiind pe-acolo, prin bestiarul politic al mizeriei cotidiene, evitați cutia de poștă ce poartă următoarea adresă: Iași, Bd. Dacia, Nr. 42, Bl. 4, Tr. B, Et. 3, Ap. 15. Mulțumesc.

Comentarii, Publicistica

Uite cine vorbește în numele „poporului”: USL, cu populismul pe democrație călcând

iulie 7th, 2012

În preambulul cererii de suspendare a președintelui României, reprezentanții USL invocă „poporul”, susținând că „majoritatea deciziilor politice majore din ultimii trei ani au fost luate în afara cadrului de funcționare democratică a statului și împotriva voinței poporului”. Scurt, două chestiuni: primo, „poporul” e moneda de schimb pe care și actualul președinte a utilizat-o politic de fiecare dată când, din postura de „jucător”, a mizat „totul pe-o singură carte”, cu specificarea că poziția sa instituțională a fost validată prin vot; secundo, nu știu care este instrumentul prin care actualii guvernanți măsoară cu exactitate ce place și ce nu place „poporului” (în fapt, și Dan Diaconescu susține, din punctul ăsta de vedere, că este „medicul de suflet” al „poporului”); la asta adaug faptul că nu ai cum să pretinzi, formal, că actuala majoritate parlamentară vorbește în numele „poporului”, din moment ce nu a fost validată de votul său (să ne amintim, însă, că acest lucru s-a întâmplat și după alegerile parlamentare din 2004, când majoritatea s-a articulat artificial, și nu potrivit votului popular). Totuși, majoritatea gestionată de USL face acest lucru, invocând votul urii din 10 iunie, de la alegerile locale. Cine vorbește, deci, în numele „poporului”? Încerc, în cele ce urmează, un răspuns la această întrebare, prin apel la argumente din zona teoriei politice, pentru a demonstra că, în ceea ce fac reprezentanții USL în aceste zile putem identifica transformarea populismului în logică instituțională a statului.

Puteți citi comentariul în întregime pe Contributors.ro sau pe HotNews.ro.

Comentarii, Publicistica

Comentariu pe Contributors.ro

iulie 4th, 2012

Am publicat, pe www.contributors.ro, comentariul cu titlul De ce, „de la Platon și Aristotel”, noi nu suntem la fel (și, bonus, foarte pe scurt, de ce „democrația” nu înseamnă „poporul”), pe care îl puteți citi aici.

Comentarii, Publicistica

Povestea bunicii mele: Maria Așembrener, o deportată în URSS

iunie 7th, 2012

La împlinirea vârstei de 20 de ani, în decembrie 1944, Maria Așembrener trăia în București, după ce fusese obligată, odată cu retragerea frontului din răsărit, să-și părăsească, alături de întreaga familie, orașul natal, și anume Fălticeni. Își schimbă, la termen, buletinul, document în care, după întoarcerea armelor de către armata română, în 23 august 1944, i se notează o mențiune – „etnic german”. În luna ianuarie 1945, la ușa locuinței din București se prezintă un ofițer român, însoțit de doi soldați, dintre care unul purta uniforma armatei sovietice.

Mai multe detalii puteți afla aici

Articole, Publicistica