Un nou model de societate
Dacă e să mă gândesc la tipul de societate care s-a configurat şi, cred, deja consolidat în România postcomunistă, tind să-i dau dreptate, aproape fără rezerve, profesorului bucureştean Adrian-Paul Iliescu, unul dintre foarte puţinii teoreticieni politici pe care-i avem. Spunea acesta, într-o conferinţă pe care am avut ocazia să o audiez de curând, că modelul nostru de societate a ajuns să fie unul suspendat, cumva, între două fundamentalisme.
Depăşind, după ’90, fundamentalismul etatic al comunismului, societatea românească a virat, brusc, spre un fundamentalism al pieţei, la care însă nu s-a adaptat, practic, niciodată. N-ar fi o problemă, dacă ar fi de luat în calcul numai faptul că acest al doilea tip de fundamentalism a eşuat, de curând, în multe state occidentale, producând o criză economică pentru a cărei soluţionare e reiterată necesitatea controlului de stat. Ce reprezintă o problemă e faptul că, la noi, ideea economiei de piaţă a existat şi există încă numai în cărţi sau la nivelul dezbaterilor intelectuale ori specializate.
În realitate, depăşind perioada “capitalismului primitiv”, în România marile averi s-au făcut, atunci când nu au fost urmarea tunurilor ori speculaţiilor imobiliare realizate de cei care, oricum, au “furat” startul (bişniţarii “descurcăreţi”, “dizidenţii economici” de la finele anilor ’80 şi proaspeţii “privatizaţi” ai anilor ’90), numai ca urmare a afacerilor cu statul. Nu a existat vreo clipă - dar poate că există şi infime excepţii – în care piaţa să fi reglementat distribuţia bunurilor (orice formă ar fi luat acestea), acest rol fiind jucat de trucarea licitaţiilor pe bani de la buget. În acelaşi sens, nu a existat iniţiativă privată care să aducă, peste noapte, îmbogăţirea, ci doar o relaţionare, în limitele maşinaţiunilor politico-financiare, între diverşii “băieţi deştepţi”.
Aş spune, de aceea, că am trecut de la fundamentalismul etatic la privatizarea statului, în ideea aducerii acestuia din urmă la îndemâna unei oligarhii care, din patru în patru ani, se ocupă de “rotaţia cadrelor”. Deşi nu am atins încă etapa vizibilă în alte state occidentale, aceea a fundamentalismului pieţei de care pomenea profesorul Iliescu – aceasta din urmă dovedindu-se oricum, precum vedem azi, falimentară - am reuşit să ne blocăm într-o nebuloasă economic-financiară căreia nici măcar talentul mitoman al actualilor guvernanţi nu a mai putut să-i facă faţă.
Ca atare, cei care vor putea proiecta, respectând principiul ingineriei sociale graduale – şi nu aruncându-ne utopic în profeţii lipsite de responsabilitate – un nou model de societate vor trebui să aibă în vedere, înainte de toate, că acesta nu poate funcţiona atâta vreme cât există fracturi create artificial în spaţiul social.